Cum văd eu realizările Preşedintelui Băsescu

După cinci ani, românii au câteva certitudini care înseamnă tot atâţia paşi în modernizarea României:

1. România este membră cu drepturi depline în Uniunea Europeană.

Aici are perfectă dreptate dar "drepturile depline" sunt limitate prin incompetenţă la libera circulaţie a românilor. Nu suntem în stare să absorbim fondurile UE, nu suntem în stare să impunem un comisar cu un portofoliu serios, se cere excluderea noastră din cauza corupţiei, nici acum n-am scăpat de supravegherea Justiţiei. Aderarea a fost un real succes la care Traian Băsescu are merite incontestabile, ce a urmat după... - 0.5

2. Autorităţile judiciare competente nu mai au reţineri în anchetarea foştilor şi actualilor miniştri.

Când s-a vorbit despre ţepe eu n-am luat-o de bună ci ca pe o promisiune de reformă a Justiţiei. Care nu a reuşit. - 0

3. Cota unică de impozitare este de 16%.

Era oricum o promisiune electorală din vremea candidaturii lui Stolojan. Are meritul că a impus-o. - 1

4. Presa îşi ia atâta libertate câtă vrea.

Este un lucru normal. Faţă de epoca Năstase este clar un pas înainte. - 1

5. Adevărul despre crimele comunismului a fost făcut public în această sală.

Un gest necesar care trebuia făcut. Lipsit de urmări. - 1

6. Două milioane de dosare ale fostei securităţi au fost predate CNSAS.

Da, un alt gest corect. Totuşi motanul Felix nu este considerat securist. - 1

7. Românii nu mai votează liste, votează oameni pentru Parlamentul României.

Românul votează un om şi se pomeneşte că iese altul. Ori pe liste ori ca la primărie. - 0

8. România a trecut proba consecvenţei în politica externă.

A trecut doar în raport cu misiunile militare asumate faţă de NATO şi Statele Unite. Un punct corect este atitudinea faţă de Kosovo. Relaţiile noastre cu vecinii sunt destul de tensionate, Ucraina, Rusia şi până de curând Moldova nu ne-au prea zâmbit. Drepturile românilor din Serbia nu sunt respectate. - 0.5

9. Marea Neagră, Dunărea şi Nabucco au devenit oficial proiecte europene, cum despre ele vorbeam în campania din 2004.

Sunt multe proiecte pe hârtie. Dacă se vor realiza rămâne să vedem. - 0.5

10. Preşedintele românilor nu a făcut niciun fel de compromisuri – nici măcar compromisul tăcerii - cu oameni şi structuri pe care în 2004 le considera parte a sistemului ticăloşit.

Acest punct este pur moral şi nu are un criteriu măsurabil.

11. Avem o pensie minimă garantată şi pentru acei vârstnici care nu au contribuit la sistemul de pensii.

Face parte din puţinele promisiuni respectate. Deşi nesustenabilă măsura era necesară mai ales în vremurile grele prin care trecem. - 1

12. S-au simplificat procedurile pentru redobândirea cetăţeniei române şi creşterea numărului de burse pentru studenţii din Republica Moldova.

Măsură corectă care poate transforma mai rapid Moldova. Ţine numai de ei s-o folosească. - 1

7.5 puncte din 11, nota 7. Din păcate cele 11 puncte nu au nici pe departe aceeaşi importanţă. Punctele importante pentru mine 1, 2, 3, 7, 8 au strâns 2 puncte, adică nota 4.

Nu mă lansez în lista nerealizărilor că analiza lor o face toată lumea. Ce sesizez este că Justiţia este esenţa acestor ani. Din păcate aici Preşedintele Băsescu nu a reuşit. Nu numai din cauza sa dar considerând-o ca pe o realizare şi-o asumă.

Un mandat semiratat pornit cu speranţă, cu un vârf în 2007 la referendum şi terminat într-o deplină degringoladă.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Între artă şi pornografie

Cristian Tudor Popescu a scris un text literar. Pe care l-a publicat în Gândul.

În opinia mea, umilă, textul este literar şi presupune o încărcătură emoţională descrisă cu talent, măestrie şi desăvârşită lipsă de încrâncenare, un lucru atât de rar la CTP.

Că povestea se petrece într-o toaletă şi presupune un bărbat şi o femeie care nu se văd şi că totul se învârte în jurul verbului "a urina" e doar un loc, personaje şi acţiune. O operă literară care descrie emoţii omeneşti. Comune. Departe de Marchizul de Sade, James Joyce, Nabukov sau mai ştiu eu cine.

După care urmează un val de comentarii de o abjecţie indescriptibilă. Care transformă literatura în dejecţie. Care ne spun că subtilitatea este inutilă, sentimentele iluzorii, nesimţirea argument şi ipocrizia lege.

Domnule Cristian Tudor Popescu, sunt îndrăgostit de amintirea Dumneavoastră "Purta balerini negri, uşor uzaţi. Pe glezna piciorului stâng avea o pată liliachie. Pielea era foarte albă, venele proeminente."

Nu cred că un ziar, quality au ba, are cititorii quality pe care-i speraţi. Cu tristeţe.

E artă nu pornografie.

O nouă societate

Noi, ăştia cu blog, nu suntem jurnalişti, nu suntem competenţi, nu avem soluţii. Nici nu e treaba noastră să avem soluţii că nu suntem clasă politică. Treaba noastră e să punem întrebări. Alături de noi sunt comentatorii noştri.

În ultima vreme, aproape fără excepţie, indiferent de opţiunile politice, meserie, vârstă sau alte criterii văd că o întrebare comună ne bântuie, termenul "bântuie" e cel corect, dă nelinişte.

Întrebarea este "Ce facem?", nu noi ca persoane, noi ca ţară. Şi întrebarea nu pare fără substanţă.

Partea bună a acestei întrebări este că ne interesează ce se petrece cu noi, ţară, şi nu suntem precum presa oficială care-l întoarce pe toate feţele pe cetăţeanul Oprea sau ordonanţa bociană. De asemenea pozitiv este faptul că ne interesează ce se petrece cu noi, nu cu fiecare în parte, fiecare e responsabil pentru el. Încet, încet, de nevoie o să formăm o nouă societate, trebuie cumva transformat poporul român dintr-o populaţie într-o societate, efectele comunismului nu au dispărut. O societate are reguli de convieţuire, mijloace de într-ajutorare, reguli care nu se încalcă, solidaritate umană, independenţă faţă de stat, acţiuni independente de ajutorul sau susţinerea acestuia, mijloace de control, nu e aici momentul să dau eu definiţia unei societăţi. Două lucruri sunt însă esenţiale solidaritatea şi respectul legii.

Clasa noastră politică nu ne poate oferi cadrul unei societăţi, este ruptă de popor, surdă la nevoile acestuia şi absurdă în comportamentul faţă de alegători. Împreună cu presa este separată de oamenii simpli. E, cumva, un joc de teatru la care noi suntem spectatori, nu participanţi. Se doreşte îndobitocirea noastră prin mass-media şi manipularea prin pomeni.

România e condusă fără să fie reprezentată.

Păcat că Statul nu face şi altceva decât să ne verifice şi să ia taxe. Poate să facă Justiţia funcţională şi eficientă, nu să-i taie fondurile şi, prin Parlament, s-o oprească să-şi facă treaba. Curăţarea Justiţiei este factorul esenţial necesar schimbării în bine a României.

Şi acum cei pe care i-am găsit eu uniţi de întrebarea "Ce o să urmeze?", şi care n-au găsit o soluţie în vorbele clasei politice.

Moshe şi Mordechai
Nenea Cosmos
Viorica
bleen
Dan Iancu
Constantin Gheorghe cu "De unde cumpăr o fiolă de cianură?"
Sebastian Corn
Dan Popa
Codex Politicus
Cristian Banu
Megapega
Emil Thor
Penitenciar
Gabriela Obodariu
Anne-Marie Blajan
LiaLia
Cristian Orgonaş
Alin Farcaş - tot blogul, nu contează postarea
gabhry_el
dromichaetes
paralele-paralele
Nervii zilelor noastre
Moromete
Jude în Românica
confruntadurerea
Degeabatologie

Sunt judecători, angajaţi în penitenciare, profesori, angajaţi la Guvern, economişti, cercetători, ingineri, medici, sociologi, pensionari, necunoscuţi fără vreun mod de a-i identifica, cine mai ştie ce. Se poate crede că suntem un club de exaltaţi. Poate. Suntem ăia care nu suportă actuala clasă politică, starea României, suntem nemulţumiţii care nu vor să tacă. Suntem de stânga, de dreapta, de centru. Avem păreri împărţite pe orice subiect, suntem unitari în ideea că oamenii care ne conduc sunt iresponsabili, toţi sau în parte.

Ordinea e aleatore. N-am cerut acordul lor. Dacă este vreunul care nu e de acord cu includerea în listă o să-l scot. Sunt doar o parte din cei pe care-i citesc eu, de fapt sunt mult mai mulţi. Şi suntem toţi necunoscuţi şi nu trăim din scris pe blog. Dovadă că există un curent social, difuz şi neorganizat care nu acceptă actuala clasă politică dar de care aceasta nu ţine cont.

Nici nu cred că ei ştiu că există o revoltă mocnită, băieţii ăia cred că totul se poate cumpăra cu bani, e modul lor de a trăi. Ar trebui să afle că nu e aşa.

Am să fiu criticat că nu vin cu soluţii. Păi să nu punem carul înaintea boilor, să recunoaştem că avem o problemă să o analizăm, să căutăm soluţii, să le alegem pe cele mai bune şi să acţionăm. Nu ca Boc cu ordonanţa sau Tăriceanu cu taxa auto.

Mulţumim, nu

Să ne uităm puţin la Putin, şi la South Stream şi Nabucco.

Noi am ţinut-o cu Nabucco, Rusia cu South Stream. Dacă ne uităm la hartă vedem că suntem băgaţi în ambele, geografic cel puţin.

South Stream are un singur rol, de a scoate Ucraina de pe harta gazelor. Nabucco de a diversifica furnizorii EU de gaz.

Răfuiala actuală ruso-ucrainiană are ca miză stabilirea sferelor de influenţă, viitorul politic al Ucrainei. Aceasta, ruptă, ca populaţie şi mentalităţi între Rusia şi Occident, se clatină sub presiunea rusească. Economic slabă, Ucraina, nu poate plăti preţul gazului, scoasă din traseul acestuia este practic victimă sigură. Geopolitic, o Ucraină rusească, aşa cum e Belarusul, ne face vecini din nou cu Rusia.

Cacealmaua lui Putin vrea să arunce încă un subiect de zâzanie între noi şi ucrainieni care nu pot să cumpere nici de la noi gazul că n-au cu ce. Pe noi ne-ar ajuta un South Stream pentru că am lua taxe de tranzit, am pune presiune pe Bulgaria, ţeava venind la Constanţa nu la Varna e mai scurtă şi deci mai ieftină şi mai rapid de construit. Germania a dat prima lovitură Ucrainei prin North Stream. Rusia se bazează pe noi ca s-o dăm pe a doua, cea fatală.

Trecerea Ucrainei sub influenţă rusească cu ajutor romănesc este practic un gest necugetat pentru noi. România ajută Rusia la refacerea URSS, fiind plătită s-o facă.

UE, în incoerenţa sa proverbială, în loc să pună bani la bătaie şi să construiască Nabucco se învârte în jurul cozii, Rusia spune că nu se opune. Doar spune. Germania revine la dorinţele sale de împărţire a Europei cu Rusia. Schroeder - Putin aduce a Ribbentrop - Molotov, acum fără tancuri, cu gaz.

Ucraina, blocată pentru NATO, scoasă de pe piaţa gazelor, slabă economic, sfâşiată politic este necesară României ca stat tampon şi stabil. Rusia se bazează pe scandalurile noastre cu Ucraina pentru a ne influenţa şi mai mult politica internă prin aderarea noastră la South Stream.

Până unde se poate ajunge nu ştiu, ce ştiu este că Putin este greu de scos de la conducerea Rusiei şi că practic ideea de democraţie în Rusia e o utopie, cel puţin pe moment. Şi cu toate scălămbăielile noastre politice sper să nu renunţăm la bruma noastră de democraţie, şi aşa şifonată după ultimele alegeri, şi să revenim la o dictatură.

Discriminare şi discriminare

Aici, Billy Joel, n-am putut să pun clipul, nu m-au lăsat, ne descrie o epocă în care discriminarea era politic incorectă. Acum şi discriminarea a ajuns corectă politic.

E atât de corect politic să trimiţi oamenii să stea în frig, să-i blamezi pe toate posturile de televiziune, să le interzici accesul în anumite locuri, să-i taxezi financiar, să-i acuzi de lipsa banilor în bugetul de asigurări sociale, să-i acuzi de iresponsabilitate, să strâmbi din nas la vederea lor, să le faci bine cu forţa pentru că ei sunt iresponsabili şi nu ştiu ce e bine pentru ei. E atât de plăcut să ai victime la îndemână, să faci campanii împotriva lor, să nu te acuze nimeni de discriminare, să-i blamezi fără consecinţe, să ai statul de partea ta.

Sunt alături de persoanele obeze care n-au voie să mănânce în spaţiile publice alături de persoanele normale, sunt alături de ele pentru că trebuie să plătească mai mult biletul de avion sau să treacă prin regula aia absurdă, preţul la carne depinde de greutatea corporală a cumpărătorului. Sunt alături de ele pentru că fac infarct mai repede, se deplasează mai greu, au atacuri cerebrale mai des decât restul lumii. Sunt alături de ele pentru că sunt depresive, se chinuie să slăbească, sunt exploatate de producătorii de reţete de slăbit în 2 săptămâni. Sunt alături de ele pentru că statul nu finanţează campanii cu Mihaela Rădulescu în chiloţi care să îndemne la cumpătare gastronomică.

Ce ştiu eu? Eu sunt doar fumător. Cine mă discriminează pe mine? La mulţi ani!

Scurta memorie a istoriei

Au trecut 90 de ani de la înfiinţarea statului modern România. În 1940 Ungaria a recuperat o parte din Ardeal, l-am luat înapoi în 45, ne-am mai bătut puţin în 90. Mai există încă naţionalişti de ambele părţi, din fericire tot mai puţini. Intrarea ambelor, România şi Ungaria, în UE a cam şters posibilitatea redeschiderii oricăror discuţii asupra Ardealului.

Am pierdut Basarabia în 1878, am recuperat-o în 1918, am pierdut-o în 1940, am recuperat-o în 41 şi am pierdut-o iar în 44. Am fost primii care am recunoscut independenţa Republicii Moldova. Este iluzoriu să credem că ne putem uni cu Moldova, putem doar să-i ajutăm să intre în UE, dacă vor, atunci o să fim în aceeaşi situaţie ca Ungaria cu locuitorii maghiari din Transilvania.

La multe din aceste treceri dintr-o parte în alta au existat atrocităţi.

Alsacia şi Lorena au fost minge de ping-pong între Franţa şi Germania, sunt la Franţa acum şi nu cred că e vreun neamţ întreg la cap care să militeze pentru trecerea acestora la Germania.

Despre Polonia şi pe unde a stat ea pe hartă se poate scrie un roman. Ucraina există din 1991. Bucovina de Nord e la ei.

Când pierzi trebuie să ai tăria s-o recunoşti. Între România şi problemele ei teritoriale şi statul Israel şi problemele lui teritoriale sunt doar 30 de ani diferenţă. Cum, necum, cu câştiguri şi pierderi, noi ne-am cam rezolvat problemele, am ştiut să câştigăm şi să pierdem. Ungaria a pierdut două treimi din teritoriu şi nu cred că-i apucă acum pe unguri săritul în aer la Bratislava, Zagreb sau Cluj.

În 1948 putea exista statul Palestina, nu l-au vrut, au vrut totul sau nimic. Au pierdut 4 războaie şi este evident că nu pot să facă nimic împotriva Israelului, indiferent că au sau nu dreptate. Bucovina noastră de Nord este o pierdere cât se poate de nedreaptă, dar nu cred că există români care să sară în aer într-un autobuz plin cu ucrainieni la Kiev. Diferenţa este de doar patru ani între pierderea Bucovinei de către Romănia şi înfiinţarea Israelului.

Istoria nu este un şir de fapte corecte, binele învinge doar în filmele americane. România a cam fentat Marile Puteri în 1859, la fel au făcut-o şi evreii în 1948. Faptele sunt fapte indiferent că plac sau nu. Kosovo are doar 1 an de existenţă, şi ei au fentat Marile Puteri, sârbii o să renunţe la intrarea în UE la Kosovo.

Soluţia este în lumea arabă nu în distrugerea statului Israel sau la comunitatea internaţională. Câţi străini muncesc în Arabia Saudită? Mai mulţi decât populaţia Gazei. Egiptul a avut Gaza aproape 20 de ani, de ce nu a înglobat-o? Cisiordania a fost la Iordania tot până în 1967, de ce n-a înglobat-o? De ce nu deschide acum graniţa Egiptul?

Este mult mai simplu să blamezi Israelul pentru orice decât să declari că eşti incompetent sau corupt. Şi între noi fie vorba, Israelul e o zonă aridă, fără resurse, fără nimic de valoare.

De când începem să contabilizăm drepturile istorice? De la ultimul război, memoria istoriei e scurtă, totul se uită după un război. Doar arabii nu recunosc această regulă. Şi dacă după cel puţin 4 războaie n-au înţeles-o, o să aibă parte de război până înţeleg. Chiar dacă, poate, au dreptate. De ce nu se opresc lucrurile?

O alianţă care necesită opoziţie

Relativismul moral pecetluit de alianţa politică nefirească semnată ieri, în opoziţie cu pantofii zburând spre nasul celui mai puternic om din lume, mă fac să cred că dorinţa noastră de a supravieţui, cu orice preţ, este păguboasă. Avem o lungă istorie a trădării, a compromisului inutil, a alegerii celui mai uşor drum chiar cu ştiinţa faptului că greşim.

Alianţa de ieri necesită opoziţie. Nu PNL-ul este capabil s-o facă, de altfel acest partid se îndreaptă spre istorie. Nici aripa Iliescu nu reprezintă opoziţia, şi acesta trebuie să intre în istorie. Presa trebuie să intre în opoziţie, ca ultimă voce responsabilă a acestui popor.

Această alianţă încalcă bunul simţ şi logica, indiferent de argumente, nu cred în ea. În consecinţă intru în opoziţie.

Despre clasa politică

1. Baronii locali - orice lucrare, de oriunde din teritoriu, făcută de un Primar sau un Preşedinte de Consiliu Judeţean, cu orice firmă, e, de fapt, o afacere plină de corupţie. Există şi astfel de afaceri, indiscutabil, dar niciun jurnalist serios, de investigaţie, nu a făcut o statistică a afacerilor, realmente, ilegale. La orice afacere, cineva, poate să spună, din considerente comerciale sau personale, că există o ilegalitate. Ce face presa? Spune că e o afacere ilegală şi, eventual, dă un drept la replică, cu litere mici, într-un dos de pagină. Şi induce ideea că toţi sunt corupţi şi la fel.

2. Ciolanul - lupta politică este eminamente pentru ciolan, "baronii locali" de la punctul anterior nu fac altceva decât să ceară intrarea în Guvern pentru a avea acces la ciolan. Şi ce să facă, au proiecte, banii ăia din Buget sunt ai noştri, trebuie să se întoarcă la noi. E absurd să ceri oricărui edil să nu ceară bani, oamenii care l-au ales au aşteptări de la el, ce să facă, să nu ceară bani şi să asfalteze cu voluntari? Este evident că lipsa de descentralizare face ca toţi oamenii politici din teritoriu să ceară bani la centru. Când cineva ia bani de la UE e erou, când ia bani de la Guvern luptă pentru ciolan. Trebuie să înţelegem că toţi banii Guvernului sunt ai noştri şi să susţinem obţinerea de bani pentru comunitatea din care facem parte. De altfel, habar n-avem ce bani dăm şi cui.

3. Negocierile - faptul că partidele negociază pare o adevărată ruşine, se negociază posturi, poziţii şi finanţări, dar fiecare negociem zilnic tot felul de lucruri, atunci nu pare ruşinos sau atunci e normal? A te târgui la piaţă e normal, în politică, nu. Şi ăia sunt tot oameni, cu interese de grup şi personale. Să ridice mâna ăla care n-are interese personale şi de grup. E stupid să denigrăm negocierea, singura alternativă, impunerea de undeva, adică dictatura.

4. Clasa politică - clasa politică este cea aleasă de noi. Inclusiv de cei care n-au votat. Au ales să stea acasă. Deci nu-i interesează subiectul. Şi cu asta, basta. Ce am votat e alegerea corectă, e singura valabilă şi exactă. Noi, poporul, dacă nu ne place clasa politică, avem dreptul şi posibilitatea s-o schimbăm. Dacă nu suntem în stare s-o schimbăm, asta e. Suportăm ce avem sau facem o revoluţie. Nu există alte variante.

5. Intoleranţa - vorba lui Doc, votez pe cineva, nu mă însor cu el. Că-mi place sau nu Băsescu în acest moment nu contează, l-am pus acolo, aştept să facă ce e mai bine pentru mine, nu-mi place, nu-l mai votez. A te comporta în politică, implicat fiind sau simplu observator, ca un ultras al oricărei echipe de fotbal e absurd. Nu foloseşte. Toate extremismele, mai ales cele alimentate de lipsa de informaţie, sunt păguboase pentru toată lumea.

Şi presa trebuie să rezolve toate aceste lucruri, să explice, să numere, să nu intre în rândul intoleranţilor. Exemplu. Ieri, toată ziua, Realitatea TV nu a dat nici măcar o opinie, una, favorabilă unui Guvern PDL-PSD. Eu am spus că nu sunt de acord. E însă intolerabil să nu dai nicio opţiune favorabilă. Statistic ea există. Şi, mai mult, să spui că din cauza negocierilor pentru Guvern nu e nimeni responsabil pentru carnea cu dioxină. Avem un Guvern în funcţiune care e responsabil pentru intrarea cărnii în ţară. Demonizarea clasei politice este vina faptelor ei şi a presei iresponsabile, avem nevoie să înţelegem cum funcţionează un sistem. Sau anarhia ca opţiune alternativă.

Noi alegem.

Două amintiri

1990, Casa Studenţilor, concert de jazz Anca Parghel, după 1 oră în plus ne-au stins lumina. A cântat la lumânare încă o oră.

1990, miting împotriva chinezilor, nu mai ştiu de ce. Eram revoluţionar pe vremea aia, era drum lung până la Ambasada Chinei. Pe drum, din întâmplare lângă noi, Constantin Ticu Dumitrescu, am vorbit o jumătate de oră, atâta detaşare şi lipsă de ranchiună sau ură n-am văzut la nimeni.

Dumnezeu să-i odihnească!

Despre benzina economiei

Să ne punem o întrebare logică. Au înnebunit toate băncile şi toţi dezvoltatorii de case plus sute de mii sau milioane de cetăţeni care au luat credit de la bănci ca să cumpere casele dezvoltatorilor, care la rândul lor au luat credite pentru a dezvolta casele în cauză? Asta în US, Spania sau România. Şi, mai mult, i-a apucat pe toţi simultan. S-au construit case şi acum 10 ani în US şi n-a fost criză.

Şi în 1929 şi în 2008 s-a petrecut acelaşi lucru, băncile au împrumutat bani cu dobânzi sub dobânda aia naturală, care provine din economisire, şi asta dintr-un entuziasm care câteodată are surse politice, câteodată lăcomia, căteodată concurenţa în lipsa reglementărilor, economiile "duduie" până se gripează pentru că benzina lor, creditul, este de proastă calitate.

Ce face omul în cazul ăsta? Se prinde repede că e proastă benzina, o aruncă, înjură producătorul de benzină, îşi asumă pierderea, bagă benzină bună şi merge mai departe. Şi nu mai cumpără de la benzinarul respectiv.

Sau varianta alternativă, tot bagă benzină bună peste aia proastă şi merge înainte sperând să nu crape motorul până toată benzina proastă se consumă.

Mai există o variantă, mai inteligentă, ştie că pe piaţă e benzină proastă şi pune un filtru care nu lasă benzină proastă în rezervor.

Când statul preia active e prima variantă, cănd scade dobânzile e pe varianta a doua ca şi atunci când bagă lichidităţi în piaţă. Varianta ultimă e aia când dobânda de referinţă a băncii naţionale e mare şi când băncile trebuie să aibă fonduri proprii mari în raport cu creditele date.

Motorul e economia reală, când se gripează e nasol. Banca naţională trebuie să aibă grijă de benzină, greu pentru ea este că în rezervor mai bagă benzină şi alţii, nu numai băncile pe care le controlează. Multă lume l-a înjurat pe Mugur Isărescu pentru că încetinea creditarea, acum se dovedeşte că ştia el ce ştia şi tot curăţa filtrele, mergeam mai încet dar mai sigur. Ca dovadă că băncile n-au căzut. Partea proastă este că economia e globală şi e destul de greu fără un Guvern responsabil care să ţină motorul cu benzina puţină pe care o avem din surse proprii.

Şi serios aici.

Un vis imposibil

Îmbrăcaţi frumos ne ducem să votăm şi ne zâmbim când ne întâlnim. Aşteptăm rezultatele vorbind despre viitorul pe care-l avem. Învinşii felicită învingătorii. Aceştia mulţumesc şi promit că-i vor consulta. Preşedintele mulţumeşte alegătorilor pentru participarea masivă şi lipsa de evenimente. La fel şi învinşii ca şi învingătorii. De mâine ne continuăm drumul plini de încredere. E ziua noastră. La mulţi ani! E ziua voastră, Andreea şi Andrei. La mulţi ani!

E imposibil? Merită să încercăm.

Poporul român

În toată povestea asta cu criza mondială, care o să ne lovească peste glezne, e şi o cantitate substanţială de campanie electorală. Să nu fim ipocriţi şi să recunoaştem că România trăieşte, cu rare momente de ieşire, în criză. Nu e un lucru nou, nu e o chestie de care n-am mai auzit, e într-un fel normalitatea României. Economia României după ce a duduit două luni o să gâfâie 4 ani. Şi? În subconştientul nostru ştiam toţi că aşa e. O nouă palavră iluzorie a unui guvern. De când credem noi în guverne?

Suntem imposibil de guvernat şi supravieţuitori. Că e istoria de vină sau gena de român, nu contează. Aşa suntem. În acest moment în toate casele româneşti se fac planuri de supravieţuire personală. Nimeni nu crede ce spune Preşedintele sau Primul Ministru. Ei au treaba lor să ne mintă, noi avem treaba noastră să nu-i credem şi să supravieţuim. Dacă putem să-i păcălim să ne mai dea ceva e în regulă. Dacă nu, vedem noi la următoarele alegeri.

Unii, isterici, o să spună că suntem aşa şi pe dincolo, nişte inadaptaţi la marile cuceriri pe care civilizaţia Occidentală le-a făcut. Le-a făcut! Şi? O să dispară când litrul de petrol o să fie 30 de dolari. Peste vreo 30 de ani. Şi să-i văd atunci pe occidentalii care la o pană de electricitate se omoară şi se fură mult mai urât decât noi.

Să-i văd trăind fără cărţile de credit care o să le facă explozie în nas peste căteva zile sau luni. O să facă şi la noi un fâsâit. Nesemnificativ.

E uşor să fii inteligent, sclipitor, glamour când totul e în regulă, când nimic nu zguduie sistemul. Când sistemul se dă cu capul de pământ să vedem cum se descurcă. De data asta bunul simţ, neaoş, ăla de tipul, "N-ai bă de unde să plăteşti, nu-ţi dau!" la noi a funcţionat. La ei nu.

Şi cu asta am încheiat. Cel mai adaptat supravieţuieşte. Să vedem care pe care că nu prea mai e loc pentru toţi. Noi avem vreo 2000 de ani de experienţă. De mult căutam o dovadă ştiinţifică pentru teoria supravieţuirii ca grup. De neînţeles pentru alţii. E aici.

Şi nu ştiu dacă e bine sau rău dacă suntem aşa.

Scepticism

Siguranţa pe care unii cetăţeni o au în susţinerea părerilor pe care le au mă sperie. Nu o să discut despre comentatorii plătiţi de pe forumuri, ziariştii plătiţi care scriu la comandă sau susţinătorii intrasigenţi din interes direct. Aceştia au o motivaţie pecuniară, şi deci logică, în demersul lor.

În afară de textele despre ştiinţă sau lucruri evidente tot ce scriu sunt întrebări. Foarte rar am o părere, şi atunci comunic interlocutorului că spusele mele sunt subiective. Există o etichetă a postării. Vreau mai curând un dialog, opinii, răspunsuri sau măcar o glumă.

Încrâncenarea cu care se susţin opiniile, de multe ori fără logică sau discernământ, fără susţinere faptică, e neconvingătoare, şi, mai mult, o jignire la inteligenţa interlocutorului.

Şi nu cred că replici care nu lasă răspuns pot convinge pe cineva, pot doar cere un răspuns de aceeaşi natură, violent şi iraţional. Escaladarea intransigenţei este o măsură a prostiei. De care toţi ne facem vinovaţi, mai mult sau mai puţin, mai des sau mai rar.

A fi nesigur poate părea un semn de slăbiciune, câteodată este. Dar în acelaşi timp poate însemna un semn de putere, înseamnă să fii capabil la adaptare, ăsta e semnul adaptării la realitate, al supravieţuirii.

Există intransigenţa opiniei susţinută de o aparentă cultură, ca la Vadim câteodată, omul dă citate, în general fără legătură cu subiectul, valoarea susţinerii date de citate face vreo 300 de euro, cât e o enciclopedie pe un cd.

Există intransigenţa opiniei susţinută de violenţă verbală, ca la Gigi Becali, te spurcă dacă nu eşti de acord cu el. Necondiţionat. Cu el nu există dialog.

A supralicita este o altă tehnică, dacă eu spun că am 5 butoane la aparatul foto el spune că are 6, ca Geoană. Există metoda declaraţiei definitive "Eşti un prost, nu înţelegi nimic!", e fără replică. Mai există metoda răspunsului aiurea, ca în povestirea lui Caragiale, la orice întrebare răspunsul e despre castraveţi. Mai e şi tehnica refuzului dialogului fără explicaţii. Şi aşa mai departe.

Ce vreau să spun cu toată povestea asta? Că fără dialog real totul e vânare de vânt. Iar campania prin care trecem, dublată de criza reală, fără dialog ne va duce spre prăpastie, mai ales din orgolii stupide.

Şi asta e valabil de la vlădică la opincă.

Despre măsurile anticriză

Stau şi mă întreb, ca întreg poporul român, a făcut cineva, din Guvernul actual sau din opoziţia actuală, un adevărat plan anticriză?

Ba trebuie stimulat consumul, ba trebuie stimulată producţia, ba să cumpărăm produse româneşti, ba că piaţa internă nu are lichidităţi să înghită producţia (care e oricum subţire).

Trebuie mărite veniturile să crească vânzările, nu trebuie mărite veniturile că o să crească inflaţia.

Trebuie să depreciem moneda ca să stimulăm exportul şi să scadă deficitul comercial, nu trebuie s-o depreciem ca să menţinem capabilitatea de rambursare a creditelor interne în valută.

Trebuie să facem investiţii publice în infrastructură, trebuie să sprijinim sectorul privat, avem bani pentru ambele?

Există o lipsă de forţă de muncă în România, o să fim inundaţi de şomaj. Vin căpşunarii!

Mai pot să-mi dau cu părerea, noroc că nu sunt şi nu o să fiu la guvernare. Cred că ar fi mai simplu să ne lase în pace că ne descurcăm noi.

Ei cu porcii lor, noi cu criza noastră.

Suntem dintr-o zonă defavorizată, şi aşa am rămas

Viaţă unui om nu este nimic dar nimic nu este cât o viaţă de om. O solidaritate umană pe care n-o credeam existentă în România. Dar ea există. Oameni care mor ca să salveze oameni. Cu un curaj nebun, dintr-o solidaritate peste puterile obişnuite de înţelegere.

Oamenii ăia trăiesc sub semnul camaraderiei. Cine n-a cărat niciodată trupul zdrobit al unui prieten nu ştie ce înseamnă. E ca în război. Aşa sunt şi cei de la Smurd. Şi pompierii. Şi scafandrii. Şi salvamontiştii. Toţi oamenii care văd zilnic moartea şi-şi riscă zilnic viaţa. Soldaţii din Irak şi Afganistan.

Noi, restul, citim presa de scandal, ne uităm la politicieni, ne dăm cu părerea. Şi habar n-avem că există oameni solidari, inclusiv cu noi. Pentru că ne place să aducem totul la nivelul nostru. Ăla minor.

Sunt patetic, dar oamenii ăia există. Şi toţi depindem la un moment dat de ei. Numai că ei sunt neglijaţi.

Şi, de fapt, noi suntem dintr-o zonă defavorizată. Şi poate încercăm să ieşim din ea. Sau nu.

Iar solidaritatea umană face lucruri imposibile, cum e Unirea Urziceni. Ştiţi vreun jucător? Zone defavorizate. Sau pe Florin Şerban din finala campionatului de şah prin corespondenţă. Sau Carol Eduard Novak? E vicecampion olimpic. Să fim solidari cu ei.

Şi cu sufletul alături de cei 8 care au murit şi cei 4 care au murit din solidaritate.

Puian Nicolae
Frăţilă Daniel
Elekes Attila
Vişan Trandafir

Dumnezeu să-i ierte!

Corneliu Coposu

Azi sunt 13 ani de când a plecat Corneliu Coposu. Am stat până la ora asta pentru că am aşteptat să apară cineva din "presa mare" care să-şi aducă aminte. Doar Ziua şi Jurnalul Naţional. Unde sunt partidele? În campanie.

Aşa că mă simt eu dator să omagiez ultimul om politic adevărat de care România a avut parte.

Dumnezeu să-l odihnească!

N-am fost niciodată fan Michael Jackson

Dar ce e de admirat e de admirat. Orice realizare extraordinară presupune renunţări, ciudăţenii. inadaptare.

Despre logică

Girolamo Cardano

Ieşind din râpa politicii româneşti să ne mai uităm şi la ce-ar trebui să sărbătorim azi. Personajul de mai sus. Bastardul în cauză, până acum nu ştiu să-i fie ecranizată viaţa, a studiat întâi medicina la Padova. Derbedeu fiind şi bastard pe deasupra n-a fost lăsat să intre în colegiul medicilor. La noi pe Brădişteanu nu-l dau afară. A profesat pe de lături şi a fost primul care a descris febra tifoidă, o descriere pe care n-o facem aici dar care seamănă cu descrierea clasei politice actuale.

Cardano este cunoscut pentru rezultatele din algebră, asta e o chestie mai complicată decât aritmetica şi este comparabilă doar cu legea electorală care se judecă azi. A descoperit soluţiile generale pentru ecuaţia de gradul trei şi patru, nu fără scandal, acuzaţii de furt şi alte alea. A rămas în coadă de peşte.

Băiatul era întotdeauna cu finanţele la pământ. Pentru că era un cartofor notoriu. După moarte i-a apărut o carte care pune bazele teoriei probabilităţilor. Care este probabilitatea să ajungă Năstase în faţa justiţiei? Nu de asta se ocupa Cardano. Cartea a fost studiată pentru că descria metodele de a trişa. Capitolele astea au fost conspectate de Adrian Năstase.

În domeniul mecanicii Cardano a inventat arborele cardanic, o chestie care se află sub orice maşină şi pe care o studia Mitrea când, nedrept, a fost acuzat de Stolojan că a ieşit de sub camion. Ruşine Stolo, bravo Mitrea.

S-a mai ocupat de multe lucruri, de la criptografie la horoscoape, a fost acuzat de erezie, a stat la puşcărie, dosarul său n-a fost secretizat, a avut rentă de la nu mai ştiu ce Papă şi a încheiat socotelile aşa cum a trăit.

A prevestit că o să moară pe 21 septembrie şi chiar a murit, lumea zice că s-a sinucis. Un personaj care deşi a trişat tot, chiar şi pe el însuşi, a lăsat mai mult omenirii decât toţi deputaţii, senatorii, preşedinţii acestei ţari.

Am şi eu sensibilităţile mele.

Inundaţii şi politicieni

Ce se întâmplă în Moldova e o tragedie, ştiu pentru că merg telefoanele şi am veşti de la soacră-mea la 2 ore.

Ce nu pricep toţi reporterii şi analiştii politici vis a vis de drumurile politicienilor pe acolo este imensul ajutor moral pe care apariţia personajelor politice, indiferent de culoare, partid şi capabilităţi de a face ceva practic, îl dau.

Şi Vadim Tudor cu Laszlo Tokes mergând de mânuţă la un pod dărâmat sunt un ajutor. Nu mai mâncaţi căcat din studiourile din Bucureşti, nu mai priviţi totul prin prisma voturilor, acolo se moare şi se suferă, oamenii ăia au pierdut tot.

Dacă un asemenea mod de-a gândi poate fi înţeles pentru membrii unui partid, trebuie să atace excursia duşmanului şi s-o laude pe a şefului său, la reporteri poţi să vezi din aceste momente tragice cât de aserviţi politic sunt.

Comentaţi reporteri şi analişti, comentaţi!

UPDATE1: Solidaritatea oamenilor şi eficienţa autorităţilor sunt un pas mare înainte faţă de 2005.
UPDATE2: Dacă drumul până în zona inundată al lui Băsescu e perfect normal, apariţia la întronizarea de la Craiova a mitropolitului Irineu e pură şi ruşinoasă demagogie.
UPDATE3: Evacuări forţate, oameni şi animale. de multe ori oamenii cred că vaca din bătătură trebuie apărată cu preţul vieţii, câtă frică de ziua de mâine.
UPDATE4: O surpriză plăcută, Cristian David, singurul penelist de sorginte Fenechiu care n-a fost o ratare.