Cum am ajuns aici, la ură şi resentimente

Întrebarea e simplă "De ce ura şi resentimentul par să domine astăzi societatea româneasca?"

Nu radicalizarea politică, alegerile sau criza economică sunt cauzele adânci ale crizei morale prin care trece România. Toate acestea sunt doar influenţe de moment care duc la exacerbarea situaţiei.

Primul motiv, cel principal, este faptul că nu ne-am împăcat cu trecutul. Cum în Germania postbelică a existat denazificarea în România era necesară o decomunizare. N-a avut loc.

În 1989 nu a existat un grup de oameni credibili, nemânjiţi, care să preia puterea. După care a urmat manipularea şi minciuna. Prima minciună de care-mi aduc aminte este cea conform căreia nu se poate filma în Piaţa Victoriei pentru că e ceaţă, nu era nicio ceaţă. Era prin ianuarie sau februarie 90. A urmat Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Piaţa Universităţii, alegerile câştigate de Iliescu şi mineriada.

Din acel moment şansa decomunizării s-a pierdut. Populaţia a acceptat ca realitate ce se spunea la televizor. Cei din Piaţa Universităţii, naivi şi idealişti, au fost izolaţi de restul societăţii. Ura, ca instituţie în media românească, nu e nouă. Ea a apărut în 1990 odată cu fiţuica "România Mare". Prin vocea tolerată a lui Vadim Tudor orice valoare care străbătuse deşertul moral al comunismului a fost trecută în derizoriu, a fost mânjită în moduri inimaginabile. În uralele unei mari părţi din populaţie.

Sub regimul Iliescu cumva presa, cei de azi, Nistorescu, Roşca Stănescu, Cristoiu, Academia Caţavencu şi mai ales România Liberă, au făcut, cu mult mai mult talent decât o fac o parte din ei azi contra lui Băsescu, ca Ion Iliescu să piardă alegerile în 96, plus nepreţuitul ajutor al lui Virgil Măgureanu. Astfel pe scena politică presa şi serviciile au impus un preşedinte. Cei care sperau în democraţie au acceptat cu bucurie ajutorul serviciilor secrete. Ar trebui să regretăm pentru că astfel compromisul a fost făcut. Alternanţa la putere n-a fost tocmai democratică. Duşmanii de ieri au devenit prietenii de azi.

A urmat criza economică şi luptele interminabile, fracturarea societăţii, atomizarea ei, guverne incompetente şi hidoasa alegere dintre Iliescu şi Vadim. Dar regimul Constantinescu ne-a dat scopuri, NATO şi UE. De acestea nu s-a putut dezice nimeni.

Aceste două scopuri au permis societăţii să treacă prin regimul Năstase, acesta a avut un scop şi a reuşit intrarea în NATO, cu nefericitul ajutor al evenimentelor de la 11 septembrie. Alegerea lui Traian Băsescu a dat societăţii un scop şi încredere. Când nimeni nu spera să aderăm la 1 ianuarie 2007 Traian Băsescu a afirmat-o şi am şi reuşit aderarea. Cât de mari şi ale cui sunt meritele este o altă discuţie.

În toată această perioadă de la micile învârteli s-a ajuns la acte de corupţie majore, la devalizări de bănci, la Caritasul tolerat de lege, la zeci de scandaluri fără vinovaţi, la un amestec hidos de interese economice mixate cu interese de partid sau politice. Justiţia a fost supusă iar valorile morale trecute în desuetitudine.

Şi ne-am trezit pe 2 ianuarie 2007 cu o ţară în care decomunizarea n-a avut loc, cu o presă deprinsă cu ura ca instituţie şi cu exerciţiul influenţei majore în domeniul politic, fără personalităţi credibile, cu mecanismele democratice parazitate de interese de afaceri şi aflate sub influenţe obscure, fără valori morale şi fără niciun scop.

Frica, nesiguranţa, minciuna, compromisul, neputinţa, interesele, disperarea, lipsa de educaţie, lipsa de dialog, lipsa bunului simţ, lipsa valorilor, toate ne-au dus aici, la ură şi resentimente. De 20 de ani alegem drumul cel uşor şi acum am realizat că ne-am rătăcit.

Nu oameni ci idei şi principii au să ne redea drumul corect.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.