La zi

Evenimentele par a se amplifica.

Avem de o parte o Putere speriată, mai puţin Traian Băsescu, Boc umblă nebărbierit, organizând tot felul de adunări la care nu vine nimeni. La televizor apar feluriţi ciumpalaci din rândul doi, care cum deschid gura, cum se măresc rândurile manifestanţilor, pe Canacheu l-am văzut eu. Ungurii au parte de propriile manifestaţii în ungureşte iar minorităţilor, altele..., le comunic că s-ar putea ca următoarea putere să le spună un binemeritat "Adio!", cu o ieşire definitivă din Parlament, mergi cu Puterea, dar nu până la Stalingrad, ce zici Varujan? Soarta UNPR e deja cunoscută, doar Cozmâncă şi cu Oprea cred că ajung la 3 procente pe bune.

Ce mai speră PDL? Că încă 10 luni mai stă la Putere iar după, prin manevre cât se poate de în sau la limita legii apucă 30 de procente, apoi, prin şantaj, mită şi alte procedee specifice mai apucă încă o guvernare până în 2014, după 2014, Dumnezeu cu mila. Cu cine la Guvernare? Cu UDMR, minorităţi şi toate partidele de tip Gigi Becali, Gabi Oprea, DDPP, Miron Cozma plus cu ăia pe care i-ar convinge să vină la putere, specialitatea lui Traian Băsescu, una iese din urnă, alta ajunge să guverneze.

De partea cealaltă, Opoziţia nu inspiră încredere nimănui, inclusiv celor care raţional ştiu că e greu să vezi în Ialomiţianu un salvator economic al neamului, că măsurile de până acum au fost toate de o stângă sinistră şi cu rezultate nule, că Ariton e ministrul economiei, nu o gamă de electrocasnice scrisă greşit, pe scurt, Opoziţia nu convinge.

Nu poţi să spui că ai credibilitate când strângi vreo 12000 de inşi la miting. Sunt prea puţini. 12000 e media între ce spun ei şi ce spune Jandarmeria.

Al treilea actor, Piaţa, nu mai vrea politică. Jos Băsescu, jos Boc, şi, mai departe? Poţi să fii simpatic, nu e de ajuns să fii credibil. Iar cei care au făcut Piaţa Universităţii ştiu cât de greu e să te fereşti de provocări, Piaţa actuală refuzând liderii refuză organizarea şi acceptă provocările. Noi veneam din comunism, pe ăştia îi iau securiştii ca din oală.

Aici, Puterea o scoate din pălărie pe aia cu dialogul, şi-l trimite la înaintare pe Baconschi, care i-a făcut pe cei din piaţă cum i-a venit la gură şi pe Voinescu care-i face nevrozaţi şi îi trimite la film. Eu mă întreb cum s-a rezistat atât în faţa dispreţului afişat de PDL, fiecare popor are limitele sale de toleranţă. Se organizează varii comitete şi comiţii la care se încurajează unii pe alţii.

Opoziţia e la televizor. Antonescu, ieri la miting, pe lângă o grămadă de aiureli, a spus singurul lucru care i-ar aduce credibilitate, demisia generalizată din Parlament. Dacă ar face asta ar da dovadă că ascultă de Piaţă şi că nu ţine la posturile din Parlament. Asta e mişcarea pe care ar face-o Băsescu în locul lui. Totul sau nimic. Au curaj? Nu, părerea mea!

Nicio întâlnire cu Boc, niciun miting, demisia din Parlament, fără comentarii. Şi dacă Boc organizează alegeri pe locurile rămase vacante, nu alegeri anticipate, nicio candidatură depusă. Să aibă Boc până în toamnă o Mare Adunare Naţională, în felul ăsta ar demonstra Pieţei că fără politică nu se poate. Asta e ieşirea din situaţia în care ne aflăm din partea Opoziţiei. O să o facă? Nu cred.

Care e ieşirea Puterii? Până în acest moment Traian Băsescu a fost bine sfătuit de servicii să nu facă nimic. Greşelile sunt ale Guvernului care tot găseşte motive să se afle în treabă. Ieşirea Puterii este neglijarea Pieţei şi şicanarea ei, cum Piaţa refuză organizarea, Puterea o să rămână Putere dar cu costuri electorale majore, planul scurt de salvare s-ar putea să-l îngroape pe cel lung. Până acum merge ceas.

Mai există sindicatele, acestea pot conduce la căderea Guvernului printr-o grevă generală, dacă realmente sunt sindicate, nu o adunare de profitori. Mă îndoiesc că o să facă vreo mişcare.

Plecarea lui Boc şi Băsescu nu reprezintă o catastrofă, venirea Opoziţiei nu reprezintă neapărat o binefacere, rămânerea actualei Puteri nu e o catastrofă, venirea Opoziţiei poate să fie un dezastru. Piaţa moare de la sine încet, repede cu ajutorul serviciilor.

Iar personajul mut, Traian Băsescu, nu o să vorbească, nu are ce spune. Până atunci "nu vrea să vorbeşte cu tine", dar cât ar vrea.

Abia atunci evenimentele s-ar amplifica.

PS Piaţa Universităţii nu a avut sprijin popular, actuala Piaţă are. Vechea Piaţă a avut reprezentare politică, actuala Piaţă o refuză. Nouă ne-a luat 6 ani să-l debarcăm, temporar, pe Iliescu. Traian Băsescu s-ar putea să cadă într-o lună, s-ar putea să stea, bine merci, până în 2014. Noi l-am avut pe Corneliu Coposu, cei din Piaţă nu au pe nimeni. Politica românească nu a dat în 20 de ani niciun nume de încredere. Tragic. Pe Ion Iliescu l-au părăsit în 1996 serviciile, pe Traian Băsescu încă nu. Se joacă.

Realitatea?

Văd nenumărate discursuri, de la cele ofuscat intelectuale la cele ideologic economice. Explicaţiile sunt mult mai simple.

Luaţi două pensii medii, scădeţi întreţinerea, medicamentele, cheltuielile obişnuite şi deja sunteţi în zona negativă. O mare parte a pensionarilor este sortită pieirii.

Mai există o grupare, a celor cărora societatea nu le-a oferit nimic, cine e vinovat nu contează acum, ultraşii, oamenii care nu au absolut nimic de pierdut.

Traian Băsescu s-a răţoit la absolut toată lumea, televiziuni, Parlament, Guvern, Poliţie, intelectuali, Rege, Raed Arafat. S-a autopersonalizat ca fiind Statul.

Puneţi în contact cele două grupuri, pensionarii şi ultraşii, cu Traian Băsescu şi imaginaţi-vă un dialog. E posibil? Nu.

Asta e realitatea. Opoziţia, jandarmii, intelectualii, Facebook, orice altceva sunt decorul imposibilităţii dialogului.

6500 de dolari în 2,5 milioane de ani

Prima perioadă pentru care a fost estimabil un PIB anual per capita este perioada când omenirea era constituită din vânători culegători, acum 15000 de ani, iar acest PIB per capita era de 90 de dolari, la valoarea dolarului din 1990.

Ca să ajungem la această cifră ne-a luat cam 2 milioane şi jumătate de ani de când un strămoş de-al nostru a făurit primul topor de piatră, ăsta fiind începutul economiei.

PIB-ul per capita s-a dublat la 180 de dolari până în 1750. Iar în ultimii 250 de ani l-am adus la peste 6500 de dolari.

Cetăţeanul de acum 15000 de ani avea la dispoziţie sute de produse şi servicii, cetăţeanul actual are la dispoziţie zeci de miliarde de produse şi servicii, complexitatea economiei a sărit cam 8 ordine de mărime.

Toate datele sunt din "The Origin of Wealth EVOLUTION, COMPLEXITY, AND THE RADICAL REMAKING OF ECONOMICS" de Eric D. Beinhocker.

Ce trebuie înţeles din cifrele astea? Că majoritatea istoriei omenirii este dominată de o sărăcie extremă vis a vis de standardele actuale, că trăim o epocă specială faţă de aproape toţi oamenii care au trăit pe acest pământ. Iar copiii noştri, dacă o să aibă energie, o să trăiască în cu totul altă lume decât trăim noi.

Şi ca să înţelegem ce înseamnă asta. Energia consumată de un american este echivalentul muncii a 100 de sclavi, un european din EU are, în medie, la dispoziţie munca a 50 de sclavi şi aşa mai departe.

Ce nu prea înţeleg economiştii este ideea de scală, o problemă foarte cunoscută inginerilor, a face un pod de 10 metri e una, un pod de 100 ridică alte probleme iar unul de 1000 cu totul altele, nu e liniară afacerea şi nu înseamnă acelaşi lucru, nu e de 10 ori mai greu să faci un pod de 10 ori mai mare, e altceva.

În decursul ultimilor 250 de ani PIB-ul per capita a crescut cam de 35 de ori, complexitatea economică a crescut cu câteva ordine de mărime. Suntem în altă lume, cu alte probleme decât cea pe care o descriu cărţile de economie. Am citit undeva că "în cărţile de economie se vorbeşte despre oameni foarte inteligenţi puşi în situaţii foarte simple, economia reală este despre oameni obişnuiţi în situaţii foarte complicate", de asta nimeni nu înţelege nimic din ce se petrece.

Şi e natural să fie aşa. Aşa cum evoluţia biologică e un algoritm, un algoritm genetic, aşa funcţionează şi economia. Ceea ce s-a schimbat în economie este faptul că un tip de economie nu a mai fost adaptat şi trebuie să se schimbe sau să moară.

Reaşezarea lucrurilor o să dureze, nu ştim dacă suntem pe drumul cel bun, adaptarea se face prin încercări repetate. Ceea ce nu ştiu, şi e de înţeles că nu ştiu, decidenţii, este că mişcările prea bruşte sunt într-o proporţie covârşitoare greşite, extremismul în algoritmi genetici conduce la dezastru. Iar când schimbi prea multe simultan, de obicei, măsurile rele le anulează pe cele bune şi nu se întâmplă nimic. Decidenţii sunt politicieni şi economişti.

Societatea românească nu este mai bună sau mai rea decât altele, este rezultatul adaptării la mediul în care a fost nevoită să trăiască. România nu trebuie judecată prin comparaţie, e ca şi cum ai compara o balenă cu o girafă şi ai spune că balena e mai frumoasă, nu e, e altceva pentru că a trăit în alt mediu.

Ca să rezumăm şi să începem anul optimist. Trăim nişte vremuri minunate, habar nu avem încotro mergem, nu aşteptaţi nimic de la politicieni, nici bun, nici rău, societatea românească, ca oricare alta, se adaptează la condiţiile externe. Noi să fim sănătoşi.



Nu speraţi că se vor întoarce vremurile "bune" de altădată, nu există aşa ceva, e doar un truc al creierului nostru.

Urări pentru 2012

Prin luna octombrie am scris un text, "Laplace nu are dreptate", mi-am bătut recordul la comentarii şi critici.

Spuneam un lucru simplu, că lumea e prea complexă pentru a fi condusă sau pentru a face previziuni. Mă uit acum şi văd din ce în ce mai multă nesiguranţă şi nenumărate previziuni care se bat cap în cap.

Schimbarea e singurul lucru sigur pe lumea asta, direcţia şi sensul schimbării ne sunt necunoscute.

Eugen Ionesco spunea "ideologiile ne despart, angoasele şi visele ne unesc". Cum e absolut evident că nu se renunţă la ideologii, ba dimpotrivă, e epoca în care ideologiile prind putere, cred că ne rămân angoasele şi visele.

Şi visele se pierd pe drumul ideologiilor, sunt prea diferite. Ne rămân angoasele.

Plecând de aici, de la angoasele comune, cred că ne putem găsi sensul şi direcţia. Ne e frică de război. Ştim că dictaturile ucid.

Dacă în 2012 o să evităm războaiele şi dictaturile o să avem un an bun. Ca să avem un an bun trebuie să ne învingem angoasele.

La mulţi ani!

Despre creioane mecanice

De ceva vreme încerc să înţeleg ce se întâmplă în lume. Am un creion mecanic de 30 de ani, creion mecanic făcut în vechea Cehoslovacie, metalic, negru cu partea de jos albă. În afara faptului că i-am pierdut agăţătoarea şi că s-a mai dus vopseaua e la fel de bun, funcţionează perfect.

Jucându-mi rolul de Moş Crăciun am găsit, anul ăsta, creioane mecanice făcute de aceeaşi firmă, exact la fel, acelaşi design, simple, solide. Am cumpărat şi am împărţit. Nimeni nu mai scrie de mână, tuturor le-a plăcut.

M-am întrebat, de ce oare? Pentru că, spre deosebire de creioanele comune, lăsând la o parte nostalgia, la copii nu există, par, şi sunt, creioane care nu se strică, pe care te poţi baza.

Ce au creioanele mecanice, neschimbate de 30 de ani, cu lumea în care trăim? Au. Păi ce creştere economică în domeniul creioanelor mecanice ar exista dacă toată lumea ar folosi un creion 30 de ani? Doar creşterea naturală, dată de creşterea populaţiei care le foloseşte şi scăderea naturală dată de folosirea noilor tehnologii.

Cine mai scrie de mână? Doar copiii de vârstă şcolară. Lupta e acerbă, cum să stai pe piaţă în faţa valului de chestii colorate, cu desene la modă, prinţese şi roboţi? Presupun că prin calitate. Copiii ştiu instinctual că unele lucruri nu contează şi că altele sunt "adevărate".

Cred că asta se întâmplă în lume, ne întoarcem la lucrurile de calitate, mai puţine dar mai bune.

PS Nu-i reclamă, dar aş face :-), merită.