Titlul nu-mi aparţine, l-am citit undeva într-un comentariu, nu mai ştiu unde. Scuze autorului că nu-l pot cita. Cam aşa am votat în 1996, 2000, 2004 la prezidenţiale. Deoarece sunt un optimist incurabil, eu tot mai sper că există cineva după cortină.
Ştiu că nu mă însor cu candidatul ipotetic, vorba lui Doc, dar ţara are în acest moment nevoie de speranţă. Datele economice sunt atât de triste încât pentru mobilizarea energiilor e nevoie de o faţă nouă, de un strop de prospeţime morală. Cele trei triste figuri actuale nu pot conduce decât la o tristeţe şi mai mare. Cu o susţinere reală de 15 procente din electoratul de pe liste, viitorul preşedinte, dacă o să fie unul din cei trei candidaţi actuali, va continua gâlceava politică. Şi atât. De altfel, cei trei, doar asta promit. Şi nu de asta avem nevoie.
Geoană şi Antonescu copiază, fără talent, tipul de "preşedinte jucător". Preşedintele are rol de arbitru şi mediator. Când cineva şi arbitrează şi joacă, în mod sigur, rezultatul e viciat.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
8 comentarii:
din pacate atit produce romania. nu poate fi pe plan politic altfel decit in economic sau alt domeniu. exceptiile intaresc regula, iar aici o exceptie e repede sufocata de carieristi.
Cred ca Romania nu se va vindeca decat atunci cand actuala generatie de politicieni va iesi pe tusa. Tot natura...
Trebuie avuta mare grija la pupilii crescuti la umbra lor.
Nici o speranta. Asta putem deocamdata :( Cand mirlania n-o sa mai fie pretuita, cand bascalia n-o sa mai fie forma noastra de manifestare obisnuita, cand superficialitatea n-o sa mai fie trecuta cu vederea... atunci poate.
Niciofata sa nu spui niciodata. :-)
@Gabriela,
Ai un ghimpe împotriva mea, înţeleg.
Un presedinte nu apare din neant cu mai putin de un an inainte de alegeri. Cu atit mai putin o schimbare politica de substanta.
Speranta e ca un vin; cu masura, regleaza circulatia, relaxeaza trupul si sufletul, inflacareaza spiritul. In loc de masa sau, si mai rau, de munca, distruge averi, prietenii, vieti. Inainte de avea nevoie de speranta, "tara" are nevoie sa intemeieze speranta. Si de acest lucru "tara" se fereste ca dracul de tamiie de peste 20 de ani. A sperat sa moara Ceausescu, sa cada Iliescu, sa puna cineva ordine in locul moliiului de Constantinescu, sa ne scape de tirania basesciana.
Pe tara nu au interesat-o partidele indiferent daca a imbrincit "la munca!" sau a protestat in Piata Universitatii sub lozinca "nu sintem partide!" Sintem singura tara fosta socialista in care stindardul anti-comunismul a fost purtat dupa '89 de partide precomuniste, pentru ca pe ceilalti nu i-a interesat o constructie politica serioasa. Si chiar in cazul fostilor detinuti politici s-a vazut ca era pentru cei mai multi vorba de amintirea unei forme decit de asumarea unor politici concrete.
In concluzie, dreptul la speranta se dobindeste prin munca, tenacitate si mai ales responsabilitate. Iar "tara" inca nu a bifat aceste conditii.
Conceptul de presedinte "jucator" este tot atit de strimb ca si cel de presedinte "echidistant" cu care polemiza. Cred ca, mai ales din perspectiva obligatiei de a construi speranta, presedintele trebuie sa fie un creator (prin mediere) de consens si un creator de institutii. Guvernul validat de parlament reprezinta vointa nationala a momentului, optimul pentru aici si acum. Presedintele, fara atributii imediate (in afara crizelor majore), se poate implica in construirea de politici si institutii care sa supravietuiasca alternantei la guvernare, in protejarea pe termen lung a bazelor constutitionale ale statului si a coeziunii natiunii politice.
Un exemplu de asemenea presedinte si de succes al unei asemenea abordari a fost Emil Constantinescu, presedintele... CDR intre 1992-1996. A dat o voce unica si o coeziune organizatorica unei babilonii de organizatii politico-civice, a furnizat substanta strategiilor si politicilor imbratisate. Daca incercam sa vedem cum a reusit Emil Constantinescu la CDR ceea ce a ratat la Cotroceni poate putem trage niste concluzii. Toata puzderia de organizatii din CDR, taraniste si anti-taraniste, erau unite printr-un tel practic unic, simplu si clar, cistigarea alegerilor parlamentare. Pe aceasta baza, folosindu-se de semi-independenta sa si de aparenta de impartialitate a putut impune la nevoie domolirea orgoliilor imense din interiorul CDR si, mult mai important a putut atrage si impune un numar de specialisti din afara coteriilor de partid, care au dat substanta programului politic si campaniei electorale ale aliantei. Prin acesti oameni a reusit sa creeze structuri relativ permanente.
Acum, interesul comun al romanilor si principala falie care ii imparte nu sint mai putin simple si clare decit in cazul membrilor de atunci ai CDR. Reprezentantii politici nu sint cu nimic mai orgoliosi, gaunosi si incremeniti in proiect decit starurile istorice si intelectuale de atunci. Dar trebuie ca cineva - "tara" - din nou sa puna presiune pe ei si in acelasi timp sa le vinture pe la nas mirosul puterii si se va putea negocia acum ca si atunci. Atunci a fost marsul camasilor albe din iulie 1990, somatia Aliantei Civice. A fost alegerea intre Ratiu si Manolescu din care a iesit Emil Constantinescu (pentru ca primii doi ar fi dus la ruperea CDR). Au fost miile de voluntari, cei "15.000 de specialisti" practic cu totii uitati dupa victorie. In 1992 era vorba de 15-25% din populatie, acum cu putin efort am putea ajunge la 40-50%, sigur, mai blazati si mai stresati. Dar in fond speranta si norocul ni le facem noi insine.
Nu prea mai poti face multe cu speranta in Romania de azi. Poti insa sa analizezi la rece cine si ce a facut pana in prezent. In toamna vom avea de ales intre doua persoane: Geoana si Basescu. Cel putin pe unul, pe care toata lumea il ridica in slavi in 2004, l-am vazut ce poate face si din pacate nu e de bine. Probabil ca e timpul sa vedem ce poate celalalt.
A apărut, în sfărşit, un motiv să mă recunosc învins.
Trimiteți un comentariu