Despre reforma educaţiei

"Legile educaţiei" au devenit motiv de dezbinare politică. Sunt folosite pe post de măciucă. Beneficiarii viitoarelor legi nu au nicio importanţă în respectiva luptă, nimănui nu-i pasă de copii. Aceştia, ca si părinţii lor, sunt cantităţi neglijabile.

Dacă varianta Andronescu este un monument de inadecvare la realitate, o ideologie comunistoidă pusă în fapt, varianta Miclea încearcă să copieze sisteme de învăţământ occidentale care au funcţionat sau funcţionează.

Ambele sunt tributare unei viziuni depăşite de realitate, o viziune de secol XX. Viteza de răspândire a Internetului o să asigure oricărui copil accesul la o cantitate fenomenală de informaţie. Dacă până în secolul XX problema esenţială era accesul la informaţie şi de aici necesitatea memorării acesteia în acest moment problema este găsirea şi selectarea surselor de informaţie.

Dacă vrem să revoluţionăm sistemul educaţional din România, într-o primă fază ar fi necesară o selecţie a surselor, o bază de date pe fiecare domeniu în care copiii să găsească informaţie validată, fără conotaţii ideologice, cu legături la surse cu un nivel şi mai înalt de specializare.

Construirea unei enciclopedii şcolare în care să existe lecţii elaborate de diferiţi profesori astfel încât esenţa lecţiei să rămână aceeaşi dar elevul să găsească varianta pe care o înţelege cel mai bine ar conduce la posibilitatea adaptării conţinutului la elev nu a elevului la conţinut.

Calitatea profesorilor ar fi măsurabilă prin numărul de lecţii propuse şi prin notele pe care elevii, din toată ţara, le-ar da fiecărei lecţii. Examenele ar trebui să verifice cele câteva lucruri esenţiale, absolut necesare pentru înţelegerea fenomenului şi nu memorarea datelor fără înţelegerea acestora. S-ar elimina fenomenul de analfabetism funcţional (copilul ştie să citească dar nu înţelege ce citeşte) la care suntem campioni.

Învăţarea o să se transforme, indiferent de legile româneşti, dintr-un proces de memorare într-un proces de cercetare. Sunt necesare liste de termeni specifici pentru fiecare domeniu, legăturile între termeni, dezambiguizarea termenilor (separarea sensurilor), definiţii şi articole explicative. Web 2.0 nu înseamnă reţele de socializare ci o structură a informaţiei.

Primele lecţii după alfabetizare ar fi cele de căutare a informaţiei, de selectare a surselor şi de validare a acestora, validarea poate să fie făcută de profesori. Un asemenea sistem ar conduce la dezbateri, la colaborare, la gândire creatoare, la folosirea argumentului într-o dispută. Pentru fiecare lecţie ar putea exista forumuri în care copiii să pună întrebări, să apere opinii, să găsească argumente şi să înveţe să-şi susţină coerent aceste opinii.

Fiecare elev ar putea să-şi aleagă propriul destin, să-şi construiască o carieră nu după manual ci după abilităţi.

În acelaşi timp jumătate din timpul dedicat educaţiei ar trebui dedicat realizării de programe practice, cum să îngrijim o grădină de legume sau excursii în mină sau la o fermă sau la fabrica de becuri. Copiii ar vedea realitatea aşa cum este. Sunt mii de copii în oraşe care n-au văzut o vacă şi cred că ouăle vin de la magazin cum sunt mii de copii care nu ştiu ce e aia canalizare sau card de credit.

Aveţi aici de la pagina 89 o explicaţie mai largă şi un mod de a structura curicula.

Subiectul este complicat şi nu am eu căderea să-l duc până la capăt dar viitorul educaţiei o să arate sau deja arată, pentru ţările care-şi doresc cetăţenii educaţi, aşa cum e schiţat aici nu cum sunt viitoarele legi ale educaţiei. Profesorul trebuie să coboare de la tablă şi să devină moderator, să-i înveţe pe copii cum să înveţe, să-i atragă nu să-i împingă.

Profesorul trebuie să înveţe copilul să gândească nu să memoreze, cum nu ce.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.