Pierre Boulle a scris în 1952 un roman absolut genial "Podul peste râul Kwai", în 57 a fost făcut şi un film, povestea filmului, acurateţea istorică a faptelor se pot găsi aici. Care-i subiectul?
Într-un lagăr de deţinuţi britanici de undeva din Asia, şeful lagărului, japonez, avea misiunea de a construi un pod. Britanicii, trataţi practic ca sclavi, erau umiliţi incredibil. Şeful lor se opune conducătorului japonez şi suferă cu stoicism toate pedepsele.
Japonezii nu sunt în stare să construiască podul şi englezul propune, şi propunerea este acceptată, să-i lase pe englezi, în schimbul unui tratament omenesc, să construiască podul în stilul lor. Cu organizarea, metodele, competenţa, entuziasmul şi solidaritatea care i-au dus pe englezi la cel mai mare imperiu din toate timpurile, încep construcţia.
Construiesc podul depăşind greutăţi aparent insurmontabile. Podul, între timp, devenise obiectiv strategic pentru Serviciile engleze care trimit un comando să-l dărâme. Şi-l dărâmă, împotriva voinţei comandantului englez care-şi vede distrusă opera.
Sper c-am reuşit să povestesc destul de sec ca să las plăcerea oricui să citească romanul sau măcar să vadă filmul.
Cartea asta mi-a spus acum 25 de ani, când am citit-o, că trebuie totdeauna să vezi câţiva paşi înainte consecinţele unui fapt. Binele de moment nu înseamnă binele în viitor. Competenţa şi entuziasmul sunt o armă ucigătoare dacă scopul e greşit. Orgoliul nemăsurat conduce la dezastru. Mi-a spus să văd pădurea nu copacii. Demnitatea unui conducător constă în a arăta drumul corect nu drumul uşor. Compromisul totdeauna se răzbună. Libertatea e mai importantă decât traiul îndestulat. Mi-a mai spus că totdeauna există o voce care spune adevărul. A raţiunii.
Păcat că de 20 de ani nimeni aflat la putere n-a citit această carte.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
4 comentarii:
... ca tot ma gandeam eu ce sa mai citesc. :) Cat despre cei de la putere si cititul de carti... ei ti-ar raspunde ca tocmai faptul ca au citit foarte multe carti i-a ajutat sa ajunga unde sunt acum. Iar odata ajunsi, nu mai au vreme de citit carti... trebuie sa conduca. ;)
Bun post. Bravo.
Filmul merita revazut, cartea merita citita (in cazul meu).
Si mai ales trebuie sa gandesti cat mai departe in cat mai multe situatii!
Pe cât de plin de semnificaţii profunde este acest mesaj, pe atât se impun şi câteva întrebări, generate din ideile conţinute:
-Oare de unde (până unde) începe (ajunge) interesul celor vizaţi, scăpaţi la pârghiile puterii, încât să credem că ei urmăresc cu adevarat drumul corect sau sunt dispuşi să ne lase la îndemană toate libertăţile cuvenite?
Mi-e teamă că, de regulă, interesele şi scopurile lor sunt incompatibile cu ale noastre, a celor mulţi, da’ …răbdători de minimum 2 decenii.
-Orgoliul nemăsurat mai poate lăsa loc demnităţii?
N-ar fi imposibil, numai că, la câte cazuri de etalare a demnităţii am asistat până acum, pare mai mult un nonsens să o considerăm derivată din orgoliu nemăsurat. Unde nu-i măsură, nu văd nici demnitate.
-Chiar dacă raţiunea există, cu ce ne consolează dacă doar se exprimă în inferioritate sau este folosită în scopul asigurării dependenţei noastre de “soluţiile lor raţionale”?
De multe ori politicienii se susţin reciproc, se prezintă unii pe alţii ca nişte etaloane de competenţă, somităţi în materia fiecăruia, în acest mod se screm din toţi porii să inspire un soi de credibilitate cerşită prin trucuri infantile. Cică ar avea şi expertiză, ei o văd între ei (pentru privitorii sătui de cunoaşterea lor se feresc s-o dovedească).
Mint cu neruşinare, mulţi dintre ei sunt nişte rataţi şi neadaptaţi din punct de vedere profesional, alţii nici n-au avut timp sa capete experientă in domeniul lor, au comun doar statutul de refugiaţi în parlament şi ne indrugă aproape la fiecare ocazie, de 8-12 ani, de nu se mai satură: diploma, tilul, locul de activitate (in locul argumentaţiei legate de subiectul discutat). Chiar dacă unii sunt cu adevărat raţionali, decenţi, vorbesc la obiect, fără artificii şi trucuri, ponderea lor este prea mică. Domină o majoritate capabilă sa-şi atragă soluţiile raţionale doar pentru interesul lor.
Cred în sansele confirmării adevărului acestor cuvinte:“Compromisul de răzbună”.
Propaganda politicienilor care pretind frecvent că politica este arta compromisului, mi se pare o mare ipocrizie, ieftină, uneori dezgustătoere. In acest mod, încearcă să-şi scuze voturile exprimate prin propria “constiinţă” ,legată strans de interese meschine, negocierile fără noimă şi complet straine de interesele electoratului. Mai au şi tupeul să susţină că i-ar reprezenta pe cei care i-au ales, fără nicio referire la o justificare concretă, punctuală pentru votul sau negocierile în discuţie, “cunoscute” de la electoratul localizat imaginar (ca o nălucă bună de invocat cu orice ocazie).
Doar desconsiderarea alegătorilor se regăseşte în formele astea de exprimare duplicitare, fără acoperire, cu bunul-simţ pierdut pe nesimţite.
Mereu am avut sentimental că în jurul nostru pluteşte răzbunarea compromisului, ca o cale de reaşezare a unui echilibru natural, parcă vine de la sine in compensare sau atrasă de locul unde se restabileşte echilibrul, pertubat la un moment anterior de nefirescul compromisului.
Sunt şi situaţii când compromisul pare să fie acceptabil, impus de riscul previzibil al altor soluţii sau chiar de inexistenţa altor variante. Cred că este foarte regretabilă situaţia când refuzului compromisului i se răspunde cu o lipsă de consideraţie, chiar cu critici vehemente, ceea ce ridică mari probleme despre cine şi cum măsoară sau apreciază gravitatea compromisului. Poate tot compensaţia naturala, în timp, când victimele răzbunării compromisului cad tocmai cei care l-au stimulat prin ignoranţă.
Multumesc tuturor pentru comentarii.
Trimiteți un comentariu