Despre emoţie în politică

Abramburica a ţinut un discurs emoţionant în Parlament. Despre drama profesorilor români. A uitat să spună ceva despre rezultatele elevilor români sau despre cât câştigă ea din legea creşterii salariale a profesorilor.

Emoţiile au copleşit Parlamentul. Şi nu fac mişto. S-a creat o stare pe care Gustave le Bon o descrie în "Psihologia mulţimilor". Exact ce se întâmplă pe stadion când oameni normali luaţi în parte se comportă total anormal în grup.

Senzaţia de putere a grupului, judecata în alb şi negru, negarea argumentelor raţionale când acestea sunt puse în faţa unei decizii absurde sau greşite, imposibilitatea schimbării unei decizii deja luate, toate acestea descriu votul din Parlament. Plus ruşinea de a aduce argumente raţionale în faţa unei mulţimi entuziasmate de hotărârea deja luată. Şi doar alt discurs de natură emoţională poate schimba hotărârea nu unul cu argumente raţionale.

Sunt necesare caractere tari, nu Adomniţei, să poată aduce raţiunea în faţa emoţiilor unei mulţimi. Hitler, nu vreau s-o compar pe Abramburica, autoarea discursului, cu personajul, s-a folosit de această slăbiciune a oamenilor şi a făcut ce a făcut din poporul german. Se cheamă pur şi simplu manipulare. Şi toţi adevăraţii lideri politici au acest talent.

Folosirea emoţiilor este specifică artei, orice mare artist de scenă, că-i actor, muzician sau face pantomimă creează acea stare care transformă publicul în turmă după care o fascinează şi o duce spre finalul grandios al aplauzelor nestăpânite.

Reţeta n-ar trebui folosită şi în politică. Pentru că politica nu e un spectacol. Şi dupâ ce se răspândeşte euforia raţiunea-ţi dă două peste nas.

Vezi cazul sindicatelor, perfect îndreptăţite raţional să ceară măriri de salarii. Şi de aia se votează singur şi se opreşte campania cu 24 de ore înainte. Să se mai ducă euforia. Dacă se stătea pe afară o jumătate de oră înainte de vot altul era rezultatul.

Şi că aşa s-a votat mi-a spus György Frunda. La televizor.