Legea lui Moore ne spune că într-o perioadă relativ scurtă de timp, 24 de luni în cazul legii originale, se dublează numărul de tranzistori dintr-un circuit integrat. De asemenea scade preţul şi creşte viteza. Toate într-un mod exponenţial. În poză scara e logaritmică şi de asta apare o linie dreaptă.
Interesant este că fondurile necesare pentru această dezvoltare şi ele cresc exponenţial. Legea pare că nu poate merge la infinit pentru simplul motiv că se ajunge la limite care ţin de fizică.
Legea nu este unică şi există în multe domenii asemenea legi cu timpi diferiţi de dublare a, să-i zicem, calităţii produselor. Mai mult, aceste legi depăşesc o anumită tehnologie, puterea de calcul a trecut prin maşini de calcul electromecanice, relee, tuburi cu vacuum (lămpi), tranzistori şi circuite integrate. Aceasta este dovada că legea nu este un produs psihologic, ea exista înainte de a fi cineva conştient de existenţa ei.
Deci, ce face ca anumite domenii să aibă o dezvoltare exponenţială, să găsească bani şi piaţă iar domeniul respectiv să-şi păstreze prospeţimea inovatoare şi economică perioade îndelungate, să depăşească bariere tehnologice şi să pară de neoprit? Cum sunt cuprinse aceste legi empirice într-un sistem economic? Ce efecte au? De ce apar şi cum sunt luate în calcul?
Cred că de aici trebuie pornit într-o viziune economică pe termen lung a României. Investiţiile în asemenea domenii aduc, pe lângă costuri exorbitante, beneficii exorbitante. Marile economii ale lumii sunt cele care în anumite momente au fost beneficiarele acestor rate de expensiune exponenţiale. Pentru o dezvoltare rapidă trebuie să ne agăţăm de aceste domenii, să cumpărăm oameni sau să-i promovăm pe cei din ţară, să investim în aceste domenii, să analizăm care sunt limitele fizice care pot bloca procesul ca să ştim pentru cât timp avem acest vehicul la îndemână. Trebuie doar viziune economică şi voinţă politică. Şi niţică ştiinţă. Japonia, Finlanda, Coreea de Sud, Singapore sunt ţări mult mai sărace ca România şi au reuşit plecând dintr-o situaţie mai proastă ca a României acum.
PS Se manifestă asemenea legi în toate domeniile care nu se bazează pe folosirea intensivă a energiei şi pe dimensiuni. Comunicaţiile şi analiza ADN sau capacitatea bateriilor sau capacitatea de stocare (şi aici s-au depăşit bariere tehnologice) sunt asemenea domenii. Eficienţa motoarelor cu aburi s-a blocat în legea a doua a termodinamicii. Precizia măsurării timpului s-a oprit în faţa mecanicii cuantice. Viteza avioanelor s-a oprit în faţa spaţiului cosmic, timpul se pierde la decolare şi aterizare. În domeniul avioanelor intervenţiile politice au blocat progresul, vezi cazul Concorde.
Există o campanie de presă cu tentă politică în care este folosită cercetarea românească pe post de muniţie. În Ziua au apărut până acum 3 articole care incriminează pe toată lumea care are legătură cu cercetarea. Cu texte de genul "Jaful baietilor superdestepti 1,62 miliarde de euro au fost tocate de "savanti" si "cercetatori" romani pe proiecte care in marea lor majoritate nu au nicio finalizare in economia reala Finantarea cercetarii stiintifice romanesti este pretextul unui jaf organizat."
"Within the EU-27, in 2004 Finland had the highest government budget spending on R&D as a proportion of GDP (1.03%). At the other end of the scale, Greece, Cyprus, Slovakia, Luxembourg, Romania, Latvia and Malta showed GBAORD rates no higher than 0.3% of GDP." pagina 14
Deci dacă vrem să ne integrăm în UE trebuie să şi procedăm ca în UE nu aberant. Cercetarea nu a fost suprafinanţată cum se spune.
"Cyprus and Romania have relatively low SII results, but seem to be catching up rapidly." pagina 17
Că ne dăm silinţa recunosc şi ei.
"However, there were large differences across Member States. Between 1995 and 2000, three Member States saw their GBAORD decrease: Germany (-0.8%), Sweden (-2.2%) and Romania (-14.5%)." pagina 23
Aceasta a fost drama cercetării româneşti. Atunci s-au pierdut multe din minţile luminate ale României.
"The countries where government support for R&D increased most noticeably between 2000 and 2005 were Romania, Luxembourg and Russia with rates of increase of 25.2%, 24.0% and 22.9% respectively." pagina 23
S-a încercat redresarea atât sub Guvernul Năstase cât şi sub Guvernul Tăriceanu.
"In the group of followers, R&D intensity was below the EU-27 average, but its AAGR was above it. This group includes twelve Member States, such as Spain, Italy, Cyprus and Romania. China, Russia and Turkey also belonged to this group. Although these countries have been lagging, they are gradually closing the gap with the EU-27 average. Nevertheless, particular efforts seem to be needed in order to reach the 3%-target by 2010." pagina 33
Adică trendul despre care vorbeam, de apropiere de standardele UE, retezat de Guvernul Boc, face ca apropierea de UE să se întrerupă. Să nu uităm că Guvernul Boc consideră subfinanţarea cercetării ca una din nereuşitele guvernamentale.
"Romania had the highest share of HRSTE occupied as professionals among the labour force (44%), followed by France and Finland (37% and 36% respectively)." pagina 72
Adică structura de personal este cât se poate de bună.
"Czech Republic, Germany, Italy, Luxembourg, Hungary, the Netherlands, Romania and Norway, non-innovative enterprises are more heavily represented on regional/local markets than innovative enterprises." pagina 106
Adică efortul cercetării nu prea are de cine să fie valorificat. Economia românească nu e bazată pe cercetare şi inovare. Nu cercetarea e vinovată că rezultatele nu intră în economie ci economia.
"The highly negative growth rate for innovative enterprises in Romania is surprising because Romania has a fast growing economy and a declining unemployment rate. The trend may be explained by migration of highly educated people to countries where wages and salaries are higher and living conditions better." pagina 109
Şi dacă mai taie mult fondurile tot mai înapoiaţi suntem. Ne-aţi gonit din ţară şi acum sunteţi supăraţi că nu avem rezultate. Că nu avem firme inovatoare, ca după aia să auzim că SRL-urile sug banii poporului. Cine are bani să facă o firmă inovativă şi să finanţeze proiecte câte trei ani cu milioane şi la sfârşit să existe posibilitatea unui fiasco? Aici e ţara "băieţilor deştepţi" nu a celor "superdeştepţi".
"Expenditure on acquisition of other external knowledge played only a minor role in most countries. Romania, on 22%, is the only country with a share over 20%;" pagina 118
În perioada de până în 2008 s-a încercat dotare cercetării cu instrumentele necesare acesteia.
A spune că am jefuit, noi cercetătorii, 1.63 miliarde e pur şi simplu o răutate. Că acţiunile sunt politice e evident. Că este tras în acest scandal un întreg grup social şi aşa lovit e o metodă de a extrapola pentru a găsi o justificare.
În domeniul cercetării adamismul este o adevărată plagă. După plecarea din 90-91 a urmat o relativă perioadă de acalmie care a făcut să crească numărul de cercetători şi rezultatele cercetării. A urmat perioada 97-2000 când din nou s-a plecat pe capete. Am luat-o de la capăt până anul ăsta. Când iar încep plecările. Tot ceea ce guvernele României au făcut a fost să formeze oameni pentru restul statelor pentru că oamenii pleacă dacă nu-i plăteşti. Să nu uităm că România a semnat nişte acte în care se obliga să aducă finanţarea cercetării la 1 procent din PIB. Pe care nu le respectă.
N-am făcut scandal că nu s-au plătit salariile şi trei luni la rând. Că s-au tăiat contracte la 26 de procente, "la" nu "cu". Că o să se plătească pentru munca de anul ăsta la anul. Dacă au de unde. Dar a spune că noi toţi am jefuit e deja prea mult. Cine a jefuit să intre la puşcărie.
Lupta fără menajamente între PDL şi PSD pune cercetarea în rândul victimelor colaterale. Banii investiţi deja se vor pierde. Ce mai contează? Propun să ajungem ca în Kampuchia Democrată, să împuşcăm toţi cetăţenii care au terminat o facultate. În primăvară pentru mascarea scandalurilor au fost pe rând acuzaţi magistraţii, doctorii şi cercetătorii. Acum se repetă fenomenul.
Nu apăr pe nimeni din cei incriminaţi acolo că habar n-am despre ce e vorba. Dar vă asigur că suntem următorii pe listă şi o să înceapă o vânătoare de cercetători. Pentru mascarea dezastrului se caută ţapii ispăşitori. Ideea e să nu fie prea mulţi ca să nu strice procentele electorale. E cinism ce se întâmplă.
" * Acesti bani nu ajung la Ministerul Finantelor sau la vreunul dintre ministri. Nu sunt utilizati pentru proiecte de infrastructura sau cheltuieli de personal.
* BNR va putea sa diminueze, astfel, rezervele minime obligatorii, pentru a putea ajunge sa adoptam moneda euro. Si returnarea datoriei va apartine tot BNR. Niciun roman nu va plati niciun leut pentru imprumutul de la FMI, pentru ca banii merg la BNR, si tot BNR ii va returna.
* Tot ceea ce ia Guvernul din imprumutul de aproape 20 de miliarde de euro sunt 5 miliarde de euro. Acesti bani vor fi utilizati de Guvern pentru lucrari de infrastructura. Acesti bani ii returneaza Ministerul Finantelor, restul nu reprezinta o datorie directa a statului roman. "
Se iau 5 miliarde de la FMI şi se duc la BNR, BNR eliberează băncilor 5 miliarde din rezerva acestora. Guvernul ia cele 5 miliarde de la bănci cu o dobândă mult mai mare decât cea pe care o s-o plătească BNR la FMI. Domnule Emil Boc, cele 5 miliarde despre care vorbim o să fie cheltuiţi pentru personal majoritatea şi pentru investiţii o sumă mult mai mică.
Faptul că spuneţi că nu poporul român plăteşte împrumutul ci BNR mă lasă mut de admiraţie în faţa puterilor nebănuite ale Guvernatorul BNR. Sper că n-o să intre Isărescu în casă peste mine să-i dau partea mea din datorie şi dobânda.
Metoda, nu-l întrebaţi pe Pogea că nu ştie, este ca BNR să scoată de la tiparniţă o grămadă de lei, să cumpere euroi de pe piaţă, să crească inflaţia şi cu asta basta. Totul cu ţărăita să nu ne prindem, în ani de zile de acum încolo. Datoria o să fie în preţul la lame de coasă, gresie şi alte produse de care orice premier are nevoie. Aşa că tot noi o plătim, şi datoria şi dobânda, şi datoria Guvernului, şi dobânda la aceasta.
Iar toţi banii Ministerului Finanţelor vin, atât cât mai vin, Pogea ştie, din taxe şi impozite plătite tot de poporul român, nu-i pirogravează seară de seară Pogea şi acum e obosit şi de aia avem deficitul mare.
Aş vrea să vă spun că Mugur Isărescu nu este Merlin, nu este Midas, Găina cu ouă de aur, un alchimist celebru sau alte personaje din cărţile de economie studiate de Domnia Dumneavoastră.
PS Şi pentru deştepţii care spun că BNR se autofinanţează, una e să te autofinanţezi şi una e să faci profit 15 miliarde de Euro ca să dai datoria înapoi. La sfârşitul lunii martie BNR era practic pe zero plătind toate restanţele. Şi 80 de procente din profitul BNR se duce la Stat. Aşa că biata BNR ar trebui să facă un profit de 75 de miliarde ca să plătească ea singură datoria. Sper că nu e nimeni sănătos la cap care să creadă aberaţiile lui Boc, cât de portocaliu la suflet ar fi.
Văd că e un mare scandal în privinţa traficului cu ovule. E ilegal. De ce e ilegal traficul cu ovule? Sau cu rinichi?
Care e motivaţia pentru care cineva nu-şi poate vinde un rinichi. Cum se întâmplă acum? Fără niciun control, fără respectarea regulilor medicale, fără a ţine cont de posibilele riscuri un om vinde iar altul cumpără. Fără un control clar al eficienţei medicale şi metodelor implicate.
Dacă vânzarea ar fi legală toate aceste riscuri s-ar elimina. Ar fi evitate vânzările care pun în pericol viaţa. "Piaţa" ar regla preţurile, numărul de persoane salvate ar creşte, timpul de aşteptare ar scădea. Iar cei săraci şi sănătoşi care vând ar face rost de bani.
O să-mi spuneţi că aşa sunt favorizaţi cei bogaţi care pot cumpăra. Dacă bogaţii cumpără cei săraci care nu pot cumpăra stau ca şi acum la rând însă la o coadă mult mai scurtă. Din nefericire accidente există totdeauna şi totdeauna există oameni altruişti care donează organele rudelor decedate, cum există şi acum. Acestea ar ajunge la săraci.
Practic nimeni nu ar pierde. Să trecem la partea morală.
Avortul, unde cineva ia hotărârea în numele unui copil nenăscut că nu există drept la viaţă pentru acesta, este legal. Şi atunci de ce e ilegal ca un om matur, care ia decizii în nume propriu, nu implică pe altcineva ca în cazul avortului, să-şi vândă un rinichi? Dacă e să discutăm despre moralitate este mult mai imoral avortul decât vânzarea unui rinichi.
Despre ovule cu atât mai mult nu văd nicio problemă în a fi vândute într-un mod instituţionalizat. Despre băncile de spermă nu se discută dar "Avem circa o suta de donatori, ne-a declarat dr. Anca Vasilescu, care nu sunt recompensati cu bani, dar obtin un set complet de analize, care altfel i-ar costa aproape 2 milioane de lei." Există o recompensă pe care chiar Statul o dă.
Încă o dată ipocrizia, toată lumea ar cumpăra un rinichi dacă ar fi într-o situaţie de viaţă sau de moarte, "moralitatea" prost înţeleasă, în definitiv nu faci altceva decât să ajuţi nişte oameni să aducă pe lume un copil sau salvezi pe cineva de la moarte, prostia instituţionalizată şi legi aberante crează tragedii sau drame pe care le-am putea evita.
Şi sunt împotriva clinicii care a făcut trafic cu ovule, sunt pentru legalizarea procedurii şi controlul ei, inclusiv fiscal.
Art. 143. - Masura retinerii poate fi luata de organul de cercetare penala fata de invinuit, daca sunt probe sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala.
Masura retinerii se ia in cazurile prevazute in art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu inchisoare prevazute de lege pentru fapta savarsita.
Sunt indicii temeinice atunci cand din datele existente in cauza rezulta presupunerea ca persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala a savarsit fapta.
Art. 148. - Masura arestarii inculpatului poate fi luata daca sunt intrunite conditiile prevazute in art. 143 si numai in vreunul din urmatoarele cazuri:
d) sunt date suficiente ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte; "
Avem şi o veste bună în toată mizeria asta economică. Ea nu vine de la Guvern, instituţiile financiare internaţionale, economiile care o să iasă din criză înaintea noastră şi-o să ne tragă şi pe noi în sus.
Ca să opresc tensiunea crescândă, vestea bună vine de la poporul român. Acesta nu ştie că un anume John Maynard Keynes ne spune să consumăm, Statul să bage bani în orice şi în acest fel să descrească şomajul, mă rog, o întregă teorie economică în care Statul are un rol esenţial iar consumul e rege. Vestea bună este că poporul român a început să facă economii. Acestea au crescut cu 20 de procente faţă de anul trecut.
Majoritatea o să-mi spună că e de rău, că nu consumăm şi adâncim criza. Eu cred că tocmai acum consumul este cel real. S-a terminat cu consumerismul iraţional, cu banii ieftini, cu abundenţa "resurselor* provenite din tiparniţele băncilor centrale.
Până la ideile lui Keynes economia funcţiona, în principal, pe baza economiilor (în sensul depozitelor financiare), de acolo venea creditul. Banii ieftini au condus la ideea că oricine poate obţine credit, că orice investiţie e bună. Acum vedem că nu oricine poate să plătească creditele pe care oricine le putea lua, vedem că investiţiile, să zicem din construcţii, erau o aberaţie, nimeni nu stă pe străzi dar sunt mii de case goale, vedem cum arată realitatea de fapt.
Faptul că există falimente nu e un lucru atât de rău, investiţiile aberante dispar, firmele neeficiente mor, e un proces natural. Prin credite ieftine se încearcă o creştere artificială a investiţiilor şi consumului care nu se pot autosusţine şi cer din nou credite ieftine şi de aici cercul vicios din care încercăm acum să ieşim.
Dacă prin tipărirea de bani se aducea prosperitate de mult sărăcia era dispărută de pe faţa Pământului. Nu merge aşa, din păcate. Să încercăm prin economisire. O să-mi spuneţi că economisim de frică. Şi? O faptă bună e bună chiar dacă e făcută de frică.
Ce a învăţat Ben Bernake aici ştia poporul român de mult. Şi dovada e titlul. Plus:
Banul muncit nu se prăpădeşte.
Banul la ban trage.
Economisiţi bănuţii, banii cei mari vor avea grijă de ei înşişi.
Banul bani câştigă.
Banii nu ajung, trebuie să ştii să-i cheltuieşti.
Niciodată să nu-ţi cheltuieşti banii înainte de a-i avea.
Cine nu respectă bănuţul nu e demn de un ban mai mare.
Nu e o artă să câştigi banul dar e o artă să ştii să-l chiverniseşti.
Când ai bani gândeşte-te la ziua când nu-i vei mai avea.
În ultima vreme PSD face exerciţii grele cu răbdarea PDL, face comisie după comisie de anchetă. Pune întrebări incomode cum e cea adresată lui Pogea cu cele 5 miliarde luate de la FMI. Şi în presă este în opoziţie cu Guvernul din care cu onor face parte. Şi cere din ce în ce mai mult şi mai vocal.
Are curaj Boc să-i dea afară? Nu cred, pentru că un Guvern Boc Reloaded, monocolor PDL sau cu dunguliţe UDMR-iste n-o să treacă. Până unde poate PDL suporta împilarea PSD-istă? Şi care este soluţia? Pentru că lupta de la vârful puterii între cele două partide face imposibilă conducerea ţării. Şi avem o criză de gestionat.
Războiul Pepenilor, de mare actualitate, este o deturnare a atenţiei spre subiecte minore din care toată lumea pierde. Mai avem o adunare a Parlamentului la Dăbuleni. Şi de fapt pierdem vremea.
Scădere salariilor miniştrilor cu 20 de procente este pur şi simplu demagogie penibilă. Şi nu foloseşte nimănui, nici măcar lui Băsescu.
Guvernul are jumătate din ocupanţii fotoliilor ministeriale anchetaţi de ANI sau de Parlament. Se dizolvă într-o mare de suspiciune, acum întărită şi de acuzaţiile oficiale la adresa Monicăi Ridzi.
Totul este un scandal sau o negociere politică în care nimeni nu-şi asumă consecinţele lipsei unui Guvern responsabil. Şi în mod cert noi pierdem.
Să zicem că printr-o nefericită întâmplare aveţi o "frumoasă" lovitură la cap, sângele şiroieşte şi din cauza ameţelii de care suferiţi nu puteţi sta în picioare. Unde mergeţi? Logic, la doctor. Nu cred că există un cetăţean care să meargă la piaţă şi să ceară ajutor publicului, să lase "masele" să-şi dea cu părerea despre tratament în mod democratic. În acest caz democraţia nu are sens. E absurdă. Se apelează la profesionişti.
România este o societate bolnavă, exemplele de funcţionare aberantă a societăţii româneşti sunt nenumărate. De la scandalul USH la scandalul sporurilor din Justiţie, de la imposibilitatea trimiterii lui Adrian Năstase în Justiţie la alegerea Elenei Băsescu ca independentă dar cu ajutor de partid. Lista e mult mai lungă şi fiecare ştie alte simptome. Şi atunci de ce în acest caz se apelează la voinţa populară, la vot? De ce nu se apelează la profesionişti? Putem să considerăm că democraţia e iraţională?
Fiecare cetăţean care trebuie, prin vot, să-şi dea cu părerea în problemele cetăţii poate să fie considerat iraţional în decizia pe care o ia. Nu însă şi corpul electoral în întregul său. În emisiunea "Vrei să fii milionar?" se întreba publicul. Aproape totdeauna răspunsurile erau corecte. Matematic există o teoremă a matematicianului (sau marchizului) Condorcet care spune că, în anumite condiţii, probabilitatea ca decizia să fie cea corectă se apropie de 1 cu cât numărul de alegători este mai mare.
Pentru a fi în ipotezele teoremei lui Condorcet trebuie să spunem că fiecare votant trebuie să aleagă corect în doar 51 la sută din situaţiile în care e pus să aleagă. Cu cât numărul de votanţi este mai mare cu atât probabilitatea de a alege corect ca grup se duce spre 1. Dacă probabilitatea de a alege corect a fiecărui votant este 49 de procente atunci alegerea ca grup e greşită cu cât grupul e mai mare.
Pentru a duce probabilitatea ca fiecare votant să aleagă corect în 51 la sută din cazuri e necesară educaţia. Şi eliminarea voturilor bazate pe interese materiale. De asemenea este necesară o informare corectă.
Mai este necesară întrebarea corectă. Votez persoana X pentru că e mai bine pentru mine sau pentru că e mai bine pentru ţară? Şi aici putem observa că o ţară de dependenţi economic alege nu spre binele ţării ci spre binele personal. Nu totdeauna răspunsurile coincid. Şi nu totdeauna binele personal al majorităţii e similar cu binele naţiunii ca întreg.
În concluzie, pentru ca democraţia să funcţioneze matematic avem nevoie de cetăţeni corect informaţi, educaţi, independenţi economic şi cu spirit civic. Şi care să participe cât mai mulţi la vot. Această ultimă cerinţă e cea mai puţin importantă. Nu contează că vin la vot 1 milion sau 10 milioane dacă primele premise (educaţie, informaţie...) sunt îndeplinite.
Pentru ca democraţia să funcţioneze e necesară calitate nu cantitate. Sondajele se fac pe 1000 de oameni şi dau rezultate. Cine cere vot obligatoriu să pună mâna pe carte. Aia de aritmetică. Altceva e necesar. Să punem toţi mâna pe carte.
Există o urmărire a miniştrilor PDL. Nici nu apucă să se instaleze şi deja sunt făcuţi praf de presă. Vezi cazul Plăcintă, doamna în cauză încă nu ştim ce face în minister, dar asta e altă mâncare de peşte, e, în schimb, sub ochii ANI. Nu văd ce e rău în asta. Cazul Ridzi a deschis cutia Pandorei. După aparenta victorie, pe spatele gras al PSD sau PNL, curge o sudoare rece în ciuda caniculei.
Problema este că nu sunt anchetate şi acţiunile miniştrilor PSD sau ex-miniştrilor PNL sau UDMR. Sau problema e că în cazul respectivelor scandaluri circul media este mult mai mic? Aici trebuie să-mi aduc aminte că PNL a dat-o pe Monica Ridzi pe mâna DNA înainte de celebra comisie "Ana Pauker". Nu cred că PDL este lipsit de acest mijloc sau de informaţii. De ce nu trimite PDL toţi ex-miniştri PNL, actualii miniştri PSD şi pe cine mai vrea el pe mâna DNA? O s-o facă pentru că nu au de ales.
Că presa este părtinitoare este evident, anti-PDL. După viteza DNA în cazul Ridzi se pare că în Curtea Miracolelor care este Parlamentul României o să înceapă un măcel la care presa o să fie nevoită să participe, cine nu va relata de pe frontul Parlamentului n-o să existe. De data asta Traian Băsescu a început o acţiune în care nimeni nu mai are siguranţă, indiferent de partid sau trecut comun. Şi o să câştige en-fanfare alegerile. Peste cadavre tricolore de parlamentari sau miniştri.
Omerta a fost călcată în cazul Ridzi. Din acest moment nimeni nu mai este în siguranţă. Tolo ştie el ce ştie.
"Obiectivul Guvernului nu trebuie să fie ieşirea din criză, ci diminuarea efecte lor crizei. Un program de ieşire din criză ar fi atât de scump şi cu rezultate atât de îndoielnice, încât nu merită asumat riscul ieşirii din criză. Ca să faci ce? Să fii singurul ieşit din criză. Şi unde vinzi ce produci? Că se pot pompa bani în societăţi să le punem să producă pe stoc. Să le dăm bani de la buget să producă. Şi atunci o să ne bucurăm că am stopat creşterea negativă şi o asemenea soluţie este extrem de scumpă. Noi nu suntem Statele Unite, nu suntem nici Germania şi nici Marea Britanie. Deci, opţiunea mea pentru a putea valorifica relansarea economică la nivel european este ca acum să facem cheltuieli minime în diminuarea efectelor crizei, în aşa fel încât la momentul la care se va relua creşterea economică să nu fim atât de împovăraţi de datorii încât să nu putem să beneficiem de momentul de reluare a creşterii."
"Sigur cea mai facilă economic soluţie ar fi reducerea cheltuielilor bugetare. Dar nu sunt adeptul acestei soluţii acum. Atâta timp cât există şi alte soluţii de a face faţă crizei decât reducerea salariilor, cred că trebuie să evităm acest lucru. Spre exemplu, investiţia în infrastructură." - Preşedintele Traian Băsescu de aici.
Nu pot concluziona decât că ţări precum China sau Polonia sunt nişte ţări conduse de imbecili care nu vor să intre în criză. Că Boc şi Pogea, care mai au să se împrumute de la cămătarii din Ferentari, nu respectă planul prezidenţial. Nu văd care din măsurile guvernamentale reduc cheltuielile, că peste tot risipa frizează patologicul sau ilegalitatea. Şi dacă nu reduci cheltuielile bugetare ce reduci, cum ajungi la cheltuieli minime? Care investiţii în infrastructură?
Domnule Preşedinte sunteţi incoerent. Ce se petrece de fapt cu banii vedem la Khris.
O dovadă că învăţământul liceal este sub orice critică este tocmai situaţia de la "Universitatea" Spiru Haret.
După 12 ani de "studiu" absolvenţii de liceu, avizi de lumina ştiinţei şi culturii, sunt incapabili să verifice dacă şcoala la care se duc este atestată. Dacă banii pe care o să-i dea sunt doar o sumă virată în contul nesfârşit al prostiei omeneşti sau au o finalitate previzibilă.
Suma de 500 de Euro pe an e minoră. Transformă noţiunea de student sau absolvent de studii superioare într-un produs de masă. Suntem ţara jocurilor piramidale. Fenomenul e absolut similar. Nu totul a fost clar din punct de vedere legal, ca de obicei, şi să lăsăm Justiţia să-şi spună cuvântul. Oricum, de data asta, din fericire, Justiţia nu are nimic de spus despre competenţa absolvenţilor.
Angajatorii o să se uite de două ori de acum înainte la diplomele de la Spiru Haret. Mai ales că o diplomă aduce costuri suplimentare angajatorului. Asta merge pentru privaţi, la Stat n-o să existe această problemă. Aceşti absolvenţi sunt viitorii angajaţi la Stat. Dar încet, încet o să se conştientizeze că o hârtie, cu un nume chiar răsunător pe ea, nu înseamnă nimic. Pentru că o asemenea diplomă este o frână în calea viitorului bietului posesor. Scandalul este începutul reformei în învăţământul superior.
Şi uite aşa, Spiru Haret după ce a reformat învăţământul de stat, ca ministru, acum îl reformează şi pe cel privat, ca exemplu de nume ilustru purtat de instituţii ignobile.
PS Ce fac politicienii este o mizerie la fel de mare ca scandalul în sine. Nu se respectă legea pentru că nişte copii au jucat la un Caritas cu diplome.
De ce politicienii iau decizii doar în favoarea pensionarilor, asistaţilor şi bugetarilor şi uită de mediul privat, de antreprenori, de tineri, de salariaţii din mediul privat? Fiindcă fraierii din mediul privat nu se duc la vot. Neexistînd cerere din partea acestei categorii, partidele şi politicienii îşi adaptează oferta pentru categoriile de asistaţi: bugetari şi pensionari. De ce? Fiindcă ăia se duc la vot. Sintagma “nu votezi, nu exişti” este foarte adevărată în cazul ăsta.
Fraierii care lucrează la privat s-au autoexclus din viaţa cetăţii iar, în consecinţă, problemele lor nu există. Bătălia deciziilor economice se va da între bugetari şi pensionari. Cine dă mai mult bugetarilor şi pensionarilor acela va fi în Parlament, la guvernare, la Preşedinţie. Salariaţii din privat şi tinerii, în general, nu există şi nici nu vor să existe. Vom avea de ales între prime şi sporuri mai mari pentru bugetari, pensii mai mari pentru pensionari şi manele şi pomeni mai multe pentru asistaţi. Structura prezenţei la vot spune: pensionarii, bugetarii şi asistaţii decid structura Parlamentului, culoarea guvernării şi Preşedintele. Deci, problemele lor sînt singurele care contează.
Politicienii nu s-au căcat pe ei de frică şi nici nu au căzut în depresie din cauza neprezentării la vot a populaţiei active. S-au adaptat iar revolta prin neprezentare a tineretului urban, strîmbatul din nas al corporatiştilor acriţi şi bosumflarea stupidă a salariaţilor şi antreprenorilor din mediul privat i-a făcut pe politicieni să renunţe total la a reprezenta aceste categorii (nu votezi, nu exişti; nu exişti, nu te reprezint) şi să-şi concentreze întregul efort politic, legislativ, guvernamental, bugetar, financiar şi de comunicare către categoriile care se prezintă la vot, care există şi care doresc să fie reprezentate: asistaţii, pensionarii şi bugetarii.
Dacă vrei să pierzi alegerile, să nu intri în Parlament, să te zbaţi la 5%, atunci adresează-te tineretului şi salariaţilor şi renunţă la bugetari şi pensionari. Dacă vrei să ieşi din politică pe uşa din dos scade salariile din administraţie, nu mai acorda creşteri de pensii şi sporuri bugetarilor, scade taxele şi sprijină mediul privat. Mai pe înţelesul corporaştilor care cred că le-au dat o lovitură mortală politicienilor neducîndu-se la vot: cea mai bună soluţie să dai faliment e să vinzi iPod-uri atunci cînd ştii că singurii cumpărători care se deranjează să iasă din casă şi să-ţi calce pragul sînt ţăranii de peste 60 de ani. Asta le cerem noi politicienilor. Astăzi, în România anului 2009, politicianul care se adresează tineretului, păturii educate de la oraşe, salariaţilor şi antreprenorilor din mediul privat, este pur şi simplu un imbecil sinucigaş. E ca şi cum ai vinde CD-uri cu Chopin în Ferentari. Nu înţeleg cum cineva care nu e atît de idiot încît să vîndă mp3-uri surzilor şi chiloţi tanga mamailor din Teleorman poate avea pretenţia de la politicieni să facă asta. Aşa cum voi nu vreţi să daţi faliment sau să vă pierdeţi job-ul, nici ei nu vor să rămînă în afara Parlamentului sau a guvernării. Aşa că vă vor creşte taxele, vor renunţa la orice reformă a sistemului birocratic, vor elimina orice posibilă facilitate acordată sistemului privat, vor creşte pensiile şi salariile bugetarilor, le vor acorda noi şi noi sporuri şi vor angaja din ce în ce mai mulţi. Bugetarii şi pensionarii sînt peste 8 milioane, voi nu sînteţi mai mult de 100 000 (restul îşi fac vacanţa în ziua alegerilor sau stau pe la terase şi se felicită pentru superioritatea cu care au luat decizia inteligentă de a nu se duce la vot).
În politică deciziile ţin seama în proporţie de 90% de piaţa politică. Iar dacă pe piaţa politică cererea e de asistenţă şi siguranţă, atunci politicienii asta vor oferi. Cine are impresia că deciziile politice ţin seama de părerea despre lume şi viaţă a economiştilor, de părerile avizate ale antreprenorilor şi corporatiştilor, exprimate savant la un grătar, din fundul nisipurilor de aur sau de pe o terasă de fiţe, se înşală. Se va spune: “păi, da, dar din punct de vedere economic e aberant, se va ajunge la un dezastru etc etc”. Nu. Politicienii gîndesc pe termen scurt (aşa o cere piaţa politică), pe maxim patru ani. Vor mări taxele şi se vor împrumuta ca să-şi ţină clienţii (bugetari, asistaţi şi pensionari) satisfăcuţi. Şi mai departe nu-i interesează. Iar micul corporatist urban va ajunge să plătească taxe de 90%. Şi le va plăti. Fiindcă nu are de ales. Iar taxele se vor duce transforma în pomeni electorale către categoriile care se prezintă la vot. “Păi o să ne enervăm şi o să….” O să ce? Chiar sînt curios dacă vreun blazat şi acrit de 25 de ani are idee ce va face în asemenea condiţii. Da, ştiu. “O să ne enervăm şi o să dăm cu umbreluţa din Sex on the beach de pămînt!”*
Indirect, absenţa la vot se plăteşte cu job-ul, afacerea sau, în cel mai bun caz cu o amendă usturătoare, plătită lunar. Se vorbea despre o posibilă lege care să oblige oamenii să meargă la vot (o tîmpenie, în opinia mea) iar sancţiunea neprezentării să fie amenda. Sancţiunea există deja. S-au mărit salariile bugetarilor, s-au mărit pensiile, trebuie bani ca să fie plătite. Astfel, se vor mări şi taxele, şi impozitul unic, şi TVA-ul. Diferenţa dintre 19% şi 25%, dintre 16% şi 20% e amenda neprezentării la vot. Repet, în cazul fericit. De multe ori amenda poate fi falimentul sau şomajul. Şi este deja.
*Habar n-am dacă Sex on the beach are umbreluţă. Dacă n-are, nasol. Corporatiştii nu vor putea să-şi exprime revolta civică.
Creşte rata şomajului. Guvernul se laudă că e sub cea europeană. Ăsta nu e un argument. Dar am şi eu o întrebare, pentru Guvern şi economişti. Care sunt domeniile din care au fost daţi afară oamenii?
Că dacă au fost date afară filatoare şi programatori, în vecii veciilor, prin investiţii în infrastructură n-o să-i absoarbă în câmpul muncii la loc. Şi dacă au fost daţi afară la Tulcea degeaba fac investiţii la Baia Mare că oamenii ăia nu pot pleca o jumătate de ţară lăsând totul vraişte acasă. Unii poate dar nu majoritatea.
Şi ca să păstreze locurile de muncă, cum bine doar zice Boc, care sunt ramurile economice cele mai ameninţate de şomaj? Toate în mod egal, construcţiile, IT-ul, producţia de textile, agricultura? Care sunt proporţiile? Pentru că financiar pentru Guvern e echivalent dar pentru economia reală nu. O sută de mii de oameni în IT&C produc 10 procente din PIB. În agricultură lucrează mult mai mulţi şi s-a ajuns într-un an bun la 8 procente din PIB. Nu cred că 10.000 de oameni fără slujbă din IT sunt echivalenţi pentru economie cu 10.000 din agricultură.
În plus, există o mare diferenţă economică între oamenii disponibilizaţi din economia privată şi posibilii dar improbabilii funcţionari disponibilizaţi. Doar economică, nu socială.
Şi mai întreb, care este numărul de cetăţeni apţi de muncă dar care au ieşit din orice statistică?
Rata şomajului este un indicator care sugerează, în nişte limite, o problemă socială nu una economică. Se poate inventa de pildă un indicator grosier de productivitate, PIB-ul împărţit la numărul persoanelor rezidente apte de muncă. Productivitatea pe posibil angajat. Deşi nici PIB-ul ca indicator economic nu spune prea multe, de altfel nici n-a fost inventat cu scopul actual.
De la Agerpres aflăm o nouă trăsnaie pusă la cale de data asta de oficialităţile de la Turnu Severin în concubinaj cu cele din Kladovo, Serbia. Holograma podului lui Apollodor. Proiect de 3 milioane euro, primăria o să cofinanţeze, încă nu ştim cu cât. Noaptea o hologramă de 1600 de metri o să unească malurile Dunării.
Proiectul nu e nou. A mai apărut şi în august 2008. Pe atunci costa doar un milion. La sârbi ideea e de la începutul lui 2008 şi ei sunt autorii. Ieri s-a discutat în cadrul Primăriei din Drobeta Turnu Severin în şedinţă extraordinară. Nu ştim concluziile.
S-au terminat proiectele din Turnu Severin, totul e în regulă, nu mai e nimic de făcut? Avem criză? Suntem sănătoşi la cap?
Dacă nu avem infrastructură reală trecem direct la cea virtuală?
Eu am impresia că în această ţară, ca şi în altele, nu există o listă a priorităţilor. Să dai un milion când în ţară mai sunt localităţi neelectrificate, când apa curentă nu există în jumătate din comunele României şi când canalizarea e o raritate e pur şi simplu nesimţire. Nu am nimic cu ideea în sine, am cu oportunitatea acţiunii.
M-am gândit să caut chermezele populare la care a participat Traian Băsescu. Adunări cu ţuici, oi, popi, oale de lut, băi de mulţime, SPP şi doamne rrome. Plus câteva vizite "de lucru" în cel mai ceauşist stil, ornate cu indicaţii preţioase şi antieconomice cum e aia cu "fierul-beton".
Este evident că Traian Băsescu îşi schimbă electoratul. Se mută la ţară. Acolo unde participarea la vot este mai mare, unde oamenii nu sunt la fel de informaţi, unde primarul are influenţă şi unde există o tradiţie a votului cu Puterea şi a găleţii de partid.
Traian Băsescu a înţeles sau a aflat că lupta se dă în cadrul celor 30 de procente din numărul de alegători care mai vin la vot. Şi smulge fără milă din electoratul PSD. La Tuşnad a atacat şi electoratul Tribunului. Aveţi aici o demonstraţie a demagogiei din spatele discursului de la Tuşnad. Dacă huiduielile de la Tuşnad au fost provocate, cele adresate Elenei Udrea, lui Geoană sau oul adresat lui Boc ar trebui să-i pună pe gânduri.
Boc s-a specializat în cositul pe marginea şanţului, jucatul cu diferite scule, de la fierăstraie electrice la roboţi medicali, Elena Udrea cântă la fluier. Ecaterina Andronescu, în încercarea de a opri degradarea noţiunii de educaţie, este admonestată de spiritul lui Vanghelie întrupat în Geoană.
PSD şi PDL se bat pe acelaşi electorat. Toate măsurile luate de Guvernul comun sunt de stânga în ciuda aparentei ideologii de dreapta a PDL. Egalitatea procentuală din toate alegerile şi sondajele ne spune că electoratul nu poate face deosebire între cele două partide.
Am ajuns înapoi în 1990. Trist este că atunci aveam un Coposu pe partea dreaptă. Acolo acum sălăşluieşte Norica. Brucan a greşit cu cel puţin 20 de ani.
În palavrele de ieri m-am întrebat, retoric, care sunt resursele naturale aflate încă în proprietatea Statului român. Am mai avea nevoie, noi cetăţenii, de o listă a tuturor redevenţelor pe care Statul le încasează din exploatarea resurselor.
Să facem un exerciţiu de imaginaţie, 25 de procente din banii din redevenţele actuale şi cele viitoare intră într-un fond de investiţii selectat după criterii de eficienţă probate pe o perioadă suficientă de timp. Există în lumea asta astfel de fonduri. O entitate externă României. Totul transparent, cu sumele care au intrat, de unde provin, în ce sunt investiţi banii. Cu interzicerea investiţiilor în afaceri care se bazează pe resurse neregenerabile.
În fiecare an fondul plăteşte dividende tuturor cetăţenilor români în viaţă la o dată anume.
În felul acesta atingem următoarele scopuri. Toată lumea se simte proprietară pe o parte din România, creştem coeziunea socială. Guvernul nu-şi mai poate permite afaceri ca Petrom, Rompetrol, Sterling şi câte şi mai câte de mai mică anvergură pe care nu le cunoaştem. Cetăţenii sunt cointeresaţi să verifice fiecare pas al oficialităţilor. Lăsăm generaţiilor viitoare ceva din ceea ce consumăm. Asigurăm o sursă de venit tuturor cetăţenilor. Acţiunea se poate extinde la proprietăţile comunale, orăşeneşti.
Pare comunistă şi irealizabilă ideea. A fost pusă în practică de statul Alaska. În 2008 s-au plătit câte 3269 de dolari cetăţenilor eligibili.
De fiecare dată când aflăm, cu mare întârziere, că o parte din resursele naturale ale României au dispărut spre o destinaţie privată începem să ne dăm de ceasul morţii, facem o comisie parlamentară, aburim situaţia şi totul rămâne cum s-a stabilit la început. Cu Roşia Montană suntem în perioada de aburire ca şi cu Marea Neagră.
Schrödinger a propus un experiment. Se ia o cutie în care nu putem să vedem. Se introduce o pisică, o cantitate de material radioactiv astfel încât să avem o probabilitate semnificativă ca măcar un atom să se dezintegreze într-o oră, un contor Geiger care să sesizeze posibila dezintegrare. La acesta din urmă este legat un dispozitiv care se declanşează când e sesizată dezintegrarea şi acest ultim dispozitiv ucide pisica. Cu ciocanul, cu o injecţie letală, în funcţie de preferinţe. Experimentul e pur teoretic, iubitorii de animale să stea liniştiţi. După o oră se pune întrebarea, în ce stadiu e pisica? Vie sau moartă? În mecanica cuantică e în ambele stări dar nu ăsta e subiectul. În realitate e fie vie, fie moartă dar nu putem afla decât dacă deschidem cutia.
Nu aşa se petrece şi în cazul resurselor naturale, când presa sau interesele politice deschid cutia vedem că sunt pierdute, totdeauna. Pisica, în acest caz, e totdeauna moartă sau agonizează fără putinţă s-o salvăm. Probabilitatea să moară e unu. Evenimentul e sigur. N-ar trebui ca noi să avem o listă cu toate proprietăţile României, publică, să ştim şi noi ce pisici mai avem, în ce stadiu sunt şi în ce cutie vrea Guvernul să le bage?
Una din tarele României este faptul că adevărul nu este recunoscut decât în strânsă legătură cu cel care-l emite. Dacă persoana este credibilă atunci spune adevărul, dacă nu, nu. Mai ales în domeniul politic sau economic clasificarea este automată. Ba, mai mult, majoritatea nici măcar nu ascultă sau citesc ce spune un nepreferat de-al lor. Iar dacă un preferat emite o părere în contradicţie cu credinţele personale în loc de analiză a cauzelor spuselor respectivului se trece acesta în rândul indezirabililor personali. După un timp toată lumea ajunge singură, sau în grupuri foarte mici de oameni care se autovalidează unii pe alţii şi care pierd legătură cu realitatea. Societatea se atomizează, în cazul nostru fenomenul a avut loc.
Este rolul liderilor societăţii să găseacă subiecte care coalizeze societatea în atingere scopurilor de interes public. Dacă aceştia nu reuşesc societatea este în pericol. Oamenii caută scopuri comune, încearcă să găsească un sens societăţii în degringoladă. Se pot coaliza pentru scopuri ignobile cum sunt dictaturile. Sau se pot ralia unei campanii de presă care le apără drepturile.
Cei care sunt vizaţi de campania de presă nu înţeleg de ce ieri era linişte şi azi împotriva lor este o întregă masă de nemulţumiţi care de care mai vocali. Se autovictimizează, caută strategii, acuză, la rândul lor, pe toată lumea. Dacă victimele campaniei se află în rândul liderilor politici sfârşitul lor e aproape. Dacă nu au reuşit să dea un sens societăţii aceasta şi-a găsit sensul propriu, să-i înlocuiască de la putere.
O să urmeze un lung şir de scandaluri care o să măture mulţi dintre "liderii" politici. Şi dacă nu ne găsim un scop comun constructiv, în combinaţie cu criza economică, o să avem parte de vremuri tulburi. Să vedem ce vor aduce acestea la suprafaţă. Şi să învăţăm să ascultăm adevărul indiferent de cine e spus. E singura noastră şansă. Să ne alăturăm lui, adevărului, indiferent dacă ne place sau nu autorul.
În România am văzut opinia că munca face şi drege, fără muncă nu o să avem succes. În principiu este adevărat. Dar în fapt nu. Mult mai importantă este eficienţa muncii. Raportul rezultate, muncă desfăşurată. Fără muncă n-o să avem niciun succes. Dar eforturile noastre disperate de a munci nedublate de eficienţă n-o să ne ducă prea departe.
Eficienţa, fără investiţii în plus, poate să crească prin obiceiuri corecte. De a face un singur lucru odată. Până la capăt. Nu mă apuc de altceva până n-am terminat. Nu ca gospodinele care gătesc, fac curat şi calcă, toate simultan şi prost. Dacă le-ar face pe rând le-ar face mai repede şi mai bine. Un alt obicei corect este acela de a face lucrurile în ordinea priorităţii. Lucrul cel mai important primul. Care e ordinea stabileşte fiecare. Al treilea obicei corect este cel de a comunica. A întreba, fără ruşine, când lucrurile te depăşesc sau a cere ajutorul. Şi a întreba pe cineva care ştie pe ce lume e nu pe vecinul de la doi. O altă metodă este neînceperea unui lucru nou dacă nu le-ai terminat deja pe cele aflate pe lista de priorităţi. A spune nu atunci când cineva, prieten de obicei, încearcă să te deturneze de la treaba ta e unul din cele mai benefice obiceiuri. Şi un principiu de bază, copiază, nu eşti la şcoală, nu totdeauna ideile tale sunt cele mai bune. Dar copiază-l pe cel mai eficient nu pe cel care-ţi place. Şi când te apuci de ceva, pentru numele lui Dumnezeu, înainte gândeşte şi fă un plan.
E greu dar merită şi nu costă bani. Nu trebuie să fii harnic, trebuie să fii eficient. Seamănă cu diferenţa dintre socialism şi capitalism.
În urma atât de comentatului concurs de propuneri anticriză iniţiat de Andreea Vass, ca prim participant sau ca autor al propriului program de măsuri, program care e aproape identic cu cel al oamenilor de afaceri, am fost la o discuţie şi o cină la Guvern.
N-am fost singur, au mai fost trei invitaţi şi Tiberiu Lovin de la Reporter Virtual, şi el tot invitat dar în calitate de reporter, presupun.
După bla, bla-urile de rigoare ne-am aşezat şase inşi la masă. Am comentat pe blogul Andreei şi pe cel al lui Tiberiu dar de văzut nu ne văzusem. La fel erau şi ceilalţi. Practic şase străini. Personajul cuceritor al întâlnirii a fost, scuze Andreea, Anca Vlad, venită ca din puşcă tocmai de la Timişoara, a primit invitaţia la 13 şi întâlnirea era la 18. Anca e juristă.
Au mai fost Cristian, broker, Marian, şef la resurse umane la o firmă cu câteva mii de angajaţi şi subsemnatul plus Tiberiu şi gazda, Andreea. O discuţie total lipsită de formalităţi. Cam în 2 minute a trecut orice fel de stânjeneală. N-am vorbit nimic politic aşa că dezvăluiri incendiare n-am. Tiberiu a făcut poze.
S-a vorbit despre o grămadă de lucruri şi am făcut rost şi de nişte cifre. Am să vorbesc despre ele mâine. Am vorbit despre legea salarizării unice, absorbţia banilor UE, aici Anca a scos la iveală o nouă dramă a României. La un calcul sumar pentru absorbţia tuturor banilor este vorba de cam 100.000 de proiecte a 3-400.000 proiectul. Fiecare proiect are nevoie de un manager de proiect. Să zicem că fiecare poate duce cam 3 proiecte. Avem nevoie de 30.000 de manageri de proiect. Pe care nu-i avem. S-a mai ajuns la concluzia că numai informatizarea poate elimina birocraţia şi hoţia, am venit toţi cu idei. Greu de spus dacă se pot aplica, e nevoie de un plan naţional.
Măsura anticriză aleasă de Andreea a fost folosirea mâinii de lucru, obligatorii, conform legii, a deţinuţilor în folosul comunităţii. E vorba de 20.000 de oameni care au acest drept sau obligaţie. Există fonduri UE pentru asta. Dacă-i punem la reîmpăduriri şi la curăţarea de gunoaie a zonelor mizerabile, râuri de pildă, se pot lua bani, tot de la UE, pentru Mediu. Toată lumea e mulţumită, deţinuţilor le scade pedeapsa şi lucrează în aer liber, punem păduri unde au fost tăiate aberant, facem curat şi nu cheltuim bani de la noi. Totul e mai complicat dar asta e ideea. Recunosc că părea o idee aberantă.
Despre cină n-am ce să zic că toată lumea a vrut să scape de ea repede ca să stăm de vorbă.
Toată discuţia a fost între oameni interesaţi să schimbe în bine România, normală. N-a fost o acţiune de PR a Andreei pentru că ne-a primit cu un draft de hotărâre de urgenţă, chiar vrea să schimbe, cu ajutorul nostru, ceva. O să mai fie trei întâlniri. A fost chiar o experienţă. Situaţia economică e albastră. Andreei, singura dedicaţie posibilă.
Care sunt nevoile de bază ale populaţiei. Hrană. Aproape toată din import. Deşi suntem capabili să hrănim cel puţin dublul populaţiei. Avem teren arabil dublu pe cap de locuitor faţă de media mondială. Stă pârloagă. Apă, rezervele noastre sunt suficiente dar din nefericire poluate într-o proporţie mult prea mare. Aer, suprafaţa despădurită creşte constant fără contramăsuri.
Securitate. La nivel naţional suntem membri NATO. Aici am reuşit. Dar siguranţa locului de muncă? Aici nu stăm aşa bine şi o să stăm şi mai rău. Securitatea personală. Se înrăutăţeşte, vezi numărul de accidente auto, sistemul medical sau creşterea infracţionalităţii. Securitate financiară. Cine poate spune că financiar este sigur. O minoritate infimă.
Încrederea. În reuşita personală, foarte scăzută prin mijloace morale. Încrederea în alţii, foarte scăzută, atomizarea populaţiei e evidentă, în sistemul România, se apropie de zero, 78 din populaţie crede că mergem într-o direcţie greşită. În clasa politică. În sistemul juridic. Nu comentez.
Ce putem face? De unde să începem? Cred că primul pas în rezolvarea oricărei probleme este recunoaşterea că problema există.
Suntem o naţiune care se dezintegrează, criza a scos toate tarele noastre la suprafaţă, suntem la un pas de mişcări sociale, nu ne putem baza pe clasa politică pentru a ne da un sens. Care-i pasul următor?
Împărţirea unei probleme mari în probleme mai mici. Ar trebui o listă deschisă cu problemele fundamentale ale României.
Eu o spun pe prima. Revizuirea Constituţiei. S-a ajuns ca separarea puterilor în Stat să nu funcţioneze. Justiţia dă salarii, Parlamentul judecă, Guvernul dă legi. Curtea Constituţională dă soluţii particulare dar şi hotărârile ei sunt luate în derâdere de Justiţie.
Până unde un ziarist ascultă de ordinele patronului şi de unde calcă deontologia? Presa este o afacere privată, place sau nu place, singura alternativă este presa finanţată guvernamental.
Presa trebuie doar să informeze o să spună mulţi. Ok. Poate exista financiar o presă care doar informează şi nu face niciun comentariu. Asta lăsând la o parte că şi din informare, sau lipsa acesteia, se poate manipula. Dar, să zicem, că informează corect.
Interviurile o să fie de genul "Cum comentaţi ştirea X?". Moderatorii o să dea cuvântul sau o să-l ia şi atât. Investigaţiile de presă nu-şi au rostul pentru că atacă pe cineva şi imediat apare acuzaţia de părtinire. Rezistă financiar o asemenea presă? Părerea mea sinceră este că nu.
Şi dacă se introduc comentariile până unde sunt permise? Pentru că sunt făcute de un om care are păreri. Nu există om imparţial, cel mai evident loc este tocmai locul în care este cel mai strigat acest deziderat, în comentariile cititorilor. Sunt de departe cei mai părtinitori, virulenţi, agresivi dar nu permit tocmai celui care scrie, cu mult mai puţină virulenţă, dreptul la o părere. Pentru el e lipsă de deontologie.
Şi, cel puţin în mediul virtual, nu există deosebire între autor şi comentatori, doar că ultimii, de multe ori, sunt anonimi. N-am văzut pe site-urile ziarelor străine asemenea comentarii virulente, în afara subiectului, vădit partizane cum sunt la noi.
De fiecare dată când autorul are o părere care diferă de a unora e clasificat ca vândut. Pentru că-şi câştigă pâinea din scris. Şi atunci trebuie eliminat. Ok. Dar totdeauna o părere o să aibă oponenţi. Nu putem elimina toate părerile pentru că ajungem la presa care nu se susţine financiar.
Suntem într-un cerc vicios din care există o singură ieşire. Piaţa. Să lăsăm piaţa să judece, numai ea poate curăţa presa de lucrurile nedorite. Nu există o altă ieşire. Şi acest fenomen a început să se întâmple, nu morala ci banii şi publicul o să cureţe presa. Asta e valabil şi pentru deontologi şi pentru tonomate.
Jurnaliştii o să moară pe limba lor sau o să satisfacă nevoile publicului, indiferent care sunt acestea. Singurul care poate opri curăţirea presei este Guvernul care poate finanţa, pe ascuns, presa.
Cu curăţarea presei o să înceapă şi curăţarea clasei politice. Care a început şi ea.
"Maya Machinery S.A., Villars-sur-Glâne 14 mars 1997 Maya Machinery S.A., à V i l l a r s -s u r -G l â n e, représentation, achat, vente, courtage et promotion de tous biens mobiliers, etc. (FOSC du 24. 01. 1994, no 16, p. 447). Nouvelle raison sociale: Maya Textiles S.A. (Maya Texliles AG) (Maya Textiles Ltd). Nouveau but: achat, vente, fabrication, consultation et toutes opérations commerciales et financières dans le domaine des textiles; représentation, achat, yente, location, courtage et promotion de tous biens mobiliers; représentation, achat, vente, courtage, promotion, restauration et gérance de tous biens immobiliers sis à l'étranger; fourniture de tous services et de tous conseils, notamment de marketing, en matière de commerce international. Capital-actions: les 100 actions de fr. 1000 au porteur ont été transformées en 100 actions de fr. 1000 nominatives Restrictions de transmissibilité des actions. Statuts entièrement révisés le 27. 02. 1997. Capital actuel: fr. 100 000, entièrement libéré, divisé en 100 actions de fr. 1000, nominatives. Administration: Serguey Solod, administrateur inscrit, a démissionné, sa signature est radiée. Philippe Chételat, de Courtételle, à Courrendlin, Sorina Placinta, de Roumanie, à Focsani (Roumanie) et Ernest Stefan Sobota, de Suède, à Focsani (Roumanie) sont nommés administrateurs, tous trois avec signature collective à deux."
"Letzte SHAB-Meldung der Maya Textiles SA SHAB: 058 / 2009 vom 25.03.2009 Maya Textiles S.A., à Villars-sur-Glâne, CH-217-0137770-9, achat, vente, fabrication, consultation et toutes opérations commerciales et financières dans le domaine des textiles, etc. (FOSC du 31.08.1999, p. 5950). Auberson Yves, Chételat Philippe et Placinta Sorina ne sont plus administrateurs, leur signature est radiée. Sobota Ernest Stefan, administrateur inscrit, est nommé président, et Julmy Georges, président inscrit, est nommé secrétaire, tous deux avec signature individuelle."
Trageţi voi concluziile. Ca să nu se spună că sunt rău. În dreapta scrie în germană "Ultimele trei modificări". Am plecat de aici, nu-s eu foarte deştept. Datele contează. 12 decembrie 08 e înainte de 25 martie 09.
Una din marotele susţinătorilor PDL sunt mogulii. Presa ticăloşită şi vândută le ia lor voturile, nu-i susţine, denaturează adevărul, minte şi apără pe toţi ceilalţi şi pe ei nu. Sau, în spiritul lor, tot ce spune presa negativ despre ei e fals, tot ce spune pozitiv despre alţii e fals şi acoperă toate matrapazlâcurile duşmanilor lor politici.
Să zicem că este aşa. Ce reţine PDL-ul să facă un trust de presă concurent care să facă la fel dar pe invers? În felul acesta ar exista o tribună care să echilibreze balanţa. Nu cred că este lipsa finanţelor. Cred că este lipsa oamenilor. De ce nu se mută jurnaliştii, vânduţi, de la mogulii actuali la potenţialul mogul pedelist?
Ce nu pricepe PDL-ul este că dacă a înjura PSD-ul e ceva fără miză financiară, e comun, toată lumea se aşteaptă la asta, a înjura PNL-ul nu aduce cititori, e minor pentru că sunt în Opoziţie, a înjura PDL-ul şi pe Băsescu e un succes financiar. Pentru că ani de zile au pozat în cavaleri sub flamura dreptăţii. Şi acum avem atâtea stângăcii, erori, greşeli sau coţcării că toată lumea vrea să participe la târârea lor, gratuită sau nu, în noroi.
Aşteptările PDL-ului sunt exagerate nu atacurile împotriva lor. A spune că Geoană e un prostănac e un pleonasm. A spune că Norica e o Ană Pauker e la fel de comun. Astea nu sunt subiecte.
Nu presa are ceva cu ei, ei şi-au creat o imagine pe care acum n-o pot susţine cu fapte şi acum sunt la Putere. De când e lumea şi pământul Puterea a fost subiectul presei nu Opoziţia. Pentru că asta aduce bani şi audienţă deci influenţă.
Peste tot în lume cine are presă are influenţă şi putere. Şi la noi e la fel. Nu există presă obiectivă, asta e o gogoriţă infantilă. Soluţia e o presă cât mai largă ca opţiuni, toate taberele cu oficiosul lor care muşcă din duşman. Alternativa e o lipsă totală a presei. Ceea ce e o definitivă dovadă a lipsei de democraţie.
N-am să mă dau anticomunist pentru că n-am fost. Gesturile mele împotriva regimului au fost câteva şi fără impact. Am refuzat să mă înscriu în PCR. Am refuzat funcţii în UASCR, promise dacă intram în partid. Le-am spus că nu sunt demn de această onoare, zâmbind. Au văzut că-mi bat joc şi m-au lăsat în pace.
La câteva luni de la refuzul de a intra în "minunatul" lor partid a avut loc, prin 87 sau 88, pe nepusă masă, o şedinţă la care din întâmplare m-am nimerit. De obicei chiuleam. Nu se întâmpla nimic.
Şi aflăm că subiectul era înfierarea publică a unui coleg, cu tată în nomenclatură, dar care tată fugise în Occident. Eu stăteam în ultima bancă. Voiau să-l dea afară din UTC. Şeful de partid al studenţilor de atunci a ajuns mai târziu mare sculă în PNŢ.
Stăteam în ultima bancă. Ostentativ, cu mâinile în buzunare, am traversat tot amfiteatru şi le-am comunicat că eu la aşa ceva nu particip. Nu m-a urmat nimeni. Când am ajuns în barul Arhitecturii mi s-a făcut frică, m-am întrebat dacă, nu cumva, a fost un gest de frondă gratuit.
Am aşteptat, cu sufletul la gură, pauza. S-a terminat şedinţa, l-au dat afară, nimeni n-a venit să se aşeze la masa la care stăteam. Doar victima, nu-mi aduc aminte cum îl cheamă, a venit şi mi-a mulţumit. I-am spus că nu are de ce, că, din principiu, eu nu particip la asemenea mizerii. Au fost singurele vorbe pe care le-am schimbat vreodată. Nu s-a întâmplat nimic. Nimeni nu mi-a spus o vorbă, n-am simţit că a contat, totul a trecut fără consecinţe.
În sala aia erau actuali europarlamentari, membrii ai corpului diplomatic, membrii, unii de vază, prin actualele partide politice. Nu-i costa nimic să nu ridice mâna pentru a condamna un coleg sau, din alt punct de vedere, un copil pentru faptele părinţilor, dar atunci nu ştiau, lăsând la o parte că totul era absurd.
De asta această ţară merge rău, pentru că totdeauna vedem posibilele consecinţe negative şi nu facem nimic, doar ridicăm mâna şi ne conformăm majorităţii, n-avem curaj. De multe ori aceste consecinţe nici nu există dar noi nu ştim asta. Nu ştiu azi ce aş face în aceeaşi situaţie. Sper că la fel.
Defectul matematicienilor este perfecţionismul. De altfel fără acest defect nu poţi să faci matematică. Partea proastă e că încearcă să aplice aceeaşi strategie în lumea reală. Caută oameni perfecţi, instituţii perfecte, legi perfecte, judecăţi fără cusur.
Spiritul analitic blochează simţul realităţii. Se atârnă de concepte şi uită realitatea. Fondează edificii logice dar uită fundaţia realităţii. Toate judecâţile sunt nule atâta vreme cât axiomele de la care pleacă sunt greşite. Conceptele astfel create sunt nişte minunate edificii inutile.
Oamenii obişnuiţi nu înţeleg un şir mai lung de 3, 4 paşi logici. Trec mai departe şi concluzionează că omul bate câmpii sau se leagă de chichiţe şi nu vede pădurea din cauza copacilor. Câteodată oamenii au dreptate, câteodată nu.
A încerca să analizezi realitatea prin prisma logicii este o greşeală chiar de logică. Oamenii reali nu se comportă logic şi nu au încredere în logică, pentru că în momentul când nu mai pot urmări şirul logic au impresia că sunt păcăliţi. De multe ori şi sunt.
Ca om care foloseşte logica şi încearcă să spună ce înţelege din realitate mi-e foarte greu să scriu fondând logic fiecare pas cu exemple, cazuri particulare, cazuri limită şi aşa mai departe ca în cazul unei teoreme. De altfel e imposibil, şi plecând de la legi tot se ajunge la contradicţii pentru că legile nu sunt un sistem axiomatic. Şi nu ajung până la teorema de incompletitudine a lui Gödel.
Şi atunci intervine bunul simţ. Ce simte, un om lipsit de interese în situaţia dată, în privinţa chestiunii în cauză.
Cum majoritatea populaţiei nu are suficiente cunoştinţe politice, juridice sau economice, omul de rând trebuie să considere că deciziile pe care responsbilii din domeniu le iau sunt corecte. Doar bazându-se pe încredere. Arta politicii este arta de a lua decizii, raţionale sau nu, şi a le justifica astel încât populaţia să aibă încredere în acele decizii. Dacă deciziile nu contravin bunului simţ politicienii, în general, reuşesc să justifice orice. Chiar decizii ilogice care se plătesc mai târziu. Dar ce se întâmplă când deciziile sfidează bunul simţ?
Avem două cazuri. Deciziile sunt logice, complicate şi corecte dar sfidează bunul simţ. Şi greu de explicat. Sunt cazurile în care presa poate să dărâme o hotărâre corectă. Omul politic are nevoie de talent ca să-şi impună punctul de vedere în faţa opiniei publice. Şi trebuie să-şi pună la bătaie credibilitatea. Câteodată reuşeşte să convingă presa să fie de partea lui şi reuşeşte, în ciuda bunului simţ, să devină credibil.
Deciziile contrazic şi logica şi bunul simţ. Nu-l poate salva decât credibilitatea sa. Dar, de obicei, toţi clachează. Rămân alături de el doar fanaticii. O cantitate minoră şi, de obicei, penibilă. Sunt cei care pentru a susţine o poziţie aberantă încalcă şi mai mult logica şi bunul simţ şi se acoperă de ridicol.
De ce am scris toată povestea asta? Pentru că prea mulţi politicieni se folosesc de bun simţ ca să încalce logica sau încalcă bunul simţ folosind ca argument, doar ca argument, logica, târând toată discuţia într-o abracadabrandă pseudologică bazată pe un sistem aberant de norme creat tot de ei.
Dacă un om îşi schimbă opiniile pe parcursul evenimentelor nu înseamnă totdeauna că nu are convingeri, de multe ori înseamnă că nu e încremenit în proiect. Şi nu tot ce este legal este şi corect. Şi, ca exerciţiu de imaginaţie, dacă azi DNA dă un NUP doamnei Ridzi ce sentimente vă încearcă?
În nimicnicia mea, ca un câine turbat, eu am crezut ce-am văzut cu proprii ochi, adică poza asta din Adevărul preluată, ce ironic, din Cuvântul Libertăţii.
Sunt o zdreanţă pentru că m-am îndoit de calitatea membrilor PDL de frunte, inclusiv de cei care au ajuns în Guvern, de Justiţia română care face grevă, pe bună dreptate, nu? Sau de competenţa Parchetului.
Sunt o zdreanţă aşa cum eşti şi tu, cititorule. Suntem buni de spălat podeaua, de stat legaţi în lanţuri cu o pancartă legată de gât. Cum avem îndrăzneala să credem ce vedem? Să acuzăm un om pe nedrept? Să-i stricăm imaginea? Să facem Justiţie televizată?
Remeş, artistul căratului cu cârca al caltaboşilor a fost uşuit imediat din Guvern de Tăriceanu. Deşi cazul a fost de domeniul evidenţei s-au petrecut două lucruri, să zicem, ciudate. DNA-ul n-a făcut nimic, omul e bine merci. E un caz care practic a intrat în anecdotic. Impactul politic şi public a fost nul. Rezistă prin uitare.
Cazul Năstase. Mult mai complicat juridic. Nu a ajuns în Justiţie. S-a ţinut cu dinţii să nu vadă de aproape faţa unui judecător. Impactul politic, şi pentru partid şi personal, a fost imens. În ciuda inteligenţei, Năstase a acceptat aceste riscuri politice pentru a nu fi judecat. Ştie el de ce. Susţinut de PSD şi PNL rezistă încă.
Cazul Ridzi. Un caz care le combină pe cele două. De domeniul evidenţei ca în cazul lui Remeş, cel puţin din punct de vedere moral. Şi cu componenta partizană de tip Năstase. Cu fiecare ieşire publică Monica Ridzi se afundă tot mai rău. Şi face un enorm rău partidului.
Monica Ridzi a reuşit să greşească flagrant, ca Remeş, şi să se compromită politic împreună cu partid cu tot, ca Năstase. Dar spre deosebire de Năstase nu are sprijin parlamentar. Situaţia ei e imposibilă. DNA poate să dea NUP dar efectul asupra lui Băsescu e devastator. Sau poate să înceapă urmărirea penală şi s-o facă uitată. Dar se uită până la alegeri?
Soluţia era de tip Remeş. O demisie rapidă şi salvarea prin uitare. Mutarea la DNA, începerea urmăririi penale şi tărăgănarea timp de 3 ani.
Am mai spus, să fii original e de multe ori o dovadă de prostie. Chiar şi în politică, chiar şi în acoperirea nelegiuirilor.
O zi tristă. Pentru toţi cei care au votat PDL în speranţa unei clase politice mai curate. Nu e o victorie a PSD sau PNL, e şi pentru ei o înfrângere, e mai mare înghesuială pentru voturile celor care se lasă cumpăraţi. Şi un precedent periculos. Şi o dovadă a faptului că viitorul politic nu arată bine
O să-mi spună talibanii PDL că nu există nicio dovadă, că e o făcătură politică, opera mogulilor, că sunt vândut, că sunt prost. Pentru că mă cred prost. Aşa cum cred ei că este întregul popor român. Pentru că ei cred că toţi suntem ca ei.
Victoria este a celor care au făcut posibil ca noi să aflăm cum ne sunt cheltuiţi banii. Dar nu este nici pe departe altceva decât ridicarea oficială a unui colţ de perdea. Şi nu cred că Monica Iacob Ridzi o să păţească ceva.
Simt o mare dezamăgire pentru votul meu acordat Coaliţiei DA în 2004 şi voturile pentru Băsescu din 2004 şi 2007. Atunci da, am fost un prost. Nu mai am nicio pretenţie de la Traian Băsescu. De la Boc n-am avut niciodată.
Mi-e milă de Monica Macovei, Cristian Preda şi TRU. Iar Sever Voinescu a devenit dintr-un posibil mare jurnalist un mic şi meschin politician. Ridzi a probat că toţi sunt la fel. Imorali.
"La ţepe băieţi, în piaţa Victoriei după 28 noiembrie!" - Traian Băsescu
"Ce vremuri! Ce moravuri!"
Cicero, discurs prin care, la 7 noiembrie 63 î. Cr, marele orator, consul în acel an, denunţa în faţa Senatului conspiraţia patricianului Lucius Sergius Catilina (108 – 62) împotriva Senatului. Vorba s-a folosit mereu ca expresie retoricâ a indignârii împotriva stricăciunii vremilor şi a societăţii.
(Francois Bluche, De la Cezar la Churchill, Editura Humanitas) via Bucăţi din cărţi.
Scopurile urmărite: repornirea economiei private, scăderea deficitului bugetar, eficientizarea Statului, un mediu de afaceri mai adecvat, folosirea coerentă a banului public, eliminarea pe cât posibil a economiei subterane, creşterea încrederii mediului de afaceri şi populaţiei în acţiunile guvernamentale.
Economice
E1. Plata TVA la încasare. E2. Scutirea de impozit pe profitul reinvestit. E3. Dacă tot există "Prima casă", să se aplice doar pentru construcţia de noi locuinţe. E4. Desfiinţarea impozitului forfetar. E5. Compensarea datoriilor Stat - firme, firme - Stat. E6. Creşterea impozitului pe proprietăţile imobiliare deţinute de persoanele fizice. E7. Creşterea primei în programul "Rabla" cu păstrarea sau creşterea sumei totale şi extinderea la toate vehiculele. Extinderea şi pentru firme. E8. Primă procentuală pentru plata la timp a taxelor şi impozitelor. E9. Stoparea amânării plăţii taxelor şi impozitelor cum vrea să facă sau face acum Guvernul. E10. Falimentarea tuturor actorilor economici care se află de fapt în faliment, dacă sunt de Stat vânzarea lor pe 1 leu plus plata datoriilor la buget. E11. Privatizarea managementului tuturor firmelor care încă aparţin Statului dacă nu e posibilă privatizarea. Plata la obiectiv. E12. O strategie pentru agricultură. Aici nu se poate face nimic repede. E13. Stabilirea unui număr de proiecte prioritare de infrastructură şi canalizarea investiţiilor spre acestea. Nu 800 de biserici, ci electrificare, canalizare, drumuri, gaze, apă, şcoli, irigaţii, energie. Nu autostrăzi interminabile ca finalitate ci proiecte mici care pot să fie monitorizate uşor şi aduc bunăstare imediat. Ca şi locuri de muncă. Să ieşim din Evul Mediu până să intrăm în UE, suntem doar în scripte în UE. Găsirea unui mod de parteneriat public - privat pentru investiţiile de mare anvergură. Nu suntem în stare să ducem la capăt asemenea proiecte. E14. Din cauză că nu există nicio relaxare fiscală, scăderea TVA cu 1 sau 2 procente şi a CAS-ului la nivelul anului trecut. E15. Tratarea unitară a datoriilor, Statul să plătească aceleaşi penalizări la întârzierea plăţilor către firme ca şi penalizările la care sunt supuse firmele. E.16 Scăderea taxelor pentru noii angajaţi pe o perioadă de un an sau doi.
Administrative
A1. Curtea de Conturi, Garda Financiară, ANAF, toate instituţii de control financiar să facă ce trebuie să facă. Plata funcţionarilor în funcţie de matrapazlâcurile descoperite. A2. Transferarea licitaţiilor în domeniul electronic. A3. eGuvernare să se transforme într-un proiect real nu în altă ratare. Informatizarea tuturor instituţiilor Statului şi transparenţă decizională. Obligativitatea postării online a tuturor actelor şi deciziilor luate de instituţiile Statului. A4. Scăderea numărului de funcţionari publici la nivelul 1 ianuarie 2007. Nu s-a petrecut nimic dramatic ca să se justifice creşterea acestui număr. A5. Destituirea tuturor celor care se ocupă de absorbţia fondurilor europene în cazul lipsei de rezultate. Păstrarea unui funcţionar se face printr-o analiză trimestrială. Externalizarea acestui domeniu în cazul în care se observă incapacitatea de absorbţie a fondurilor. Plata firmelor se face ca procent din banii aduşi. A6. Corelarea veniturilor bugetarilor cu veniturile bugetare, în ambele direcţii. Scad veniturile, scad şi salariile, cresc veniturile, cresc şi salariile A7. Desfiinţarea ministerelor aberante, Tineret, Turism, IMM-uri, Transporturi, Cultură, Mediu, Comunicaţii, Relaţie cu Parlamentul. A8. Scăderea numărului de taxe şi impozite. Din cele 300 rămase câte aduc bani la buget şi câte sunt o povară pentru buget? A9. Înfiinţarea de ghişee unice în toate domeniile, să nu mai trebuiască firma sau cetăţeanul să umble pe la 15 instituţii şi 30 de ghişee pentru orice.
Juridice
J1. Dublarea sau triplarea pedepselor pentru toate infracţiunile economice. J2. Judecarea infracţiunilor economice în regim de urgenţă. J3. Creşterea pedepselor pentru corupţie. J4. Înfiinţarea de tribunale specializate.
Comunicare
C1. Prezentarea situaţiei economice reale, necoafate electoral, a României opiniei publice. C2. Stabilirea cu sindicatele a condiţiilor de aplicare. Încercarea, pe cât e posibil, a evitării mişcărilor sociale. Asumarea programatică a acestora. C3. Stabilirea unui grup consultativ din rândul patronatelor cu care să existe un dialog real de care să se ţină cont. C4. Un purtător de cuvânt pe probleme economice care ştie pe ce lume este.
Orice măsură care se dovedeşte benefică şi care intră în contradicţie cu Comisia Europeană se pune în practică şi cu asta basta, ne socotim mai târziu. Nu există o ordine a priorităţilor, fiecare trebuie să aibă în spate un studiu de impact. Se stabilesc priorităţile în funcţie de impact nu după ureche ca până acum. Fiecare măsură trebuie evaluată ca impact financiar. Ce aduce şi ce ia din buget. Unele măsuri pot să nu ducă în direcţia dorită şi atunci e necesară eliminarea lor şi găsirea altora. Cât de rapid se pot implementa? Unele imediat, unele în ani. Prioritate pentru cele rapide. Este necesar un studiu global asupra întregului pachet de măsuri pentru că în cazul economiei suma părţilor nu dă întregul.
Am scris asta pentru că am fost admonestat că n-am soluţii. Nu le am eu, ele există şi fără mine dar nu sunt puse în practică din motive electorale şi de incompetenţă, din frică şi dezinteres. Nu am pretenţia de originalitate sau inteligenţă, lista e doar un subiect de discuţie şi orice adăugire e binevenită.
Şomajul a atins, după standarde necontrafăcute, aproape 7 procente în primul trimestru, cât e acum Dumnezeu ştie. FMI ne prognozează o scădere a PIB de 8 procente. Numărul restanţierilor s-a dublat într-un an. Plăţile între companii au ajuns să se facă şi cu întârzieri de aproape un an. Finanţele fac scenarii de majorare a TVA şi a cotei unice. În mai, salariul net a scăzut cu 3,7 procente. Deficitul bugetar merge spre 6 procente. Se prevede un Euro de 4.5 RON.
Este imposibil cu acest Guvern să oprim prăbuşirea. Din motive electorale. Este necesar un Guvern tehnocrat care să aibă libertatea de mişcare în domeniul economic şi care să lase politica deoparte. Nu cred că ne mai permitem să ne jucăm cu Pogea şi Boc de-a uite criza, uite măsura anticriză. Nu merge cu jumătăţi de măsură, cu măsuri cosmetice, cu palavre electorale, cu glume cum e cea cu 28 de măsuri gata duse la bun sfârşit, cu palavrele lui Geoană. Gata! Asta dacă mai există o urmă de responsabilitate printre membrii clasei politice.
În cazul Ministrului Ridzi, în urma anchetei preliminare, s-a stabilit că nu există elementele constitutive infracţiunii bla-bla, contractele încheiate între MTS şi firmele bla-bla fiind legale. Nu există nicio dovadă care să sugereze săvârşirea infracţiunii bla-bla şi hotărăşte neînceperea urmăririi penale.
M-am plictisit de falsele argumente pe care PDL-ul le vehiculează în sprijinul Monicăi Iacob Ridzi. Să le luăm pe rând.
1. Să lăsăm Justiţia să-şi spună cuvântul. Orice om trebuie să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie.
Un ministru are ca principal scop administrativ folosirea eficientă în domeniul pe care-l păstoreşte a banilor publici în scopul atingerii scopurilor din programul de guvernare.
Prezumţia de nevinovăţie spune că până la un verdict definitiv persoana în cauză trebuie considerată nevinovată. Dar pe întreg cuprinsul lumii o persoană, în cazul în care există suspiciuni majore că a comis o faptă gravă, până la stabilirea definitivă a unui verdict este ţinută în custodia autorităţilor.
Nimeni nu cere reţinerea Monicăi Ridzi. Dar, deoarece există o suspiciune gravă de folosire ineficientă a banului public, Monica Ridzi trebuie, pe timpul anchetei, să nu mai poată gestiona treburile ministerului. Să nu mai aibă acces la gestionarea banului public, cel mai important act administrativ. Chiar în acest moment Monica Iacob Ridzi are dreptul să semneze contracte în numele nostru. Acest drept trebuie să-i fie oprit. Nu are nicio legătură cu prezumţia de nevinovăţie care se aplică. Monica Ridzi trebuie suspendată, demisă sau să demisioneze până la lămurirea legalităţii actelor sale.
2. A fost foarte eficientă, s-au cheltuit doar 6 Euro de persoană.
Acest argument e cel puţin ridicol. Rolling Stones a strâns în 2007 60000 de persoane, nu a avut loc pentru mai multe, şi a avut un profit de ordinul milioanelor. Monica Ridzi a pus la cale nişte spectacole. Dacă acestea aveau valoare comercială ministerul avea profit, nu pierdere. Avem mentalitatea greşită că Statul trebuie în orice condiţii să dea bani. Dacă Monica Iacob Ridzi o aducea pe Madonna şi cerea 50 de Euro pe bilet strângea 30000 de persoane şi colecta 1.5 milioane Euro, dădea 1 milion Madonnei şi rămânea cu bani să organizeze şi altceva. Plus că găsea sponsori să acopere toate cheltuielile. Faptul că s-a cheltuit 1 Euro este o dovadă de ineficienţă şi prost management.
3. Şi la alte partide există astfel de cazuri.
Acest argument poate sta în picioare în luptele lor politice care aduc a înjurături între ţaţe. Cu atât mai rău că se întâmplă peste tot. E o ruşine şi vreau ca dacă se foloseşte acest argument să se dea exemple iar vinovaţii să suporte rigorile legii, să nu fie doar un argument vocal. Faptul că alţii sunt incompetenţi sau încalcă legea nu-mi permite să fac la fel. Acest "argument" conduce logic la ideea că de fapt problema e cine ajunge primul la resurse ca să le spolieze nu că managementul acestor resurse trebuie să fie eficient.
4. Este un atac politic şi media.
Da, şi? Adevărul are o valoare absolută, nu contează de cine e spus. Are aceeaşi valoare ca replica "Să mă judece colegii mei, academicienii." E ca şi cum ai spune că o parte din populaţie, selectată după criterii subiective, nu are dreptul să sesizeze faptele reprobabile. E absurd.
5. E un atac împotriva generaţiei tinere din politică.
Faptul că eşti tânăr nu te scuză cu nimic. Nu există drepturi specifice vârstei după atingerea majoratului în domeniul respectării legii.
6. Sunt responsabili angajaţii ministerului.
În aceeaşi măsură ca şi ministrul care a semnat actele. Toţi trebuie să răspundă pentru faptele lor. Singura diferenţă este responsabilitatea politică a ministrului care răspunde pentru tot ce se petrece în minister. Acestea sunt dezavantajele funcţiei.
Iar replica de la Cristoiu a doamnei Ridzi "Sunt un soldat disciplinat, care am crescut în PD-L" aduce în discuţie corectitudinea întregului partid şi seamănă a şantaj.
Aştept argumente noi sau eliminarea din fruntea ministerului. Şi show-ul continuă. Mecanismul generic al corupţiei este descris perfect aici. Şi ăsta e un caz mult mai grav decât cazul Ridzi. Pentru că este vorba despre cum este o ţară luată în stăpânire de o clasă politică.
Din 2004 PDL-ul şi Traian Băsescu au susţinut că ei sunt morali, corecţi şi că au ca interes binele public. În 5 ani au ajuns de la cel mult 15 procente la un aproape 40 (în combinaţie cu PLD-ul) în 2007 ajungând acum la 33. Cu un vârf incredibil pentru Traian Băsescu de peste 70 de procente.
Rezultatele tuturor acestor alegeri dau o percepţie corectă asupra credibilităţii unui partid în rândul electoratului. De asemenea prezenţa la vot dă o percepţie corectă a încrederii publicului în clasa politică.
Trendul încrederii în clasa politică este evident. În scădere. Ce se întâmplă cu PDL-ul? Acelaşi trend.
În primul rând în PDL există cel puţin 4 grupuri.
Grupul foştilor PNL-işti. Singurii care au în spate o ideologie. De dreapta. Valeriu Stoica o exprimă credibil şi unic în peisajul politic românesc în "Reconstrucţia dreptei". Aceasta ar trebui să fie şi ideologia PNL-ului, singurul de acolo care e coerent de dreapta şi foarte aproape de Stoica ideologic este Dinu Patriciu. Restul au ideologia "Jos Băsescu!". Din nefericire pentru PNL credibilitatea politică a lui Dinu Patriciu este minimă tocmai conflictelor cu Traian Băsescu. Ruperea PLD-ului de PNL a adus cel mai mare scor partidelor care-l susţineau pe Traian Băsescu. Unificarea PLD-ului cu PD-ul a adus noul partid la scorurile de dinaintea ruperii. Cele 7 procente aduse de Stolojan s-au pierdut. Este cea mai mare greşeală politică făcută de Stoica, Stolojan şi Băsescu. PLD-ul lua un mare număr din voturile PNL-ului la parlamentarele din 2008. Coaliţia PD, PLD, UDMR trimitea în opoziţie PNL-ul şi PSD-ul şi nu aveam struţo-cămila de azi. E tardiv dar orice face omul poate şi desface. Cel mai interesant grup, tras pe linie moartă.
Grupul fondatorilor PD. Cu Berceanu cel mai reprezentativ. Un grup trecut prin multe. Şi care e singurul capabil să se opună, măcar vocal, lui Traian Băsescu. Au câştigat şi au pierdut împreună. Sunt oameni politici care miros cum bate vântul electoral. Fără scrupule. Au dovedit-o la mazilirea lui Petre Roman. Osatura partidului rezistentă la orice intemperii. Calcă peste cadavre la nevoie.
Grupul tinerilor. Acest grup este opera lui Traian Băsescu creat şi promovat cu scopul contraponderii vechii gărzi. Elena Udrea este reprezentantul. De aici vin problemele. Excelează prin incompetenţă, tupeu, proastă creştere şi probleme cu legea. Aduc în comportament cu cele mai sinistre figuri din PSD.
Grupul veniţilor din societatea civilă. Din naivitate, interes sau pur şi simplu bună credinţă aceştia au intrat în politică, solicitarea intrării a avut ca scop recâştigarea încrederii unei părţi din electoratul pierdut odată cu coaliţia cu PSD-ul. De altfel au fost maziliţi la Bruxelles şi o să fie scoşi ca moaşte la viitoarele alegeri. Nu au niciun rol. Reprezentant Monica Macovei.
Pentru a nu da o mai mare putere unuia din grupuri Traian Băsescu a inventat un personaj fără personalitate ca preşedinte, Emil Boc. Faptul că Emil Boc a acceptat să conducă un Guvern făcut peste capul său este definitoriu. Nu aşa se face un Guvern şi nu ăsta e rolul unui Prim Ministru. Ieri a dezvelit plăcuţe cu noile nume ale vechilor staţii de metrou. Ridicol.
Scandalul Ridzi este un moment dramatic pentru PDL. Talibanii pro Băsescu, mai ales cei tineri, sunt gata să facă orice s-o apere, sunt promovaţi de Traian Băsescu, fac legătura Ridzi-EBa şi consideră că în acest fel fac pe placul lui Traian Băsescu. La capătul opus stau cei veniţi din societatea civilă, ei spun, în limita disciplinei de partid, că scandalul nu este un scandal al mogulilor şi opoziţiei politice ci o lovitură reală.
Grupul liberal, cel mai echilibrat, încearcă salvarea imaginii spre deosebire de vechii democraţi care încep să simtă că le pleacă preşul electoral de sub picioare şi devin vocali cu scopul recuperării vechilor poziţii.
Şi ştim toţi că totul depinde de Traian Băsescu. Care tace. Ce să facă pentru a mai salva ceva din imaginea din prima propoziţie şi a păstra coerenţa partidului? Mai ales că încet, încet, scandalul, real sau nu în această privinţă, se mută spre Elena Băsescu. N-aş vrea să fiu în pielea lui.
Monica Ridzi poate să fie sau să nu fie legal vinovată. Dar sigur a călcat în picioare orice fel de morală. Şi poate şi şansa unui al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Pentru că întrebarea de acum este "Unde sunt banii?".
Inteligenţa artificială este un domeniu relativ nou al ştiinţei. Este o sumă de instrumente proceduri, algoritmi, teorii care au o caracteristică inexistentă până acum, găsesc soluţii aproximative la problema pusă fără a urma o cale raţională.
Nu înţelegem raţional decât calea urmată nu şi cauza pentru care funcţionează. E un afront la inteligenţa noastră, mulţi urăsc pur şi simplu domeniul pentru că nu pot răspunde la întrebarea "De ce?". Majoritatea tehnicilor din inteligenţa artificială se bazează pe biologie şi pe evoluţionism, pe funcţionarea creierului.
Pentru cei care pot renunţa la orgoliu e fascinant. Pui o problemă şi cumva, din pălărie, apare o soluţie suficient de bună pentru a fi folosită în practică. Poate nu este cea mai bună dar este suficient de bună.
Din fericire pentru noi s-au găsit cercetători care au demonstrat că orice algoritm clasic, pentru anumite probleme, conduce la un timp de procesare atât de mare încât depăşeşte evoluţia fenomenului. Găsesc o soluţie într-un timp mult mai lung decât ia fenomenului să evolueze. Nu vă închipuiţi că e vorba de probleme foarte complicate. Sunt probleme simple pentru care timpul de procesare depinde exponenţial de numărul entităţilor care intră în procesare.
Şi atunci căutăm soluţii aproximative, satisfăcătoare, şi, câteodată, fără să înţelegem decât procedura nu şi modul cum au fost găsite. Psihologic există persoane care nu suportă o asemenea procedură şi încearcă să-şi dea cu părerea, să tragă concluzii logice şi să impună reguli care în opinia lor sunt evidente. De fiecare dată realitatea desfide logica şi soluţiile obţinute sunt mai proaste.
Legea de bază este să păstrezi cât mai puţine reguli şi să ştii exact ce ceri de la soluţie. Prin încercări potriveşti nişte parametri şi aştepţi soluţia. Inteligenţa artificială este mai curând o artă decât o ştiinţă. Trebuie să te laşi în voia numerelor.
Ieri am vorbit despre neuroeconomie. Azi despre faptul că în probleme complicate, mai ales în cele în care avem nevoie de optimizarea unui proces cu un număr foarte mare de variabile, o raţiune superioară care impune reguli este în cele mai multe cazuri păguboasă. Cu cât sunt mai multe reguli cu atât soluţia este mai schimonosită şi mai departe de scopul dorit.
Economia de piaţă se bazează pe concurenţă. Seamănă cu evoluţia, firmele mor şi se nasc, se dezvoltă şi se prăbuşesc, numărul de variabile este extrem de mare. Cu cât Statul intră mai mult în economie şi impune reguli cu atât schimonoseşte dezvoltarea naturală a economiei şi ne aduce în locuri pe care nu le dorim.
Ştiu că este neplăcut pentru orgoliul unora să lase lucrurile să evolueze natural şi există credinţa că logica este argumentul suprem. Din nefericire realitatea ne arată că nu totdeauna este aşa şi că, cu cât avem o problemă mai complicată, cu atât logica este mai păguboasă.
Acestea sunt motivele pentru care Statul nu trebuie să intervină în economie dar aici e o problemă de orgoliu şi curaj.
Impresia generală a publicului, dacă există aşa ceva, despre matematică este că are de a face cu o ştiinţă aridă, complicată şi care nu prea foloseşte. Câteodată şi eu simt asta.
Matematica e fenomenal de simplă. E o sumă de instrumente, unele fenomenal de greu de înţeles, dar care odată validate pot să fie folosite ca atare fără să te intereseze cum funcţionează. Câţi şoferi cunosc ciclul Carnot?
Instrumentele respective, din momentul în care ai capabilitatea să le foloseşti, devin universale. Se pot aplica în orice domeniu care se pretează descrierii cu ajutorul lor. Şi se pot combina atâta vreme cât logica validează procesul.
Henri Poincare la sfârşitul secolului XIX a făcut o descoperire epocală. Că pornind de la nişte ecuaţii diferenţiale relativ simple se poate ajunge la un comportament al soluţiilor atât de complicat că, din punct de vedere practic, este haotic. Poară numele de haos determinist. El a descoperit fenomenul în mecanica cerească.
Fenomenul apare în meteorologie, electronică, mecanică, în aproape orice domeniu.
Mai explicit, pornind din locuri foarte apropiate un sistem poate ajunge într-un timp relativ scurt la distanţe foarte mari. Deoarece noi nu suntem capabili să măsurăm perfect locul în care ne aflăm, datele iniţiale, nu ştim unde o să ajungem. Nu toate sistemele au un asemenea comportament şi chiar pentru acelaşi sistem nu toate datele iniţiale conduc la astfel de comportamente. Se poate totuşi, în medie, afla cât de departe pot ajunge soluţiile, se cheamă coeficienţi Lyapunov.
Dar, cu cât un sistem este mai complicat, are mai multe variabile, cu atât e mai probabil un comportament haotic. Există sisteme care depind de parametri, dacă se modifică nesemnificativ aceştia comportamentul se poate schimba dramatic. Ce părea liniştit şi calm se transformă în ceva sălbatic şi de neînţeles. Cam asta înseamnă teoria catastrofelor.
Pentru sistemele complicate este posibil ca din această mişcare haotică să apară noi tipare de comportament, sistemul să evolueze spre noi forme de organizare, inexistente înainte, fără intervenţia cuiva. Dezvoltarea de noi structuri este naturală. Se cheamă emergenţă sau auto-organizare. Cam asta înseamnă, foarte sumar şi incomplet, teoria complexităţii.
Gazul dintr-un recipient este format din milioane de molecule care se ciocnesc şi se supun, într-o aproximaţie suficient de bună, legilor lui Newton. Putem afla caracteristicile globale ale sistemului prin statistică şi probabilităţi.
Dar ce se întâmplă dacă componentele sistemului îşi corelează comportamentul, şi-l schimbă în funcţie de mediu? Şi, mai mult, dacă moleculele sunt oameni?
Ce se întâmplă se poate modela pe baza simulărilor computerizate. Nu e nevoie de foarte mulţi agenţi (molecule) şi de legi complicate ca să apară lucruri noi şi necunoscute. Pentru înţelegerea legilor la nivel micro trebuie introdusă psihologia, trebuiesc înţelese mecanismele reale prin care oamenii iau decizii. Şi cum deciziile se schimbă atunci când mediul economic se schimbă. Descrierea acestor decizii în limbaj matematic presupune traducerea psihologiei, traducere mai mult sau mai puţin corectă, în formule matematice.
Prin combinarea teoriei complexităţii cu psihologia şi neurologia şi cu simularea pe calculator se dezvoltă, suntem la început, o nouă ştiinţă care se străduieşte să modeleze lumea în care trăim, neuroeconomia. Ca orice model este imperfect dar este mult mai aproape de realitatea actuală decât Adam Smith, John Maynard Keynes, Milton Friedman sau alţi corifei ai economiei clasice. Aici este o diferenţiere a celor două abordări.
Până aici a fost obiectiv, de aici e subiectiv.
Cel care va dezvolta cel mai viabil model va stăpâni lumea din punct de vedere economic. Ideile politice de stânga sau dreapta sunt pur şi simplu palavre fără acoperire economică, toate ideologiile politice sunt desuete, politica, aşa cum o ştim, este o reminiscenţă istorică. Sistemul economic global intră de capul lui în fibrilaţie iar măsurile luate pot să conducă la orice. Nu există profeţi, doar păreri, unele o să se potrivească, acum toţi bat câmpii. Ce se întâmplă este peste puterea noastră de înţelegere, cel puţin pe moment, s-ar putea să existe deja modele viabile, în orice caz nu sunt publice, e o ipoteză în care nu cred. Sistemul o să se reaşeze cum ştie el mai bine şi când ştie el. Putem să avem un război, putem să ne prăbuşim foarte jos, putem să avem un foc de paie.
Aici este un jurnal ştiinţific serios care abordează subiectele descrise. Nu e popularizare şi nici Wikipedia.
Postări
