Puţină istorie monetară europeană

La începutul mileniului trecut Europa era formată din entităţi statale de diferite dimensiuni, cu varii grade de dezvoltare economică, un comerţ redus şi o împărţire socială clară. Monedele erau din argint de diferite purităţi şi greutăţi. În Anglia monedele erau bătute de rege şi toate monetăriile băteau aceeaşi monedă, în Franţa erau nenumărate monetării private care băteau fiecare monede aşa cum le trecea prin cap. Astfel comerţul la distanţă era practic blocat din cauza haosului monetar. O consecinţă a acestui haos a fost necesitatea centralizării. Se stabileau rate de schimb între diferitele tipuri de monede şi astfel orice monedă putea circula de la un stat la altul.

Pe la 1100 a început o "revoluţie comercială", moment în care monetăriile mai reputate i-au scos de pe piaţă pe cei mai puţini viabili, asta a dus la începerea uniformizării monetare. Spre deosebire de Europa unde producţia de monedă era privată în China sau Imperiul Otoman aceasta era în mâna Statului. În Europa Statul nu avea controlul cantităţii de monedă în circulaţie şi asta a condus la dezvoltarea vieţii economice. Plus că Statul nu putea să devalorizeze moneda ca să-şi acopere cheltuielile.

Bineînţeles că situaţia nu convenea Statului. Şi a intrat "pe piaţă" şi a început să bată monedă. După câteva secole centralizarea a condus la moneda naţională. Competiţia între producătorii privaţi şi Stat a menţinut stabilitatea monetară. Dar cum Statul era mai puternic, în sensul coerciţiei, Statul a ajuns singurul producător de monedă. Şi de aici prin scăderea cantităţii de argint din monedele în circulaţie, prin inflaţie, îşi creştea veniturile. Inflaţia este practic un impozit pe toate veniturile. Oricum fenomenul este istoric şi, în partea asta de lume, Imperiul Roman a fost artistul. În 300 de ani a scăzut cantitatea de argint din monedă la 1 procent din valoarea iniţială dar a păstrat valoarea nominală.

Aristocraţia engleză a acceptat taxe mai mari dar a cerut ca valoarea monezii să nu fie scăzută, a fost apărată de inflaţie. În Franţa aristocraţia nu a avut atâta putere iar puseele inflaţioniste au fost un fapt comun.

În oraşale italiene monedele de argint erau devalorizate dar a existat stabilitatea monedelor de aur. Fenomenul era normal ţinând cont de elita comercială care le conducea. Inflaţie internă dar stabilitate comercială. Astfel taxau prin devalorizarea monedelor de argint dar îşi păstrau avuţia în aur. Florinul, bătut la Florenţa, şi Ducatul Veneţian era "monedele de rezervă" ale Europei Evului Mediu.

Deoarece nu toate statele aveau resurse de argint sau aur circulaţia monedelor străine era imposibil de oprit şi pentru a putea bate monedă creşteau preţul plătit la monetărie. Devalorizarea într-un stat conducea la devalorizare în statele vecine. Astfel o politică monetară coerentă era imposibil de pus în aplicare.

Două episoade merită amintite privind lipsa politicilor monetare, lipsa de monedă între 1380 şi 1460 când deficitul comercial faţă de Orient a dus la prăbuşire economică şi inflaţia cauzată de enormele cantităţi de argint aduse din Americi după 1500.

Aşa a intrat Statul în Europa în producţia de monedă, cu consecinţa de rigoare, inflaţia.