Laplace nu are dreptate

"We may regard the present state of the universe as the effect of its past and the cause of its future. An intellect which at a certain moment would know all forces that set nature in motion, and all positions of all items of which nature is composed, if this intellect were also vast enough to submit these data to analysis, it would embrace in a single formula the movements of the greatest bodies of the universe and those of the tiniest atom; for such an intellect nothing would be uncertain and the future just like the past would be present before its eyes." — Pierre Simon Laplace, A Philosophical Essay on Probabilities

Asta era viziunea utopică a secolului XIX. Totul era rezolvabil, predictibil, lumea mărşăluia înainte mânată de realizările ştiinţei.

Această viziune falsă asupra ştiinţei este şi în zilele noastre propovăduită de către sistemul educaţional. Sunt mii de manuale, culegeri de probleme, tot arsenalul sistemului educaţional, toate ne spun că problemele pot fi rezolvate, de altfel toate problemele cu care se întâlnesc copiii au o rezolvare care le e la îndemână. O problemă e grea, nu fără soluţie. Până la sfârşitul liceului nu există problemă fără soluţie. Majoritatea populaţiei rămâne cu această viziune. Dar realitatea nu e aşa.

Primul om de ştiinţă care şi-a dat seama că lucrurile nu stau cum spune Laplace a fost Henri Poincaré. Acesta, studiind o problemă de mecanică cerească, a ajuns la concluzia că există sisteme care pentru date de start foarte apropiate, după peroade de timp relativ scurte, ajung la poziţii foarte îndepărtate una de alta. A descoperit aşa numitul haos determinist.

A descoperit ceea ce în folclorul actual e definit de expresia "bătaia din aripi a unui fluture din Brazilia declanşeză o tornadă în Texas". Cum noi nu putem măsura perfect datele de intrare ale unui sistem care intră în categoria sistemelor care manifestă "haos determinist" practic nici nu putem prezice comportamentul acestuia pe perioade mai lungi de timp.

A venit apoi fizica cuantică cu principiul indeterminării al lui Heisenberg. Acesta, principiul, ne spune că pentru sisteme cuantice nu putem determina simultan poziţia şi viteza (impulsul pentru fizicieni :-)). Multă cerneală a curs pe acest subiect.

A treia lovitură primită de Laplace a venit de la Kurt Gödel. Acesta a demonstrat teoremele de incompletitudine. Acestea ne spun că orice sistem de axiome necontradictoriu admite propoziţii care nu sunt decidabile ca fiind adevărate sau false folosind doar axiomele date. Mai omeneşte, există lucruri despre care nu putem să ne dăm cu părerea în mod logic în contextul de la care plecăm şi trebuie să introducem axiome noi ca să le explicăm. Un exemplu celebru este că în geometria euclidiană postulatul lui Euclid, cel cu paralelele, nu poate fi demonstrat doar cu primele 4 axiome. Nu mă înjuraţi că e de clasa a IX-a.

În 1963 un cercetător, Edward Lorentz, a descoperit un fapt destul de curios pentru un sistem care modela un fenomen meteorologic. De aici vine expresia cu fluturele de mai sus. A descoperit că un sistem plecând dintr-o zonă a spaţiului se îndreaptî spre o parte din spaţiul soluţiilor, un atractor, dar nu putem spune unde în preajma atractorului se află. Iar ultimul pas este descoperirea fractalilor de către Benoit Mandelbrot.

Un alt loc în care realitatea ni se opune este teoria complexităţii calculului. Există clase de probleme care poartă numele de NP-complete. Ideea din spatele acestor probleme este că nu pot fi rezolvate algoritmic într-un timp rezonabil. Mai simplu spus, rezolvarea la viteza actuală a calculatoarelor durează milioane sau miliarde de ani. Se pot "rezolva" aproximativ.

Toate aceste descoperiri teoretice şi practice ne spun că sistemele mai complicate nu se supun viziunii lui Laplace, nu sunt predictibile, nu avem nici teoretic şi nici practic posibilitatea să prezicem. Nu trebuie să ajungem la un pesimism absurd şi să neglijăm capabilităţile ştiinţei. Ce trebuie să facem e să o privim mai aproape de ceea ce este şi să ne învăţăm copiii că nu orice problemă are o soluţie de care ne putem folosi sau la care putem ajunge.

Cu cât timpul trece problemele cu care ne confruntăm sunt tot mai complicate iar efortul pe care trebuie să-l depunem pentru a le rezolva este tot mai mare. Generaţiile care vin o să fie nevoite să rezolve probleme mult mai complicate decât au avut de rezolvat generaţiile trecute

Trebuie să ieşim de sub umbrela lui Laplace. Viitorul nu poate fi prezis şi cu atât mai mult controlat. Teoriile conspiraţiei (Guvern Mondial, Illuminati, Skull and Bones, Grupul Bilderberg, etc.) sunt precum miturile străbunilor în faţa tunetului sau fulgerului sau cine ştie cărui fenomen pe care nu-l înţelegeau, explicaţii facile şi lipsite de orice bază ştiinţifică.

Nu poţi să prezici ce face soluţia a trei ecuaţii amărâte dar poţi conduce o lume întreagă. Să fim serioşi. Şi asta fără să vorbim despre psihologia umană.