Complexitate şi istorie

"Institutions that fail to solve problems lose legitimacy and support, as many governments (such as that of the former Soviet Union) have learned." - Joseph Tainter

Teoria lui Tainter spune aşa: că şi în cazul complexităţii unei societăţi funcţionează legea randamentelor descrescânde (law of diminishing returns), care ne spune că până la un punct creşterea unui factor de producţie, în cazul de faţă complexitatea, conduce la creşterea producţie, după trecerea acelui punct creşterea conduce la reducerea producţiei. Mai pe scurt, ce e prea mult strică. În cazul societăţilor, complexitatea.

În primul rând complexitatea este o fenomenală consumatoare de resurse, mai ales financiare şi energetice. Când acestea lipsesc sau problemele încep să se acumuleze, din varii motive, complexitatea creşte pentru că, aşa cum bine spune Tainter, instituţiile care definesc o societate şi care nu reuşesc să rezolve problemele îşi pierd legitimitatea. Şi atunci instituţiile cresc complexitatea pentru a rezolva problemele, unele dintre ele generate chiar de complexitate. Şi se intră într-un cerc vicios.

Mulţi cred că ideea e o chestiune teoretică, e foarte practică şi ţin să le reamintesc faptul că aproape tot ce am scris în articolul anterior s-a întâmplat deja în timpul vieţii lor cu sistemul socialist (cei mai tineri să mă ierte). Şi mai trebuie amintit că "peak oil" pentru regimul socialist, de fapt pentru URSS, a fost la jumătatea anilor '80.



Imperiul Roman a fost în pragul colapsului când a ajuns împărat Diocleţian. Ce a făcut? Politic a mărit înfiorător complexitatea prin creşterea birocraţiei, a trecut sistemul spre autocraţie, a centralizat sistemul. Economic a făcut un dezastru încercând să supună piaţa forţând preţuri fixe. Şi, ca orice dictator, a găsit nişte duşmani exteriori, creştinii. Deja complexitatea era prea mare. Ruperea Imperiului în Est şi Vest a permis supravieţuirea Imperiului Bizantin.

Şi acesta, Imperiul Bizantin, a avut momentul său de cădere dar a evitat colapsul reducându-şi voluntar complexitatea. Constans II, un împărat relativ obscur a început acest proces. Merită citit articolul. Simplificarea a dat impresia bunăstării, oamenii nu au învăţat nimic şi au reluat procesul complexificării şi extinderii conducând la colapsul din 1453.

Imperiul Britanic în secolul XVIII, în goana după oţel, şi-a consumat la propriu pădurile (metropola). Moment în care a fost pus în faţa folosirii cărbunelui ca sursă de energie, de aici Revoluţia Industrială. Ştiinţa, mai curând ingineria, a salvat Imperiul, societatea s-a adaptat la noua sursă de energie crescând complexitatea, a fost începutul societăţii occidentale pe care o ştim.

Există exemple de societăţi care au ales în mod voluntar austeritatea. Lipsa unor surse alternative de energie, lipsa energiei necesare dezvoltării ştiinţifice şi controlul strict al populaţiei, dar şi un mod raţional de a gândi, au permis stabilitatea pe perioade de mii de ani. Un exemplu este insula Tikopia. Pe la 1600 au renunţat voluntar la porci pentru că din punct de vedere energetic aceştia nu erau "rentabili". Japonia şogunatului este un alt exemplu de societate stabilă timp de sute de ani.



Istoria ne-a lăsat 4 exemple de drumuri de parcurs. Plus un drum iraţional de tip Insula Paştelui în care şi-au tăiat iraţional orice şansă în aşteptarea unei salvări venite de undeva de la orizont. Totul s-a terminat într-o baie de sânge şi o mizerie de nedescris. Amatorii de astfel de soluţii nu şi-au găsit locul aici.

Complexitatea se păstrează cu energie. Suntem pe un platou al producţiei de energie per capita de peste 30 de ani, maximul a fost în 1979.



Avem soluţia cea mai plăcută, o nouă sursă de energie, soluţii miraculoase bazate pe ştiinţă. Nu cred că avem timp şi soluţii să hrănim 7 miliarde de oameni pentru multă vreme fără petrol ieftin. Ca să ai eficienţa agriculturii americane trebuie să consumi anual pentru fiecare hectar 1000 de litri de echivalent petrol (petrol şi gaze). Dependenţa de petrol e legată direct de hrană şi transport.

Avem soluţia Diocleţian - SUE, birocraţie sporită, limitarea drepturilor, devalorizare a monedei. China şi Islamul sunt deja la poartă. Nu ne prăbuşim acum, mai amânăm, dar finalul este pecetluit. O să avem parte de un dezastru economic dat de inflaţie.

Varianta bizantină este cea care ar presupune o masivă descentralizare, transmiterea responsabilităţilor la un nivel cât mai de jos. Câtă vreme Angela Merkel şi alţii ameninţă cu războiul nu cred că va fi considerată o soluţie. O descentralizare masivă presupune costuri şi pierderi sociale pe care clasa politică nu şi le permite. Plus creşterea pericolului conflictelor.

Varianta austerităţii voluntare e destul de greu de abordat atâta vreme cât sistemul îşi doreşte creştere economică. Principala problemă este că fără creştere economică nu se pot plăti datoriile. Vezi Grecia. Şi e doar începutul.

Despre informaţie ca reducere a entropiei şi creştere a eficienţei am vorbit. Este soluţia cu care am reuşit să evoluăm de trei decenii. Doar o parte a reuşit, partea Occidentală, regimul sovietic a blocat informaţia şi nu a supravieţuit peak-oil.

Se pare că mergem pe direcţia lui Diocleţian. Clasa politică nu mai poate spune că nu există nicio problemă dar ne vinde soluţia Imperiului Britanic şi nu face nicicum legătura cu energia. Reducerea drepturilor cetăţeneşti şi centralizarea ne duc spre Diocleţian chiar dacă ni se spune că sunt spre binele nostru.

Soluţia aleasă mai depinde încă de noi. Sunt unii care spun că nu. Eu cred că da, încă.

PS Cam lung. Marea Britanie iese de pe direcţia Diocleţian.