După război, imediat după război când trupele ruseşti încă mai umblau slobode prin ţară, într-un sat din praful Olteniei bunicii mei aveau un soi de dispensar, bunica mea era moaşă iar bunicul meu asistent sanitar.
Seara veneau ruşii şi se instalau acasă la bunicii mei, se jucau cu mama, un copil de trei ani, totul cu puşca pe masă, veneau să bea spirtul bunicului, spirtul medicinal.
După ce terminau lăsau două mantale ca plată pentru spirt. Bunica în fiecare seară lua mantalele şi le punea bine cu gândul să le păstreze. Bunicul le scotea afară, în tindă. Noaptea ruşii veneau şi-şi recuperau mantalele. Şi asta de câteva ori pe săptămână. Nu ştiu dacă s-a terminat spirtul sau pur şi simplu au plecat din sat.
Apoi a venit colectivizarea, bunicii au fost puşi să aleagă între slujbe şi pământ, au ales slujbele. Pământul s-a dus la colectivă. Când a murit bunica, în 1976, ultimele cuvinte au fost "Actele pentru pământ sunt în pod." Am recuperat pământul după 89, nu ne-a prea folosit dar era o datorie faţă de bunica să-l luăm.
Bunica avea mulţi fraţi. Unul inginer agronom. Şi duşman al regimului, nu ştiu de ce-l căutau comuniştii. Dar a stat ascuns pe la toţi fraţii, la bunica a venit într-o noapte, a stat în pod câteva săptămâni. Din când în când venea Securitatea şi întreba de el. Apoi a fugit la Bucureşti, lucra, cu alt nume, la îngrijirea parcurilor şi stătea ascuns la o soră a bunicii.
Copiii ieşeau din casă şi vedeau dacă era cineva în faţa casei, ştiau deja toţi agenţii care supravegheau casa. Dar într-o zi agenţii s-au schimbat sau copiii n-au fost atenţi şi a ieşit din casă când era supravegheată. L-au trimis vreo 5 ani la puşcărie. Soţia şi copiii lui au fost deportaţi în Bărăgan unde au stat 2 ani într-un bordei sub pământ. Soţia lui nu şi-a revenit niciodată din acea experienţă iar vara mamei mele s-a întors la 18 ani cu părul alb.
Peste drum de casa bunicii era casa lui Nea Nicu cu care eram rude. Nea Nicu a fost până la Cotul Donului, a luat Crucea de Fier de la nemţi, a fost luat prizonier. S-a întors pe tanc cu divizia Tudor Vladimirescu şi a ajuns până în Munţii Tatra. I-au dat şi ruşii decoraţii.
Când a venit colectivizarea n-a vrut să intre. Şi după el jumătate din sat. L-au bătut până a cedat. Şi a intrat în colectivă tot satul. Ca răsplată că s-a lăsat doborât l-au pus şef de CAP. A stat şef de CAP până a ieşit la pensie. Venea prin anii 80 pe la noi pe acasă, făcea afaceri pentru CAP. Era un om fermecător.
Unii au rezistat comuniştilor, alţii nu. Până nu eşti pus în faţa deciziei habar n-ai cum o să reacţionezi.
Am scris cuvintele după ce am citit aici. Mi-a adus în minte poveştile părinţilor mei despre instaurarea comunismului. Atâtea câte mi-au spus ei şi câte mai ţin eu minte.
Nu cred că trebuie să se piardă. Şi nu cred că trebuie să le uităm.
PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment. Nu sunt ziarist, n-am legătură cu mogulii sau partidele.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
33 de comentarii:
cunosc multe asemenea povești, de la bunici. bunicul a luptat pe frontul de est, ca mai toți românii din acea perioadă. nu trebuie să uităm, altfel totul chiar a fost degeaba
Cat ma bucur ca ti-ai amintit si ca mi-ai reamintit toate astea. Merci!
Adi
Da, si bunicul meu a luptat pe frontul de est si a fost luat prizonier de rusi.
Dar atentie, dupa 23 August 1944 cand eram aliati cu rusii ! Acestia aveau indicatii sa ia in continuare prizonieri romani, pentru munca. Totul era planificat. Rusii au venit prieteneste si au inceput sa vorbeasca cu romanii. La un moment dat, ofiterul roman a fost impuscat si rusii au pus mana pe arme.
Bunicul meu s-a intors dupa 2 ani de munca la minele din Donbas..
superb articol. absolut excelent. multumesc.
dan
Ce amintiri...
Bunicul meu a ajuns si el calare in muntii Tatra (mai pastrez inca o fotografie cu el drept ca bradul pe calul sau iubit, Tulipan). Mai avea doi frati, el era cel mai mare, toti plecati la razboi. Numai Dumnezeu stie cum s-a intamplat, dar s-au intors toti trei acasa. In aceeasi zi. Imi povestea strabunica mea cum in aceea zi simtea ca se petrece ceva cu baietii ei, nu stia ce, insa simtea o valtoare in sufletul ei. Strabunica mea era o banateanca trupesa si inalta, plina de har si intelepciune, impunea respect oricui, dar in aceea zi parca ii tremura glasul.
Si au inceput sa-i vina feciorii, unul cate unul. Pe masura ce soseau, ii dezbraca la piele in curte, unde facuse un foc mare, le ardea hainele si ii imbaia. Erau plini de paduchi, slabi si infometati, doi dintre ei cu rani mai vechi, dar erau TOTI in viata.
Vremuri grele pe care noi nu trebuie sa le uitam, ci sa le ducem mai departe copiilor nostri.
Strabunicul era chiabur. Acum sint mindru de asta.
Nu a avut cum sa plateasca cota si au venit de la militie si l-au luat.
S-a intors acasa fara dinti in gura.
Inainte de colectivizare stateau cu bagajele facute si pregatiti sa fuga daca cumva vin sa-i deporteze in baragan. Oricum in noptile in care se faceau ridicarile, satul era inconjurat de soldati.
Pina la moarte a crezut ca vor veni americanii sa ne salveze.
Avea cam 40 de ani bunica cand ramanea vaduva. Bunicul, om harnic si gospodar muncise cele 10-12ha de teren pe care le avea intr-un sat deluros din Salaj. Ii erau dragi. Avea si doi cai cu care muncea, si ii placea sa aiba si utilaje. O caruta cu osii de fier, altele cu osii de lemn, plug, grapa, masini de semnat si de trierat... tot ce a reusti sa adune ca si gospodar.
A murit tanar... si au venit comunistii. Cei mai de jos oamenii, care nu au demonstrat nimic in viata lor decat ca sunt capabili de ura si de distrugere. Saracii satului pentru ca erau lenesi. Ei au fost promovati in functiile de conducere.
Bunica a ramas sa vada cu ochii ei cum i-au luat caii din grajd si toate uneltele din curte. Stiti ce au facut cu ele? Le-au aprins in afara satului. Le-au dat foc la toate... De ce? Pentru ca de asta au fost in stare comunistii, sa fure si sa distruga. Nu au fost niciodata in stare sa faca ceva bun, nici macar sa administreze ceva bun ce exista deja.
Au deschis o ancheta sa gaseasca unde este caruta cu osii de fier. fusese vanduta cu cateva saptamani inainte unui mocan, unde nu se temeau de colectivizare. Pe bani putini, dar macar a fost folosita in continuare de un gospodar, nu incendiata de niste oameni josnici.
Aveam 13 ani la revolutie, imi aduc aminte de fiecare moment de atunci. NICIODATA nu o sa uit, si niciodata nu o sa sprijin comunistii in orice forma se vor imbraca ei... Nu am voie sa uit!
Mulţumim. Mai trebuie asemenea poveşti. Să nu uiţi, Darie! Să nu uiţi.
Din pacate adevarul . Vecinii mei au fost deportati, si-au revenit , dar nu au povestit niciodata detalii. Unchiul meu a dat un sac de grau anticomunistilor din munti si a stat 5 ani in puscarie. Cam multi au ajuns in puscarii in perioda anilor 50 . Nu ma mir ca au rupt un popor si am ramas fara sira spinarii.
Familia tatalui meu locuia intr-un sat de pe granita cu Yugoslavia. Aveau putin pamant, nu erau bogati. Tot i-au deportat comunistii in Baragan, aproape ca au golit satul. Le-au dat ragaz o zi sa-si adune bagajele, i-au suit in vagoane de marfa si dusi au fost. Odata ajunsi in Baragan, cei care se ocupau de ei au batut un tarus in pamant si le-au zis "aici e satul vostru". Halal sat. Tata avea vreo opt ani, sora lui era cu cativa ani mai mica. Ploua in prima zi si au trebuit sa o ascunda de ploaie intr-un dulap pe care-l adusesera cu ei. Cat de cainos trebuie sa fii sa surghiunesti niste copii intr-o stepa pustie? La povestea asta ma tot gandesc cand imi spun cate unii ca "era mai bine inainte".
Bunicul meu nu s-a mai intors de la Cotul Donului, dar nici bunica nu i-a prea simtit lipsa. Am povestit si eu ceva similar saptamana trecuta aici http://www.dollo.ro/2009/12/68-de-ani/
Si eu cred ca povestile astea trebuie spuse, pentru ca termenul "comunism" si-a cam pierdut acum semnificatia reala.
Tatal meu a lucrat la proiectarea centarlei de la Cernavoda. La un moment dat, constructorii au vrut sa faca o magarie pentru ca trebuia raportat tovarasului ca s-au terminat nustiu cat la suta din lucrari. Voau sa toarnme niste fundatii de tevi fara sa compacteze umplutura de dedesupt. Tata s-a opus. Tevile s-ar fi rupt, si cine stie ce nenorociri se puteau produce. A trebuit sa isi dea demisia din functie. Devenise un paria (pentru cei ce au trait asta stiu ce insemna o demisie atunci). Partea buna a povestii este ca se intampla in 1989, si niste oameni s-au gandit sa termine cu sitemul. Eu le voi ramane etern dator. Lor si celor dinainte care au aratat ca poti sa ramai om intr-o lume nenorocita.
Bunicul era soldat la cavalerie. La intoarcerea armelor, la 23 august 1944, se afla undeva , in Moldova. Au fost luati prizonieri si dusi in Rusia. A stat sase ani acolo! Imi povestea cum manca coji de cartofi furate din mancarea care se dadea porcilor. Cand s/a intors din prizonierat, in satul natal din Oltenia, a bagat pamantul la "colectiva" unde a munci pana a plecat de pe lumea aceasta.
Sa nu uitam nici ce au facut rusii, nici ce au facut comunistii si nu doar atat: sa indreptam faradelegile lor, ca si alte faradelegi si nimeni sa nu mai traga foloase din acele faradelegi.
sunt foarte multe pe care le-am uitat chiar daca au fost nu de mult. pe de o parte modul in care ne referim la istoria reala, pe de alta alegem sa "uitam".
Sa nu uitam, asa e...
Asta e perioada neagra a instaurarii comunismlui. Dincolo de rusi, cei care lucrau erau romani. Romani care voiau sa dea in cap, sa calce in picioare pe altii, pentru ca asa intelegea ei sa faca o cariera. Asa intelegeau ei sa urce pe scara sociala. Tot de-ai nostri...
Si a venit Ceausescu, si ani de zile nu au mai fost asa de multi care au urat comunismul. Auinceput sa primeasca apartamente si repartitii, macare era, bani erau cat de cat. Pana la criza din anii 80, mai erau o mana de oameni pentru care conta liberatatea de cuvant si de gandire cre se opuneau regimului. Dar masa de oameni, aia multi care si azi voteaza, nu dadea doi bani pe anticomunism... Cum sa dea? Romania avea in 1945 80% tarani; in 1989 avea 45% tarani. Restul devenisera "domni" la oras....
Si a venit criza din anii '80 cand toti il injurau pe nebun si pe nebuna. Cati injurau comunismul? Aia care nu au votat cu Iliescu in 90. Si Doamne iarta-ma, atunci nu a fost nevoie de falsificat alegerile, ca votantii (tot aia, multii) de fapt voiau tot un stat paternalist, dar sa nu fie un prost la putere. Si Iliescu corespundea portretului.
Sunt de partea tuturor celor care au suferit din cauza ideilor si pozitiei lor; nu stiu ce as face daca acum mi s-ar interzice sa vorbec, sa gandesc, sa fiu liber. dar asa cum ne supunem alegerilor, chiar daca ne palce sau nu cum a votat gloata, sa nu uitam si sa respectam si vointa gloatei care 50 de ani a acceptat un regim pentru ca... asta era.
Si sa nu uitam ca parca jumate din viata noastra pana in 89 nu era chiar iadul pe pamant, si ca ne mai si bucuram, si ca mai si radeam si atunci.
Si sa nu uitam ca, privindu-ne politicienii, partidele si sefii de azi, vedem ca revolutia a insemnat, pe plan uman, spargerea unui dictatr tampit intr-o multime de dictatori mai mici. Comunismul nu tine cont de partid, varsta sau convingeri politice. Comunismul tine de frica, de incompetenta care da frica. O frica teribila de a fi dat deoparte, si ca o sa mori de foame si de lipsa de privilegii, pentru simplul fapt ca esti... prost!
Bunicul meu a plecat sarac lipit, descult, la 12 ani dintr-un sat din Dolj la oras. Era inainte de primul razboi mondial. A fost ucenic, apoi a devenit prin munca cinstita negustor si proprietar al mai multor magazine. Dupa al doilea razboi mondial, comunistii l-au inchis si i-au luat totul. A ajuns chirias, intr-o minuscula camera, in fosta lui casa, in care au fost mutate mai multe familii. A muncit pana la 90 de ani, vanzand bors in piata si refuzand orice ajutor din partea familiei. O facea din mandrie, caci nu accepta sa fie intretinut, nu deoarece relatiile in familie ar fi fost tensionate. Ultimele cuvinte inainte sa moara, in nov. 1989, au fost "ne-au omorat comunistii astia". Nu a apucat revolutia.
Bravo!
Sa nu uiti, Darie, sa nu uiti...
:/
Si bunicul meu a fost luat prizonier de "aliatii" rusi dupa 23 august 1944. A fost dus in Siberia - dormeau pe pamantul gol si inghetat, rusii le luau bocancii din picioare pentru o bucata de paine, mancau intr-adevar (dupa cum a spus cineva deja intr-un comentariu) coji de cartofi ramase de la porci. Bunicul meu nu a mai mancat niciodata cartofi, dupa ce s-a intors din prizonierat. Era croitor cunoscut si respectat, castiga bine. A trebuit insa sa-si vanda animalele, sa inchida atelierul si sa se angajeze la stat (a facut naveta tot restul vietii) pentru a putea maica-mea sa se inscrie la facultate. Si chiar si asa, nu au primit-o la drept pentru ca nu avea "origini sanatoase". Din cauza celor cativa ani in Siberia (nu mai stiu cati), bunica-miu lua in unele perioade cate 6 aspirine pe zi, din cauza durerilor de oase si de dinti. Mergea la baie si avea scaun cu sange. Ultimii 13 ani din viata i-a petrecut imobilizat la pat - pareza pe partea dreapta: nu se putea misca, nu putea vorbi. Doar gemea si plangea cand durerile deveneau insuportabile.
Iar manualele noastre de istorie vorbeau despre Armata Rosie eliberatoare...
Si da, dupa cum s-a spus deja prin unele comentarii, dincolo de rusi erau romanii nostri - sunt cel putin la fel de vinovati de toate atrocitatile comise.
Strabunicul avusese o gospodarie mare. Dupa ce i-au luat pamantul ii mai ramasese un cal, alb. I l-au luat si pe ala. Insa la CAP nimeni nu avea grija de nimic. Calul scapa si venea direct la poarta acasa si necheza sa i se deschida. Cum intra in curte se ducea direct la fantana, era mort de foame si de sete. A doua zi veneau comunistii sa il ia inapoi. Si tot asa..
bunica'miu n'a facut razboiu' ca era la puscarie pe vremea aia.
venise la bucale de undeva dintr'un orasel din bihor, si'si deschisese niste circiumioare, mai intii pe la gara basarab, apoi pe la nerva traian.
pe vremea legionarilor, zicea, purta si el camasa verde ca sa n'aiba necazuri. fiind aproape de cartieru' evreiesc de pe linga dudesti a asistat, ca gura casca, la incendierea unei cladiri in care ulterior stiu ca a fost o circa de militzie (nu'mi mai aduc aminte ce zicea ca era pe vremea aia acolo).
l'au saltat si pe el.
acuma io nu stiu ce sa cred: a fost sau n'a fost ?
dupa razboi, si dupa puscarie, s'a retras la origini, saracit bine, reusind sa se pastreze falnic si sanatos pina la nouazecisiceva de ani.
atit de falnic incit odata cin' il vizitam, sa tot fi avut el vreo op'zecisicinci, m'a facut de mare rusine ca nu eram in stare sa'i tzin piept la taiat, si carat, bustenii de pe o culme de deal, desi io aveam vreo op'spe ani si nu eram pirpiriu deloc.
cu comunismu' n'a avut nici un fel de relatzie, in afara de injuratu' gros, traindu'si viatza in genu' bunicului acela ciudat din heidi.
Bunicul dinspre partea tatalui s-a intors din Rusia in 1944 si a fost demobilizat. A fost unul din putinii supravietuitori de pe vasul Transilvania. La Cotul Donului si-a pirdut un frate, cel mai vesel si mai bun din familie.
Bunicul a continuat sa fie muncitor toata viata si s-a temut ca sa nu fie inchis sau anchetat.
Nepretuite aceste amintiri!
Imi amintesc cu emotie de povestirile bunicului pe tema razboiului.
Bunicul meu provenea dintr-o familie credincioasa din jud Arad. La plecarea lui de acasa spre necunoscutul intunecat al razboiului mama lui i-a spus ca daca va omori pe cineva nu are sa-i mai vada fata niciodata. Asa ca a facut tot ce i-a stat in putinta sa fie de folos camarazilor sai fara a fi pus in situatia de a ucide pe cineva. A lucrat ca si fierar, in principal executand potcoave si potcovind caii; apoi a lucrat la bucatarie distribuind hrana oriunde era nevoie; a mai lucrat si ca sanitar. Niciodata n-a omorat pe cineva, iar dupa razboi s-a intors acasa intalnind-o iarasi pe mama lui. Intotdeauna plangea cand ne povestea acest episod.
Imi mai aduc aminte ca ne povestea de o situatie in care se aflau in plin camp si au fost tinta unui bombardament. A apucat sa se lipeasca de trunchiul unui copac, pe care l-a luat in brate si de care nu s-a dezlipit pana la final. Bombardamentul a durat vreo 2 ore, timp in care cu unghiile a rupt pur si simplu coaja de pe trunchiul acelui copac si a incaruntit complet.
Unele lucruri ne este greu sa credem ca s-au intamplat exact asa cum ne-au fost povestite, insa sunt convins ca razboiul a lasat urme adanci in viata multora de atunci intr-un timp foarte scurt.
Din respect fata de ei nu trebuie sa le uitam, ba mai mult, putem invata cate ceva din viata lor.
Bunica-mea, cu fratii ei si mama au fugit de frica rusilor noaptea, urcati calare pe un marfar. Bunica s-a nimerit pe un vagon tip cisterna. Undeva, in miezul noptii, a adormit, si a alunecat de pe vagon, in timp ce trenul alerga prin noapte. A fost prinsa de par de un vecin, in ultima clipa, si trasa inapoi.
Apoi a venit si colectivizarea, si a muncit pe branci toata viata.
Iar acum sta paralizata in pat, intrucat sufera de 10-15 ani de Parkinson.
Iar unii din noi fac o tragedie din faptul ca au stat 2 ore pe pasaj la pipera, cu fundul in masina. Destul de trist
P.S. Rusii erau porecliti pe acea vreme "doi la oaie", intrucat dadeau iama in turmele romanilor, si apoi, cate doi la o oaie, mancau tot, mai putin blana.
Multumesc tuturor pentru depanarea acestor amintiri! Le iubesc pentru ca si eu am astfel de amintiri cu bunicul. Din lipsa de timp, nu pot posta acum ceva. Poate mai tarziu... Am insa o sugestie: de ce nu ar putea fi adunate aceste amintiri intr-un volum? Fără să exagerez, cred ca ar fi foarte citit. Gândiți-vă!
Ba sa-i uitam! Ia mai dai in ma-sa de chiaburi nenorociti!
Stra-bunica-miu era circiumar si sugea seva singelui poporului neamulului chiar din poarta fabricii.
Si venea motii toti din munte si trageau la el si isi lasau banutii cistigati cu sudoarea fruntilor si truda bratelor. Da si aia prosti, se simtea bine la stra-bunica-miu si veneau iar si iar si erau veseli in loc sa fie necajiti ca ii asupreste mos Ion Raducan, din Gugesti, judetul Vrancea, chiaburu' dracu'!
Si toti locuitorii din sat (si aia niste timpiti) cum il vedeau pe strada il saluta de frica si venea sa ii ceara parerea despre orice, tot de frica, ca nu cumva sa calce strimb si sa vina asta sa ii jupoaie de 7 piei si sa le suga seva singelui.
Si era un nenorocit si un chiabur ordinar stra-bunica-miu pentru ca avea singura pereche de cai din sat, din cei ce mincau jaratec si se inaltau pina la nori si aveau alte porniri din-astea impotriva firii.
Asa am invatat eu la scoala.
Cred ca e cel mai bun post al meu. Multumesc. Chiar trebuie sa fie scrise undeva.
Bunicii mei au facut primul razboi. Unul a murit la Iasi, celalalt a scapat si a lucrat pana in 1946 la o schela de petrol.A murit saracit, in lipsuri - familia nu avea dreptul la cartelele alea ca erau chiaburi - prin 60.
Dar fratele cel mare al mamei a fost prizonierul rusilor timp de 6 ani de zile. Cand s-a intors era o epava si a mai trait putin. In Siberia, unde fusese dus intr-un lagar de munca, a taiat copaci. Unul i-a caut pe spate si l-a schilodit. Ofiterul rus supraveghetor nu l-a crezut ca nu mai poate munci si, sub amenintarea armei, s-a tarat in padure inca doua saptamani, pana cand a venit in lagar un ofiter superior-medic. Acela a inteles ce s-a intamplat, a intervenit pentru a fi eliberat si trimis in tara. Canalia de ofiter supraveghetor a fost degradat si inchis. Cand povestea prin ce a trecut - stiu povestile de la mama mea - unchiul meu spunea ca a intalnit acolo si bestii, si oameni.
Vad din povestirile de aici ca unii dintre cei care au fost prizonierii rusilor au plecat spre lumina. Dumnezeu sa-i odiheasca!. Altii poate mai traiesc, cei care erau foarte tineri in vremea razboiului. Cand s-au intors in tara au vazut cum lumea lor se prabuseste si au supravituit muncind din greu. Acum sunt cei mai varstnici pensionari. Iar noi, cateodata, ne uitam crucis la pensia lor. Mie mi se face rusine cand aud vorbe grele despre pensionari si "pretentiile" lor sau despre faptul ca unii "mananca" prea multi ani pensia.
Excelent!
desi in alta zona temporala, sa nu uitam de asemenea.
http://www.100000romani.ro
Am sa scriu un post despre asta poimaine. Pentru maine l-am scris.
“I say to, this morning, that if you have never found something so clear and precious to you that you will die for it, then you aren’t fit to live.
“You may be 38 years old, as I happen to be, and one day, some great opportunity stands before you and calls upon you to stand up for some great principle, some great issue, some great cause. And you refuse to do it because you are afraid.
“You refuse to do it because you want to live longer. You’re afraid that you will lose your job, or you are afraid that you will be criticized or that you will lose your popularity, or you’re afraid that somebody will stab you or shoot at you or bomb your house. So you refuse to take the stand.
“Well, you may go on and live until you are 90, but you are just as dead at 38 as you would be at 90.
“And the cessation of breathing in your life is but the belated announcement of an earlier death of the spirit.
“You died when you refused to stand up for right.
“You died when you refused to stand up for truth.
“You died when you refused to stand up for justice.”
Am citit acest post si toate comentariile care au urmat cu emotie, pt ca si eu am o astfel de poveste de viata.
Strabunica mea, a avut 12 copii dintre care 7 baieti. 6 dintre ei au plecat pe front si s-au mai intors doar trei.Unul dintre ei a fost bunicul meu.A plecat in razboi la 19 ani si dupa 4 ani de razboi si 8 ani de prizonierat la Cotul Donului s-a intors acasa. Strabunica mea ii facuse deja toate pomenile pt ca ea nu mai spera sa se intoarca.
Copil fiind am auzit multe povesti din prizonierat, de asta multe dintre povestile voastre imi sunt cunoscute. Si bunicul meu povestea cum manca coji de cartofi, muguri de copaci si tot felul de radacini, imi povestea de conditiile de acolo, de frig, de boli, de sobolani dar in special de teama de a nu mai ajunge vreodata acasa. Era un om simplu,de la munte, dar drept si sufletist.Citeam mai sus cum cineva a scris ca bunicul lui n-a impuscat pe nimeni.Exact asa i-a invatat si strabunica mea pe fii ei cand au plecat de acasa.Sa nu omoare pe nimeni ca si aia sunt tot copii ca ei si-i asteapta cineva acasa.Si ne povestea cum a facut tot posibilul sa nu omoare pe nimeni chiar daca a trecut prin multe situatii limita.
Imi povestea ca si rusii care stateau in zona aia erau foarte saraci.Si ca la un moment dat l-a vazut pe unul furand cartofi in san si nu l-a spus.Drept multumire rusul l-a dus intr-o zi la el acasa(o coliba saracacioasa) si a vrut sa-i dea de mancare.Nevasta'sa facuse o fiertura de cartofi.Numai ca aveau 7 copii care au inceput sa manance imediat si bunicul de mila lor n-a mai mancat. Uffff imi vin atatea lucruri in minte....
Oamenii din satul nostru se strangeau in haine primenite, cum spun ei in fiecare duminica la poarta iar cei care fusesera in razboi povesteau multe, multe istorii.Noi, copiii eram fascinati de povestile lor si am primit zic eu, adevarate lectii de istorie si viata.Tin minte ca eu si sora mea invatasem la un moment dat si cuvinte in limba rusa.
Din fericire pt bunicii mei in satul lor n-a existat colectiv.E o zona de munte in Vrancea, si chiar daca trebuiau sa dea vite la contract nu le-a fost luat pamantul.
Si acum bunica mai pastreaza in camara gamela in care a mancat el in Rusia.Din pacate anii aceia de foame si frig si-au spus cuvantul caci spre sfarsitul vietii era foarte bolnav.Nici nu mai stiu de cate boli suferea si ne-a parasit mult prea devreme.Atat imi pare de rau ca eram doar un copil atunci (14 ani) si poate n-am apucat sa invat de la el cate ar fi trebuit.Acum, as sta nopti intregi cu el la povesti daca l-as mai avea.
Ma gandesc cu emotie ca poate bunicul meu i-a cunoscut pe unii dintre bunicii vostri....cine stie...probabil nu vom mai afla niciodata.
Oricum, fiul meu, Stefan, va duce mai departe numele strabunicului sau si intr-o zi ii voi povesti de omul minunat care a fost cel caruia ii poarta numele.
Multumesc pt postarea asta...pfff m-am emotionat de tot.
Monica
Trimiteți un comentariu