O să ne târâim prin criza asta mai mult decât alţii din câteva motive pe care orice cetăţean ar trebui să le ia în calcul vis a vis de starea lui economică.
1. Incompetenţa Guvernului, modurile de manifestare ale acestei stări de fapt sunt diverse, de la incapacitatea funciară de a înţelege ce se întâmplă la subsumarea intereselor naţionale celor de partid. Se adaugă incompetenţa, populismul, lipsa de proiecte, lipsa de capabilitate a absorbirii fondurilor europene, clientelismul politic.
2. Dependenţa de produsele alimentare externe, independenţa unei ţări depinde de posibilitatea cetăţenilor de a-şi asigura nevoile de bază. Dacă pentru Europa Occidentală problema este energia pentru România este hrana. Stupizenia tuturor guvernanţilor din 1989 până acum este că nu au reuşit să asigure independenţa alimentară a României. Pentru că vrând, nevrând avem nevoie de hrană.
3. Mentalitatea, dorită de clasa politică, de asistat social a majorităţii populaţiei. Clasa politică şi-a dorit o majoritate dependentă economic de Stat pentru a avea pârghiile pomenilor în culegerea voturilor. Această mentalitate blochează iniţiativa privată ca metodă de ieşire din criză. Peste care se suprapune birocraţia atroce şi lipsa de sprijin pentru economia privată.
4. Obezitatea funcţionărimii, care din moment în moment o să conducă la un infarct economic al Statului. Statul nu poate susţine numărul propriu de angajaţi, de altfel Statul e aproape de colaps financiar.
5. Ruptura profundă între clasa politică şi societate. Numărul de votanţi de le ultimele alegeri este definitoriu. Orice măsură guvernamentală este privită cu suspiciune, chiar dacă e bună. Fără solidaritate între Stat şi societate nu se poate trece repede peste o criză. Cum să solidarizezi cu Pogea sau Boc sau Nica? Cum să priveşti cu încredere când Geoană înjură Guvernul zilnic iar luptele interne şi acuzele de corupţie curg.
6. Nefericita suprapunere a crizei cu alegerile prezidenţiale. Deja campania are trei luni şi o să mai ţină şase. Singurul fapt responsabil pe care Traian Băsescu l-ar putea face ar fi demisia. În felul ăsta campania s-ar termina într-o lună şi am mai salva ceva timp.
7. Lipsa de mobilitate psihologică şi fizică a angajaţilor. Şomerii nu încearcă să găsească altceva de făcut în locul în care se află sau nu pleacă spre alt loc unde pot să facă lucrul pe care-l ştiu deja face.
8. Scadenţa creditelor aberante, de tot felul, cerute şi primite în perioada de "boom" economic. Creşterea numărului de credite neperformante necesită sume din ce în ce mai mari blocate în bănci şi de aici scumpirea creditelor posibile.
9. Dependenţa sistemului bancar de factori externi incontrolabili, cine crede că băncile n-o să-şi retragă banii dacă se strică treaba prin propriile ţări e naiv. Ai auzit Robin Hood?
10. Lipsa dialogului între Guvern şi sindicate. Cum talentele de negociator ale Guvernului actual sunt sublime dar lipsesc cu desăvârşire, încăpăţânarea cuplului Boc Pogea de a trata sindicatele ca pe duşmani o să conducă la mişcări sociale şi la pierderea credibilităţii externe. Lipsa totală de realism a sindicatelor care nu pricep că nu există bani.
11. Lipsa de educaţie economică a populaţiei dublată de acţiunea panicardă a presei de a prezenta orice eveniment ca pe Apocalipsă.
12. Creditele imense luate de Guvern de la bănci, acesta practic nu mai lasă loc creditării economiei sau persoanelor private.
13. Menţinerea cursului fix. La un moment BNR n-o să-l mai poată ţine şi prăbuşirea o să fie catastrofică pentru că realităţilor economice o să se adauge panica.
14. Oricare altul pe care nu l-am spus.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
6 comentarii:
"Si ce pot eu, cetateanul, sa fac pentru a imbunatatii situatia?" Cred ca aceasta este intrebarea pe care societatea ar trebui sa si-o puna. Intr-adevar traim vremuri grele, dar semne sunt ca va fi mult mai rau. In acest context societatea rupta de politic poate (sper) naste idei, oameni, doctrine si partide noi.
Chiar aici parca ziceai ca marile schimbari sunt generate in vremuri de criza, fie ea economica sau de alt tip. Noi cred ca ne confruntam cu o criza la toate nivelurile. Deci premizele unor schimbari exista.
La postarea dvs v-as replica cu:
http://www.revista22.ro/cum-ie351im-din-ce-am-intrat-6263.html
Da, cred că le-ai proptit straşnic, 13 din 14. Cine poate si vrea să urmărească cu detaşare şi dorinţa- cât de cât obiectivă- de a surprinde adevărul pe puncte, are motive suficiente să le accepte aşa cum au fost formulate.
N-am decât o singură obiecţie, amintită de mine şi la un articol anterior.
Demisia nu mi se pare deloc o soluţie corectă, din unghiul meu de vedere, ca protestatar inverşunat împotriva găştii cu gradul de pericol maxim, vizibilă în fel şi chip, de exemplu “deconspirată” în 2007 sub numele de cod 322 (eu consider deconspirarea imaginară; poate s-ar nimeri reală pentru cine crede că atunci ar fi văzut vreo noutate; în afară de interpreţii asemenea mie, pentru restul, n-am cuvinte).
Cu alte cuvinte, demisia lasă practic fără obiect alegerile prezidenţiale. Nici nu mai are importanţă cine câştigă. Traian Băsescu ar reveni degeaba cu mandatul al doilea, s-ar situa automat pe postul perdantului, deoarece - în timpul interimatului - Geoană ar numi un candidat de premier de nădejde - pesedist - de nerevocat până în 2012 şi cu un cabinet fără PDL.
Asta ne mai lipseşte: armonia liniştitoare a recidiviştilor cu acte în regulă... după legea tăcerii.
O asemenea adunătură de guvernare ar fi susţinută de o majoritate asigurată, în primul rând de ipocrizia de natură constituţională românească, potrivit căreia absurdul admite că peste jumătate dintre parlamentari ar fi în stare de un seppuku onorabil. Nu cred, nici să mă tai, în onstitatea, conştiinţa şi disponibilitea majorităţii parlamentarilor de a-şi asuma trăsnăile guvernamentale mai mult decât la nivelul vorbelor goale, încât să rişte prin schimbara unui singur cabinet al guvernului, cu atât mai puţin a două în interval de 6 luni. N-ai văzit ce feţe constipate au, când apare la orizont perspectiva anticipatelor? Într-o singură situaţie de excepţie - prea puţin probabilă, ca sa nu zic imposibilă, în actuala configuraţie parlamentară - ar lăsa loc de acceptarea anticipatelor, când prespectivele ar fi convenabile unei majorităţi, cu un grad de siguranţă suficient de mare. N-avem aşa ceva, iar Traian Băsescu ar pierde pe toate planurile, mai lamentabil decât viteazul post-războinic Constantinescu, inclusiv cu un premier intangibil şi sub auspicii mai zburdalnice decât ale lui Tăriceanu 2.
Chiar şi al paişpelea punct il consider inspirat. Eu aş avea de completat ceva necuprins în celelalte puncte, ca explicaţie (şi ceva mai mult de atât) privind ezitările incontestabile ale guvernului de a lua măsuri radicale împotriva supraponderabilităţii funcţionărimii, a cheltuielilor bugetare, salariilor şi pensiilor exorbitante, în condiţiile unor cumulări ce tind să devină sustenabile doar pentru iresponsabilitate. Ele exced deja cadrului economic, au cauze preponderent politice şi mai ales de natură constituţională. Deocamdată mă opresc aici, dar voi reveni cu punctul meu 14.
Eu cred ca totul de depinde de noi, nu de guvernanti.
De aceea punctul 3 este de departe cel mai puternic: nu stiu daca ti-ai dat seama dar parca ai fi descris o scena din MATRIX, unde oamenii sunt tinuti in viata si li se servesc vise atat cat sa nu moara pentru a fi storsi de energie...
Trista realitate este ca nu s-a schimbat nimic din sclavagism pana acum, democrattia este o forma perversa a relatiei stapan-sclav.
Partea trista cu acest blog este ca e asociat de unii oameni cu piate libera, desi ideile expuse sunt mai curand de natura socialista (cu fata umana).
Nu e nimic precum criza pentru ca toti sa ceara ajutoare. Firmele vor subventii, batranii vor pensii mai mari, agricultorii ajutoare de la stat si asa mai departe.
Pana de curand existau opini ca era absolut remarcabil ca statul inca isi mai poate onora obligatiile. Nimeni nu a zis nimic ca statul nu are decat doua surse de venit: din exploatarea altora si de la tiparnita.
Nu voi dezvolta prea mult promisiunea pentru pct. 14.
Consider ca Emil Boc manifestă o precauţie exagerată (să nu-i zic de-a dreptul teamă) de a bate (indirect)la poarta curţii constituţionale şi a-i determina pe aceşti judecători să-şi asume monştrii disproporţionaţi, concepuţi prin contribuţia lor decisivă în sistemele salarial-bugetar şi al pensiilor.
Chiar dacă au găsit de cuviinţă să trateze cu toată atenţia principiul autoservirii din bugetul nelimitat pe veci, pe considerentul că nu se poate proceda la diminuarea privilegiilor (de nerecunoscut), cred ca aceşti donatori merită să li se acorde, tocmai fiindcă au respins sesizari anterioare, posibilitatea de a-şi asuma rolul de galanţi-garanţi ai disproporţiilor întreţinute cu atâta dăruire.
Judecătorii CC pot să procedeze sau nu la schimbarea practicii judiciare în materie constituţională,sub aspectul diminuărilor propuse direct prin lege. Vor avea de fapt ocazia să-şi repare substanţial practica acordării privilegiilor într-o manieră contradictorie,cu nişte consecinţe atât de neinspirate şi vizibile în prezent,încât ar face mai bine să invoce pretexul schimbării conjuncturii avute iniţial în vedere.
Asta ar da posibilitatea adoptării legilor unice ale salarizării si pensiilor, echilibrate, aplicabile imediat şi pentru fonduri necesare posibil de suportat, până la o eventuală redresare... proporţională.
Decât minciuna unor legi inaplicabile sau in dispreţul celor invitaţi să aştepte un deceniu, mai bine s-ar crea posibilitatea reală de a se tăia din start moţurile disproporţionalităţilor exagerate.
Încercarea moarte n-are, mai ales dacă altfel se simte atrasă mai repede... şi în condiţii de siguranţă.
Trimiteți un comentariu