Ideea de scut antirachetă a apărut chiar de la apariţia rachetei ca armă, în cel de-al Doilea Război Mondial. Primele atacuri cu V-1, prima rachetă rezonabilă ca eficienţă, au început în vara anului 1944 şi au vizat Londra şi Anvers. Principala problemă pe care naziştii au rezolvat-o este controlul direcţiei şi altitudinii. Rata de atingere a ţintei era de 25 de procente. Ţinta era un oraş. Erau lansate de la sol sau de pe bombardiere. Aveau peste 2 tone, 850 de kilograme sarcină utilă, viteza de 640 de kilometri şi 250 de kilometri era distanţa până la care puteau atinge o ţintă.
Care erau măsurile luate de englezi ca să le oprească, primul "scut antirachetă"? Au folosit tunuri antiaeriene pe mai multe linii, fără efect. Laboratoarele Bell au îmbunătăţit sistemul de localizare şi tragere folosind un calculator analog. S-a ajuns până la o rată de 82 de procente de doborâre a "bombelor zburătoare". S-au pus baraje de baloane, nemţii au pus lame pe aripile rachetelor care tăiau cablurile care ţineau baloanele. S-au organizat escadrile de avioane care zburau foarte sus, aveau viteza mai mică, interceptau rachetele, când reuşeau, şi la început, într-un mod foarte riscant, trăgeau în ele cu riscul să "sară în aer" împreună cu racheta. Apoi au reuşit să dezechilibreze rachetele ridicând cu aripa avionului aripa rachetei.
Următoarea rachetă V-2, tot nemţească, a însemnat un cu totul alt nivel. 12, 5 tone, încărcătură 1 tonă, altitudine maximă 88 de kilometri şi viteza maximă de 5500 kilometri pe oră, distanţa 320 de kilometri. Era lansată de la sol. A început producţia în toamna anului 1944. Pentru epoca respectivă orice idee de scut era ridicolă. S-a încercat oprirea lansării prin bombardarea locurilor de lansare.
Şi acum începem să înţelegem ce înseamnă scutul antirachetă. Cei 320 de kilometri erau străbătuţi în 3 minute iar racheta cădea de la aproape 100 de kilometri înălţime. Efectul în desfăşurarea războiului a fost nul dar V-2 este începutul erei spaţiale. A fost lansată o rachetă V-2 de pe o platformă montată pe un submarin.
Wernher von Braun, şeful programului V-2, membru SS, a condus programul spaţial american. Altă poveste.
După război mai multe ţări au fost capabile să fabrice rachete cu varii capabilităţi. Şi de aici încercările de construire a unei apărări antirachetă.
Ideea scutului antirachetă are începuturile în anii 50.
Că a fost prea mult zgomot pentru nimic.
Postări
10 comentarii:
Prietene, Dan cat de bine este cand discuti lucrurile teoretic si cat de prost este sa primesti in cap un Frog, Grad sau un Scud (V2-V4).
Crede-ma este cel mai infricosator lucru din lume.
Cand o sa inveti sa vorbesti cuviincios o sa-ti ramana si comentariile. Nimeni nu-i dobitoc sau bosorog pe aici.
Comentariul lui Turambar (insultator la adresa mea) de ce nu a fost sters? Mie mi se pare ca aplicati un dublu standard, ceea ce nu e corect.
Mai important ar fi de stiut eficienta scutului, in procente.
Poate ne ajuti cu o informatie in acest sens..
De fapt, daca e sa fim rigurosi, cred ca problema scutului antiracheta s-a pus prima data prin secolul XIII, dupa Marea Invazie Mongola din 1241. Mongolii foloseau lansatoare de rachete (tuburi de bambus umplute cu praf de pusca), un fel de "Katiuse" primitive; era o inventie preluata de la chinezi, ceva extrem de modern si de distrugator pentru acea vreme. Armatele europene medievale, in pofida echiparii lor superioare (cavalerie catafracta si infanterie in armuri) nu aveau in arsenale o arma comparabila, asa ca au suferit infrangeri umilitoare si repetate pe campurile de lupta in fatza armatelor Marelui Han. Numai intarirea defensivei cetatilor (prin adoptarea sistemului de tripla fortificatie, cu ziduri de aparare concentrice) i-a descurajat pe mongoli, pentru ca asediul ii costa prea multe vieti.
Trimiteți un comentariu