Din nou despre legea salarizării unice

Pe 21 mai apărea acest articol scris de Bogdan Glăvan. Jumătate din previziuni s-au îndeplinit. Cealaltă jumătate, cea cu pierderea ultimei brume de eficienţă în sectorul bugetar o s-o trăim după aplicare.

"Legea salarizării unice este soluţia cu care guvernul încearcă să împace diferitele categorii profesionale unite sub pălăria bugetului public. Este considerată soluţia supremă care va pune capăt pretenţiilor nesfârşite ale profesorilor, medicilor, poliţiştilor etc. Dar cum de am ajuns aici?

Totul începe de la convingerea majorităţii că iniţiativa privată nu poate furniza satisfăcător anumite bunuri – aşa-zisele bunuri publice. Aceasta este o idee foarte dubioasă – în ciuda faptului că unii economişti, precum J. Stiglitz, au devenit „notorious” (altiminteri nu pot să le spun) până la Nobel filozofând pe marginea ei. Dar să trecem peste. Să zicem că educaţia sau securitatea nu o putem cumpăra pe piaţă, precum pâinea sau maşina. Să acceptăm arguendo că aceste bunuri pot fi oferite doar în mod colectiv, de către autoritatea publică.

Aşa stând lucrurile, situaţia nu este tocmai roz. Pentru că există felurite bunuri publice, drept pentru care există o varietate de categorii funcţionăreşti ocupate cu furnizarea lor. Iar aceste grupuri sunt inegale – ca număr, forţă, abilităţi intelectuale ş.a.m.d. Grupurile acestea – de interese, le putem spune fără să ne ruşinăm – urmăresc să prospere, ca de altfel toată lumea. Şi principala pârghie pe care o au la dispoziţie este negocierea cu guvernul pentru stabilirea salariilor. Acum, autoritatea politică nu este nici ea indiferentă la varietatea grupurilor de interese: unele aduc voturi mai multe decât altele. Aşa încât, în urma negocierilor colective rezultă o structură a salariilor. Cei cu mai multă putere de influenţă câştigă în raport cu ceilalţi. Iar teoria economică ne explică şi de ce, de exemplu, sindicatul Metrorex a obţinut întotdeauna sporuri de venit mai mari decât sindicatul profesorilor (primul este un grup relativ restrâns numeric, unde posibilitatea de „free-riding” este redusă, şi deţine/oferă o resursă/serviciu „cheie”).

Inegalitatea de tratament salarial care rezultă nu este însă acceptabilă la infinit de restul colectivităţii. Şi uite aşa apare o competiţie prin care fiecare încearcă să-şi adjudece o porţie cât mai mare din cazanul comun. Scandalurile, grevele şi abuzurile salariale se succed până devin şocante. Aşa am ajuns unde suntem astăzi.
Din păcate, ca soluţie la raritatea resurselor bugetare, politicienii au ajuns la concluzia că problema poate fi rezolvată prin raţionalizarea – în sens comunist, însemnând planificarea – salariilor. La fel cum în alte vremuri, când ansamblul resurselor era controlat centralizat, planificarea şi distribuirea de raţii (de alimente – populaţiei, de materii prime – industriei) devenise regula de alocare în economie. Din păcate, spun iar, impunerea unei grile de salarizare unice nu va rezolva neînţelegerile sociale. Acest lucru este oricum vizibil deja din declaraţiile ofticate ale unor sindicalişti care se simt neîndreptăţiţi. Mai mult, va agrava ineficienţa sistemului, deoarece „îngheaţă” practic valoarea relativă a salariilor din diversele sectoare. În economia de piaţă, preţurilor (deci şi veniturile) fluctuează continuu, reflectând schimbările survenite în preferinţele consumatorilor, disponibilitatea resurselor şi calitatea tehnologiei. Schimbarea preturilor relative este un fenomen direct asociat cu procesul de funcţionare al pieţei. Nu putem vorbi de economie de piaţă dacă se stabileşte a priori că un automobil valorează cât 100 de biciclete; sau că unui mecanic auto i se cuvine de 10,57 ori mai mult decât unui paznic de noapte.

Legea salarizării unice este o lege socialistă. Nu doar că nu are nimic de-a face cu justiţia socială (nimic mai mult decât are celebrul dicton „Să se dea câte una la fiecare, ca să ajungă la toată lumea!”), dar va promova ineficienţa pe noi culmi şi mai înalte. Gândiţi-vă doar ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut o asemenea lege la începutul anilor 1990. Dacă raportul dintre salariul unui inginer, cel al unui jurist şi cel al unui economist ar fi fost ferm stabilit. Falimentul “producţiei de ingineri” şi “boom-ul economiştilor şi juriştilor” – fenomen benefic rezultat din funcţionarea pieţei, care a decis că anumite calificări nu mai sunt căutate, fiind nevoie în schimb de altele – ar fi fost în bună măsură distorsionat.

Care ar fi cea mai bună soluţie?

Este clar că deciziile colective sunt îmbibate cu ineficienţă şi injustiţie. Reforma trebuie făcută în două direcţii: pe de o parte, privatizarea cât mai multor servicii publice şi, pe de altă parte, dezagregarea producţiei de bunuri publice la un nivel cât mai apropiat de cel al consumatorului final. Această a doua soluţie nu reprezintă altceva decât descentralizarea despre care se tot vorbeşte în ultima vreme, dar care probabil nu se va realiza. Descentralizarea profundă şi autonomia financiară (cât mai deplină) a colectivităţilor locale (cât mai strict delimitate) ar aduce rezultate de 100 de ori mai bune decât echitatea prin uniformizare la nivel naţional. De pildă, conform legii salarizării unice propuse de guvernanţi, poliţistul, medicul şi profesorul vor avea acelaşi salariu indiferent daca îşi exercită slujba în Bucureşti sau la Caracal. De ce este acest lucru just nu ni se explică. Nici politicienii nici sindicaliştii nu au interesul să o facă. Prin urmare, dacă dorim mai multă echitate şi eficienţă, trebuie să le luăm acestor oameni capacitatea de a ne impune propria lor viziune, limitată la atingerea unor obiective personale meschine."

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Şansele lui Remus Cernea

Remus Cernea, posibilul candidat la Preşedinţie din partea Partidului Verde, are la o primă vedere şanse nule. Omul e singur, fără un partid în spate, fără bani, prea tânăr, prea netuns, cu un discurs prea sofisticat şi o ideologie care nu corespunde nici pe departe cu media naţională, e prea de dreapta. În contextul actual ecologia e un moft pentru majoritatea electoratului. Un slogan în limba engleză e de neînţeles pentru majoritate.

Mai mult, omul se străduieşte să elimine biserica din stat. În plus, nu există niciun primar care să îndemne cu ceva ulei, găleţi sau mai ştiu eu ce populaţia rurală la urne în favoarea sa. Nu are nici măcar o minimă structură prin care să existe un om care să-l reprezinte la fiecare secţie de vot.

La toate astea se adaugă blocajul mediatic la care o să fie supus, violenţa atacurilor care o să apară şi eventualele bube reale din biografie care o să fie fluturate ca un stindard. Plus lipsa unei echipe profesioniste care să-l sprijine în deciziile pe care trebuie să le ia. În cele trei luni până la alegeri e posibil nici să nu ajungă vestea candidaturii sale până la urechile majorităţii electoratului.

Să trecem la atuurile sale. Nu are legătură cu sistemul. E energic, dacă te uiţi la câte a organizat până la cei 35 de ani pe care-i are e clar că ajutat e capabil să bântuie prin ţară. Nu are probleme cu limba engleză.

Cât de bun comunicator e, cât de credibil, ce strategie o să încerce pentru a sparge barajul mediatic, ce strategie are în abordarea contracandidaţilor şi multe altele rămân o necunoscută. Să presupunem că are toate calităţile de care are nevoie la un nivel superior lui Geoană sau Antonescu.

Şansa sa este Internetul. Şi faptul că trebuie să intre în turul doi. Ca să intre în turul doi are nevoie de 30 de procente din electoratul care participă la vot, să zicem 45 de procente din întreg electoratul, adică 13.5 procente din total sau 2.4 milioane voturi. Cred că sunt de ajuns 2 milioane. Asta înseamnă că trebuie să aducă 2 milioane de cetăţeni care nu ar veni la vot în lipsa candidaturii sale.

Poate Remus Cernea să scoată din casă 2 milioane de cetăţeni pe care să-i aducă la urne? În România au acces la Internet 40 de procente din populaţia cu drept de vot, cam 7 milioane. Numai şi numai de aici poate să obţină Remus Cernea voturi. O campanie cum nu a mai fost făcută, dacă are cine s-o facă şi ştie cineva s-o facă, poate să aducă două milioane de voturi la nişte costuri rezonabile în comparaţie cu milioanele de afişe care o să împânzească ţara.

Turul doi este o altă poveste, pitorescul situaţiei o să-l poarte, cu ajutorul mogulilor avizi de senzaţional şi mânaţi de lupta anti Băsescu, spre victorie. Nu trebuie să se gândească la turul doi.

Dacă personajul e rezonabil, merită văzut într-un interviu pe Hotnews sau altundeva online, poate să fie o şansă a celor care nu se regăsesc în actuala clasă politică, şi aceştia sunt majoritari. Deşi pare o glumă, cu puţină inteligenţă şi o campanie furibundă pe Internet, Remus Cernea are o şansă, minimă, de a câştiga.

Doar încercarea de a destabiliza sistemul merită interesul. Şi decât să stai acasă mai bine te duci şi votezi împotriva sistemului, măcar din curiozitate.



PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Ce facem?

Un Stat în care nu mai funcţionează Justiţia nu mai este un Stat, este un teritoriu locuit de o populaţie. În acest moment nu mai contează motivele pentru care nu funcţionează Justiţia, contează realitatea. Toată lumea se uită la motive dar parcă ne e frică să ne uităm la consecinţe.

Nu apăr Justiţia pentru că numai o privire la numărul cauzelor de la CEDO ne dă o măsură a incompetenţei şi lipsei de bunăcredinţă a Justiţiei din România.

Sunt sute de comentarii care îndeamnă la agresiune împotriva magistraţilor. Care susţin că dacă nu le place salariul să plece în avocatură, să plece din ţară. Ok, să plece. Ce facem în continuare? Un judecător ajunge judecător în mulţi ani. Stăm câţiva ani fără Justiţie? Ne facem dreptate singuri? Mă duc să-mi cumpăr pistol?

Un Stat trebuie să asigure siguranţă cetăţenilor săi, Statul este singurul care are dreptul să folosească violenţa pe teritoriul pe care-l controlează. Pentru că nu mai funcţionează Justiţia şi Poliţia face grevă suntem în poziţia în care trebuie să ne apărăm singuri şi să ne facem dreptate singuri.

Clasa politică este prima care nu respectă legea şi o face fără consecinţe. E de ajuns să amintim legea salarizării profesorilor. Sau ifosele madamei Udrea care încalcă legea fundamentală, Constituţia şi, mai mult, îndeamnă sau obligă şi pe alţii s-o încalce.

Nenumăratele scandaluri în care clasa politică a fost implicată în cei 20 de ani de tranziţie şi care au rămas nefinalizate au făcut din Justiţie o paria în ochii cetăţenilor, pe bună dreptate. Sentinţele aberante au condus la lipsa de încredere a populaţiei în sistem.

De la neaflarea adevărului despre Revoluţie, mineriade, de la începuturile tulburi ale democraţiei a început totul. Dintr-o criză economică se iese prin muncă şi cumpătare. Cum se iese dintr-o criză morală?

Trebuie să răspundem întrebării, ce facem? Cum ieşim din situaţia asta? Aici nu ne poate ajuta FMI sau altcineva. Suntem singuri.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Legitimaţia de spirală

Ieri, adepţii lui Bivolaru, în lipsa marelui guru, au făcut o spirală la Costineşti. Conform organizatorilor se putea participa doar cu legitimaţia de spirală. Guru a fost, cică, spiritual alături, orice ar însemna asta.

Pe 14 august Traian Băsescu s-a suit într-un tractor mic şi cam uzat moral, contracandidatul dezlănţuit, Geoană, s-a suit în unul mare şi modern în comuna Lăpuşel. Aici a câştigat.

În ritmul specific, după doar 5 ani, a fost dat "în folosinţă" primul kilometru din autostrada Bechtel şi în curând o să mai apară încă doi. Sunt profund mişcat, putem să facem obiectiv turistic din primul kilometru. Aşa am putea susţine financiar kilometri patru şi cinci.

Piedone face fântâni arteziene de doar 300000 de Euro. E exact ce lipsea Sectorului 4. Sunt chiar ieftine şi foarte oportune.

La Comisia Udrea s-au dat unii pe alţii în judecată. Foarte bine. E un prim succes al acestei comisii. Propun extinderea procedurii la întreg Parlamentul, mai avem timp. Bietul Pogea, nu-i era de ajuns bugetul.

Traian Băsescu ne-a spus că sunt atacate instituţiile statului şi că ştie cine e în spatele mişcării. Şi eu ştiu. Partidul unui om suit pe tractor şi care a participat la festivalul de la Mamaia. Nu înţeleg de ce nu ne spune acum. Şi de ce nu se apără instituţiile. Poate că toate instituţiile sunt în vacanţă. Sau poate că n-au fost atacate. Sau poate nici nu mai există instituţii şi Traian Băsescu e singur la Cotroceni.

Crin Antonescu şi-a făcut blog. Are dileme cu blogroll-ul. Eu cred că dilemele sunt legate de prezenţă în realitate.

Legea salarizării unice este la varianta 38. Se anunţă variante noi după amiază. Un medic stagiar e plătit mai prost decât un portar.


În ultima vreme am senzaţia că trăiesc într-o ţară care nu mai are legătură cu realitatea. Subiectele nu fac parte din lumea noastră, aia cu salarii, copii de crescut, criză economică, sistem sanitar, accidente de circulaţie, locuri la grădiniţe.

Am impresia că în inconştienţa ei clasa politică a pierdut orice legătură cu realul. Scuza că avem campanie electorală nu e o scuză, am mai avut, statul român e în plină disoluţie. Nu mai reprezintă poporul român. Suntem într-o spirală a nonsensului în care nu avem nici măcar nevoie de legitimaţie.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Basm cu inginer şi licitaţie publică

Cum funcţionează licitaţiile pentru achiziţii publice? Toată lumea ştie. Se face un caiet de sarcini în care ai nevoie de un inginer. Caietul de sarcini pune condiţii de genul "câştigătorul trebuie să aibă peste 50 de ani, să fie inginer, chelie, ochelari şi două fete majore plus un nepot şi-un Tico maro". Licitaţia apare azi 27 august, ofertele sunt necesare până pe 29, licitaţia e evident anunţată cu surle şi trâmbiţe într-un colţ, cu litere mici de tot.

Când te uiţi la câştigâtor ai revelaţia că ai în faţă un inginer de peste 50 de ani, cu chelie şi ochelari, două fete, un nepot şi-un Tico maro. Exact ce trebuie, nimic mai puţin. Alegerea perfectă. Şi care a şi aflat pe 28 de existenţa licitaţiei, un adevărat noroc. Ba, ca să treacă de licitaţie şi-a vopsit şi Tico-ul în nuanţa cerută, doar că a început vopsitul pe 25 ca să fie gata până pe 28. A avut el un vis pe 24 că trebuia să-l vopsească, poţi să conteşti visele omului?

Şi totul e legal. Ba, întrebat inginerul de un grup de fraieri cum de a fost atât de potrivit răspunde că el a propus un inginer de peste 50 de ani, cu chelie şi ochelari, două fete, un nepot şi-un Tico maro şi că e normal să câştige. Dacă nu câştiga dădea Statul în judecată că se foloseşte de descrierea lui.

Orice comparaţie cu realitatea denotă reavoinţă, manipulare, moguli, 322, maliţiozitate, interese ascunse.

PS Regulile comentariilor sunt aici, azi o să şterg doar comentariile injurioase şi atacurile la persoană, e doar o poveste, nu?

Libertatea de exprimare

De câteva săptămâni toate posturile mele se termină cu "Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment."

Scopul era şi este acela de a transforma înjurătura în argument, sentimentele în raţiune, mârlănia în civilizaţie şi aşa mai departe. Pare utopic.

Spre surprinderea mea experimentul a funcţionat. Am fost nevoit să şterg vreo trei atacuri la persoană, două la adresa mea şi unul la adresa lui Băsescu, două reclame şi două comentarii fără legătură cu subiectul. Am fost acuzat o singură dată, în glumă, de cenzură.

Nu mi-a luat mai mult timp ca până acum supravegherea comentariilor, de fapt n-am făcut nimic în plus decât a pune la căpătul textului fraza de la început.

Să tragem nişte concluzii. Discursul în spaţiul public trecut prin filtrul unui regulament nu înseamnă un discurs cenzurat aşa cum regulile de circulaţie nu înseamnă interzicerea deplasării.

Libertatea de expresie nu înseamnă că poţi să începi un discurs cu "băi ţărane..." sau "eşti vândut lui...", ambele sunt atacuri la persoană, înseamnă că poţi să spui într-un mod decent lucruri care pot să fie în contradicţie cu opinia comună sau particulară a cuiva. Libertatea de expresie dă dreptul de a nu fi de acord cu părerea cuiva, asta nu înseamnă că respectivul trebuie suprimat sau agresat. De asemenea, a apăra o anumită poziţie nu înseamnă că ai dreptul să ataci o anumită persoană, înseamnă că poţi să critici acţiunile unor persoane. Dacă eu spun că "acest articol al lui Dan Şelaru este slab, fără argumente şi manipulează" şi demonstrez asta e ok. Dacă numai spun nu înseamnă nimic.

De-a lungul timpului asupra anumitor subiecte au avut dreptate în opinia mea şi Ion Iliescu şi Adrian Năstase şi Dinu Patriciu şi Sorin Ovidiu Vântu, de asemenea au greşit şi CTP şi Pleşu şi Traian Băsescu, dar asta e valabil numai în opinia mea şi asupra unui anumit subiect la un moment dat. Dacă fac din asta o regulă înseamnă că greşesc. Nimeni nu are totdeauna dreptate în orice circumstanţe.

Experimentul meu, aşa şchiop cum a fost, mi-a spus însă ceva. Că presa, ziarele permit comentariile ieşite din reguli pentru trafic. Se cred presă de calitate dar permit manelizarea comentariilor de frica scăderii traficului, nu au curajul de a se transforma în tabloid dar permit tabloidizarea sub scuza că "ăştia sunt cititorii". E ipocrit şi fals, cititorii nu sunt aşa dar atâta vreme cât mediul este toxic majoritatea cititorilor preferă să nu spună nimic pentru a nu fi bălăcăriţi fără puterea de a se apăra. Impunerea unor reguli de discuţie civilizată dă libertate majorităţii şi exclude agresivitatea. Aşa a apărut civilizaţia. Prin excluderea agresorilor din societate.

Cum puterea mea în spaţiul public se rezumă la moderarea comentariilor de pe acest blog nu pot decât să rămân consecvent şi să cer public ca presa să adopte acest tip de moderare. Libertate absolută dar în limita unor reguli de dispută stabilite de aproape 120 de ani.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Lorzii războiului sau puii congelaţi

Sorin Roşca Stănescu a dat cu bomba ca să-i taie lui Băsescu....


Imad Kebir este un personaj real. Numele apare într-un document al Naţiunilor Unite şi este într-adevăr un dealer de diamante şi apoi de arme care a activat în Angola şi a vândut arme organizaţiei UNITA. Mai este cunoscut sub numele de Imad Bakri şi este de origine libaneză.

Numele lui Imad Kebir este legat de Victor Anatolyevich/Bout. Acesta transporta, Bout, de toate şi oricui, inclusiv pui. A fost prins cu ajutorul Poliţiei Române. Imad Kebir folosea avioanele lui Bout pentru diferitele lui transporturi de arme cu destinaţia Africa având ca sursă arme din Europa de Est. Ca şi Bout. Ambii au furnizat arme organizaţiei libaneze Hezbollah.


Transporturile erau efectuate prin intermediul firmei aviatice Air Cess. "Investigatorii ONU au descoperit ca Flying Dolphin (firmă românească) facea parte din reteaua aviatica Air Cess, inregistrata de Viktor Bout in Belgia." Firma Air Cess era interzisă în România. Se afirma că o parte din armele traficate de Bout aveau ca sursă România. Asociaţii ceceni ai lui Bout aveau o firmă la Constanţa. De asemenea Flying Dolphin a cumpărat de la Tarom două avioane IL în 1998. Mai mult, la Otopeni a fost reparat un avion aparţinând lui Bout. Apar în poveste şi legături ale lui Bout cu PSD prin Adrian Tărău. Arme româneşti apar în Irlanda, Columbia, Congo.

Traficantul de arme Bout se pare că avea legături cu prietenul nostru Omar Hayssam dispărut în peisaj despre care se spune că este agent sirian. Şi care se pare că era în 2008 în Liban. Plecarea de sub nasul SRI a renumitului sirian este cel puţin dubioasă. Din primăvară merge zvonul că este arestat în Siria. Documente DIICOT atestă faptul că se ocupa şi cu traficul de armament, spune Ovidiu Ohanesian. Cu plecarea lui Hayssam au plecat şi toţi şefii de prin serviciile secrete. "Radu Timofte, şeful SRI, Gheorghe Fulga, şeful SIE, şi Virgil Ardelean, şeful Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul MAI, au demisionat în urma unei şedinţe de analiză privind eliberarea lui Omar Hayssam. La fel a procedat şi procurorul general Ilie Botoş."

Firma ROMAGRO CEREAL SRL are asociaţii precizaţi de SRS. Unul dintre ei este Bakri Imad Abdul Reda, cetăţean belgian cu domiciliul în Liban. Corneliu Purcărea este în 2005 citat ca director la Romagro Cereal şi recunoaşte că-l cunoaşte pe Imad Bakri.

Firma Metro Trading Company din Belgia se ocupă cu transportul diferitelor produse printre care şi pui. Că are ceva legături cu România se vede pe site unde sus în dreapta pâlpâie un punct pe care scrie România.

Purcărea şi investigologul Ciuvică foloseau puii pe post de exemplu la televizor.


Este clar că în toată povestea asta sunt băgate serviciile. Dar, fără alte documente, a spune că Băsescu a făcut şi a dres e cel puţin prematur.

E probabil că Bakri de la început este tot ăsta de la noi dar nu e sigur, mai există unul care are o proprietate la Craiova. E unul dintre cei doi, e altul? Există numai unul? Nu există nicio dovadă că explozibilii nu au fost distruşi. Care e dovada că au fost exportaţi? Şi că totul a fost făcut cu sprijinul sau sub oblăduirea lui Traian Băsescu? E clar că s-a făcut sau se face trafic cu arme dar nu mai mult. Trebuie să avem toate dubiile posibile într-un asemenea caz. Pentru că intoxicările vin din toate părţile.

S-ar putea ca din presupuşii lorzi ai războiului să rămânem cu nişte pui congelaţi. Cum s-a întâmplat de atâtea ori când James Bond-ul mioritic a fost în misiune. Până una, alta PSD-ul a cam fost sponsorizat de Bout, Băsescu cel mic a cărat nişte containere. Să ne spună organele dacă au supravegheat operaţia şi dacă Mircea Băsescu a fugit cu tractorul încărcat. Azi.

Dacă povestea e adevărată toată credibilitatea noastră în NATO e apă de ploaie şi asta e grav indiferent de viitorul preşedinte. Povestea nu mai e electorală, ţine de siguranţa naţională şi trebuie infirmată sau, spre nefericirea noastră, confirmată, nu lăsată în coadă de peşte sau de pui.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

"Prima casă" în realitate

Între discursuri şi realitate e un drum lung. Cineva l-a făcut. Ama din Timişoara.

"Am gasit casa - frumusica si in limita noastra de pret. Norocul a fost ca am dat si de un proprietar foarte rabdator pentru ca ceea ce ne astepta a cerut multa rabdare.

1. Asadar primul pas a fost acceptarea dosarului din punct de vedere financiar - adica salariul e suficient de mare. La prima simulare a creditului ne-am incadrat la suma maxima (57 000), dar dupa 1 saptamana, dupa aceasi simulare (aceasi banca), aceasta suma a scazut cu cateva mii de euro. Nu ne afecta pentru ca oricum ne incadram in suma de vanzare a casei.

2. Dupa ce partea noastra de dosar a fost acceptata, ne-a chemat la banca impreuna cu proprietarul pentru a da actele. Proprietarul a venit cu o plasa de acte - tot ce avea legat de casa - si cei de la banca au xeroxat totul, dupa principiul "nu se stie de ce avem nevoie!"
Si ne-au condus cu zambetul pe buze la usa, asigurand proprietarul ca el mai trebuie doar sa faca o vizita la notar sa semnam antecontractul.

3. Noi am mai platit 450 lei pe un evaluator care a vizitat casa intr-o seara si i-a facut trei poze si asteptam ca dosarul sa treaca de juristul bancii.

4. Juristul bancii insa nu da ok dosarului pentru ca nu are o adeverinta de edificare.
Sun proprietarul sa ii cer adeverinta de edificare. El se blocheaza - adeverinta de edificare e actul premergator CF-ului, ea a fost depusa la dosarul de la cadastru si pe baza ei s-a eliberat CF-ul actual (care se afla in dosar).

5. Sun inapoi la banca si explic circuitul adeverintei in natura.

6. Pe ei nu ii intereseaza logica argumentului. Ei vor adeverinta. Sunt proprietarul si il rog sa mearga la primarie sa scoata adeverinta.
Primaria nici nu stie despre ce e vorba. Cu un pachet de cafea convingem secretara sa scoata o adeverinta din asta fantoma. Am dus adeverinta la banca si ne spun ca totul e ok.

7. Trece dosarul de jurist si urmeaza declaratia pe propria raspundere si antecontractul. Primesc pe mail antecontractul de la banca si ni se spune sa il copletam noi si sa il ducem la notar. Recunosc ca mi-am prins urechiile. Cu ochii aproape in lacrimi (de frustrare si nervi!), mi-a luat aproape 3 ore sa completez un antecontract inutil de stufos.

8. In antecontract se cer numeroase date printre care una are ne lasa gura-casca.

Sa va spun despre casa pentru a intelege mai bine.
Proprietarul si fratele sau au primit pamantul mostenire de la bunicul lor. Ei l-au impartit si pe partea lui, proprietarul a ridicat casa pe care o cumparam noi. In antecontract mi se cereau datele proprietarului a cui a fost pamantul inainte de bunicul care a lasat mostenirea!!!!


9. Il sun pe proprietar si il rog sa plece de la lucru sa mergem impreuna la notar. Dar primesc si eu un telefon de la banca si sunt intrebata pe o voce precipitata daca proprietarul e casatorit. ...Da....Trebuie certificatul de casatorie. URGENT! Ca azi vor sa trimita dosarul la Bucuresti.

10. Il sun pe proprietar si il rog sa se intoarca acasa si sa imi aduca certificatul. Apoi sa se reintoarca la locul intalnirii pentru a merge la notar. Eu intre timp aranjam datele antecontractului.

11. Proprietarul fuge acasa, ia certificatul de casatorie, se intoarce, ne intalnim, mergem la notar....stupoare: antecontractul nostru nu e bun de nimic! In mod absolut logic, contractul trebuie facut de notar. Pacat ca ne-a pus banca sa ne completam noi unul complet inutil!

12. Facem cerere la notar pentru un CF (era al 3-lea deja - 2 erau deja in dosar, aproape de data de expirare din cauza intarzierii) si urmeaza sa ne intalnim urmatoarea zi. Ah ca nu se poate ca e notarul pe teren. Bun, ramane pe miercuri. Miercuri nu se poate ca e aia de la banca plecata. Na bine, ramane pe joi!

13. Semnam la notar declaratia pe propria raspundere si antecontractul, platim taxe notariale si avans la proprietar. Ducem actele la banca si ni se spune: gata, dosarul e gata, pleaca la Bucuresti.

14. Ba nu! Banca isi aminteste ca mai avem nevoie la dosar de inca doua CF-uri (adica nr. 4 si 5) si le vor urgent. Scoase in regim de urgenta, alte 200 lei.
Acum chiar e gata! Pe bune pleaca dosarul!

15. Rasuflam usurati doar un moment. Persoana care s-a ocupat de dosarul nostru ne anunta ca pleaca in concediu 3 saptamani. Chiar daca raspunsul ar sosi intre timp, dosarul nostru ar zace pe masa pana s-ar intoarce ea din concediu.
Problema era ca pana atunci expira data limita cu care semnasem cu proprietarul sa ne astepte. Deci puteam pierde avansul. Asta este. Riscam!

16. La 2 zile primim un nou telefon de la banca. Dosarul nu plecase inca la Bucuresti si ni se cereau alte 3 acte.

Si am renuntat. Am decis sa actionam altfel - si am pus apartamentul in vanzare.

Ideea e ca Prima Casa e praf in ochi. Atata te poarta pe drumuri incat iti doresti sa nu te fi apucat niciodata! Si nici nu mai stiu cine nu vrea sa dea creditele: banca sau statul. Din cate am vazut eu, banca mi-a ridicat destule obstacole - nu stiu ce mai putea sa ne faca statul.

Problema majoritatii celor care au dosarele la Prima Casa e ca in timpul asta expira contractul cu proprietarul si se pierde avansul. Asta pe langa banii care ii dai pe acte, notar, evaluator etc.

Eu pot sa va spun un singur lucru: avand apartamentul in vanzare, am refuzat ofertele prin Prima Casa!"

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Cine are puterea de a reforma România

Azi o să vorbim pentru început despre motoarele cu aburi. La început pistoanele erau alimentate direct din boilerul în care lua naştere aburul. Acest tip de motor avea un dezavantaj major, ritmul pistoanelor era direct legat de presiunea din boiler şi deci nu era posibilă o mişcare constantă a maşinăriilor acţionate de motorul cu abur.

Ca să ajungă o cantitate constantă de abur la pistoane s-a inventat o şmecherie simplă, s-a ataşat pistoanelor o tijă rotativă la care erau ataşate alte două tije cu greutăţi la capete. Când ritmul pistoanelor era prea mare, viteza de rotaţie a tijei creştea, cele două greutăţi se ridicau şi închideau o valvă astfel încât cantitatea de abur să scadă şi ritmul să fie mai lent, când ritmul era prea mic greutăţile coborau şi deschideau mai mult valva cu consecinţa creşterii cantităţii de abur care ajungea la pistoane şi creşterea ritmului acestora.

Fenomenul acesta regulator (n-am găsit altă rimă) poartă numele de feedback negativ.

Dar dacă inversăm mecanismul motorul fie se opreşte fie face explozie. O cantitate prea mică de abur conduce la o cantitate şi mai mică de abur şi până la sfârşit la oprirea motorului din lipsă de abur. O cantitate prea mare de abur conduce la o cantitate şi mai mare până la dezmembrarea motorului. Acesta este feedback-ul pozitiv.

Feedback-ul negativ se manifestă (sau ar trebui să se manifeste) şi în societate. Corupţia suportabilă, există peste tot, numărul de infracţiuni de corupţie este diferit, trebuie să fie ţinută în frâu de Justiţie, ca şi criminalitatea. Când Justiţia nu funcţionează corupţia şi criminalitatea devin endemice, intră în scenă feedback-ul pozitiv, din cauză că nimeni nu e pedepsit toată lumea găseşte de cuviinţă să apeleze la corupţie şi să obţină foloase sau facilităţi prin acest mijloc. Cu cât feedback-ul pozitiv este mai puternic cu atât este mai greu de oprit fenomenul.

Rolul de regulator al fenomenelor dintr-o societate este Statul. El este responsabil de feedback-ul negativ. Dar şi Statul este la rândul lui un sistem care este supus celor două tipuri de feedback. Dacă funcţionarii Statului înţeleg că prin creşterea birocraţiei (a numărului de reglementări) capătă mai multă putere, au acces la mai multe resurse, şi înţeleg totdeauna, atunci o să reglementeze din ce în ce mai mult până la blocarea sistemului. Să nu uităm că s-a anulat din cauza crizei reglementarea UE cu privire la lungimea castraveţilor.

Sistemul regulator al Statului este clasa politică formată din partide politice care au la bază diferite ideologii. Prin alternarea democratică la putere cetăţenii influenţează sistemul căutând un echilibru favorabil majorităţii cetăţenilor.

Greşeala comună este a confunda regulatorul cu aburul care pune în funcţiune sistemul. Aburul este chiar populaţia însăşi, orice ar face regulatorul e inutil dacă nu există abur. La noi regulatorul s-a decuplat de motor şi şi-a schimbat sensul de feedback. Clasa politică nu poate opri din mersul triumfal birocraţia pentru că aceasta aduce voturi şi influenţă. S-a decuplat de populaţie şi nu face altceva decât să reglementeze Statul. Statul nu mai reglementează aproape nimic, feedback-ul pozitiv conduce populaţia pe o pantă aberantă, vezi doar satele întregi de falşi pensionari sau carnetele de conducere obţinute ilegal.

Singura şansă de a ieşi din degenerarea accelerată a societăţii româneşti este obţinerea unui fenomen invers din partea societăţii, poporului, în sine. Şi asta trebuie s-o facem fiecare dintre noi cum ştim mai bine. Cu gesturi mici, făcute de cât mai mulţi se poate încet, încet ajunge la o presiune suficientă să punem sistemul în funcţiune din nou. Reforma e în mâinile noaste nu în pixurile potentaţilor zilei. Trebuie să conştientizăm asta. Azi merg din nou cu ajutoare. Mi-au răspuns două persoane la cererea de a găsi o dubă să car ajutoarele. Le mulţumesc.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Şefii de partid

Toate cele trei partide au dovedit, sau dovedesc, a fi iresponsabile. Interesele naţionale sunt puse pe ultimul loc în lupta lor politică. Să nu ne închipuim că nu există competenţe în rândul celor trei partide. Există. Dar sunt eliminate pentru a face loc personajelor care se lasă conduse din umbră, lipsite de personalitate şi care urmăresc primordial interesele de partid şi apărarea propriilor poziţii.

Iar cele trei personaje care reprezintă "conducerea" acestor trei partide, Boc, Geoană şi Antonescu sunt reprezentativi. Total lipsiţi de personalitate, lipsiţi de viziune, incompetenţi, demagogi, nişte oameni de paie. De ce partidele şi-au ales asemenea personaje?

Strategia adevăraţilor conducători de partid are ca regulă posibilitatea de a elimina fără consecinţe imaginea actuală a partidului, actualul şef, şi schimbarea cu altă fantoşă mai credibilă.

Dacă Emil Boc doar ţine cald un scaun, vorbeşte repede despre orice şi pare conştient de poziţia sa politic derizorie, Geoană nici măcar nu ştie că e acolo ca om de paie iar Crin Antonescu este un fenomen, nici măcar nu e interesat să facă figuraţie pe scena politică.

În PDL, în absenţa lui Traian Băsescu, Elena Udrea face jocurile şi trasează linia partidului care se comportă aproape unitar, mai iese din rând Stolojan. Marian Vanghelie conduce PSD, aripa mare, iar în PNL lucrurile sunt confuze, nu cred că Dinu Patriciu trage sforile pentru că nu văd la PNL nicio strategie pe termen mai lung, pur şi simplu PNL reacţionează la evenimente în umbra PSD, e o broască moartă conectată la întrerupător.

Ce vedem noi pe scena politică este lupta între adevăraţii şefi de partid, Elena Udrea şi Marian Vanghelie. Partide, instituţii ale Statului, presă, popor, toate se aliniază în spatele celor doi conducători. Sunt lăsate în spate cadavre politice, interese naţionale, legalitate.

Epoca în care lupta se dădea între Ion Iliescu şi Corneliu Coposu era o epocă în care lupta se dădea pe faţă, cu asumarea poziţiilor. Acum lupta se dă în spatele unei perdele de fum, între grupuri pe care nu le putem defini cu exactitate.

Traian Băsescu este luat ostatic de Elena Udrea, în afară de Elena Udrea şi grupul de susţinători nimeni nu a spus că atacurile sunt la Traian Băsescu, numele acestuia este folosit pentru a o apăra pe Elena Udrea, nu numele Elenei Udrea este folosit pentru a-l ataca pe Traian Băsescu. Dacă atacatorii Elenei Udrea au gândit că lovesc în Traian Băsescu prin ricoşeu, Elena Udrea foloseşte numele lui Traian Băsescu pe post de scut în mod public.

Avem de ales între o prietenă a preşedintelui Norvegiei şi un cititor de almanahe, care suntem.



PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Duduia

"Invaluita in mister ramane si imprejurarea in care s-au cunoscut Carol si Elena Lupescu. Din nou, relatarile sunt cat se poate de variate si de contradictorii. O versiune reluata si in biografia romantata a Regelui Carol scrisa de autoarea britanica Barbara Cartland sugereaza ca Principele Mostenitor ar fi cunoscut-o pe Elena Lupescu prin intermediul primului ei sot, capitanul Ion Tampeanu. In timpul unor vesele petreceri ofiteresti, tanara femeie a stiut sa se faca remarcata de Carol, care nu a ramas indiferent la farmecele ei. Detractorii Elenei Lupescu pretindeau ca ea fusese o femeie de strada, inainte de a-i "suci mintile" printului.

La nici doua luni de la urcarea sa pe Tron, Elena Lupescu a sosit pe sest in tara. Scarbit de situatie, Iuliu Maniu a demisionat. A urmat o epoca extrem de agitata si de tulbure in viata politica romaneasca: mari scandaluri de coruptie, atentate, asasinate politice, campanii de defaimare. Multi s-au grabit sa-i puna Elenei Lupescu in carca toate relele. Detractorii o considerau "puterea din spatele tronului", "eminenta cenusie" care il "joaca pe degete" pe Rege. Ca Elena Lupescu s-a bucurat de o mare influenta este incontestabil. Totusi, pare exagerat sa fie considerata singura responsabila de "oalele sparte".

Elena Lupescu isi infiintase un serviciu privat de informatii si control al convorbirilor telefonice si interceptare a corespondentei. Era, insa, la randul ei spionata. Un raport intocmit, la 29 iunie 1935, de catre "Corpul Detectivilor" din cadrul Directiei Generale a Politiei, dezvaluie atmosfera de delatiune pe care "Duduia" o intretinea sarguincios. Documentul mai arata si ca Elena Lupescu nu era singura interesata sa culeaga informatii despre "adversari".

Prin acest manifest-circulara, d-nii maresal Averescu si Gh. Bratianu cheama la lupta pe toti membrii celor doua partide contra "puterii wolfiste" din Romania si contra "sistemului bunului plac si al lichelismului" ce ar patrona dupa domniile lor tara.

Dupa circulara-manifest din 26 mai ia nastere un "Comitet de lupta impotriva puterii wolfiste" - recte contra d-nei Lupescu, care are ca scop principal: a). Demonetizarea familiei d-nei Lupescu; b). Darea in vileag a intregii vieti a d-nei Lupescu, in special de cand l-a cunoscut pe M.S. Regele; c). suprimarea d-nei Elena Lupescu.

In memoriile sale, Radu Lecca scrie: "Chestia doamnei Lupescu era o gogorita inventata de Maniu in anul 1931, cand francezii cautau sa-l discrediteze pe Carol pe orice cale. Asa-zisele afaceri ale doamnei Lupescu si ale "camarilei" sale sunt 90 la suta inventii. Afacerile le facea Regele Carol cu ajutorul politicienilor, ca Franasovici, Tatarascu, Mirto, Manolescu-Strunga, ing. Cazacescu, etc.(...) Doamna Lupescu era o curtezana foarte luxoasa, care se apara cum putea contra atacurilor care veneau din toate partile. Ea facea afaceri de trafic de influenta tot cu ajutorul politicienilor, pentru ca Carol, fiind zgarcit, nu-i dadea bani. Carol nu avea nevoie de profesori in materie de afaceri, pentru ca el ii intrecea pe toti. Maniu, in loc sa atace pe Carol, din lasitate si lipsa de cavalerism, se lega de o femeie pe motivul ca era evreica."

Bucăţi de articole din Ziua şi alte surse.

Usain Bolt sau Dinamo Bucureşti?

Comisii de anchetă, conflicte de interese, campanie electorală, pedofilie, drepturi salariale, legea educaţiei, legea salarizării unice, saloane de masaj erotic, accidente de circulaţie, salariile poliţiştilor, conflicte etnice, sistem sanitar, Dinamo Bucureşti?

Nu! Usain Bolt.

Dobânda de referinţă

Orice sportiv prins dopat este considerat trişor şi îndepărtat din viaţa sportivă. Rezultatele lui sunt şterse din tabele, nu-i mai este permisă participarea la competiţii şi este supus oprobriului public. Înşelătoria se pedepseşte şi medaliile sunt retrase.

Inflaţia este fenomenul prin care valoarea banilor se depreciază în timp. Ce anul ăsta se cumpără cu 1 leu peste un an o să se cumpere cu 1 leu şi 5 bani. O inflaţie de 5 procente.

Statele au o bancă centrală care reglementează o dobândă de referinţă la care se raportează toate dobânzile bancare.

Dacă dobânda de referinţă este mică şi inflaţia mare (diferenţa dintre ele este negativă sau zero) oamenii pot lua un credit relativ uşor şi pentru că inflaţia e mare pentru a nu pierde valoarea banilor împrumutaţi cumpără imediat bunuri şi servicii. Este stimulat consumul şi investiţiile pentru că banii sunt ieftini (dobândă mică) şi trebuie cheltuiţi repede pentru a nu-şi pierde valoarea. Investiţiile pot să aibă o rată a profitului mică pentru că dobânda e mică. Băncile comerciale nu sunt foarte interesate de bonitatea clienţilor. E o perioadă de boom economic. Orice investiţie e bună. Şomajul scade.

Să nu uităm că băncile comerciale împrumută cam de 10 ori mai mulţi bani decât au de fapt (cu cât acest număr e mai mic cu atât e mai mic pericolul de credit acordat prea uşor). Practic piaţa e inundată de bani inexistenţi. Devin astfel viabile investiţii pe termen lung care nu produc bunuri şi servicii decât peste o perioadă îndelungată de timp. Datorită competiţiei între antrepenori împrumuturile pe termen lung devin o "necesitate". Pentru că toată lumea cumpără se produce o scădere a economiilor populaţiei şi împrumuturile încep să fie cerute înapoi pentru că depozitele sunt bani reali nu inexistenţi în realitate cum sunt majoritatea celor împrumutaţi şi de aici dezastrul investiţional al multor împrumuturi luate prea uşor sau pe un termen prea lung.

Creşte cantitatea de bunuri şi servicii disponibile pe piaţă. Natural ar fi ca preţul acestora să scadă, să scadă inflaţia şi să se ajungă la echilibru dar producţia de bunuri şi servicii e incapabilă să ţină pasul cu cantitatea de bani existenţi pe piaţă. Scăderea inflaţiei este mult mai lentă şi echilibrul se atinge într-un ritm mult mai lent. Este posibil ca să nu se ajungă la echilibru, actorii economici falimentând iar producţia de bunuri şi servicii să nu crească. Prin falimente scade puterea de cumpărare, creşte şomajul scade consumul şi se ajunge la un cerc vicios şi la hiperinflaţie.

Când dobânda de referinţă e mare şi inflaţia mică (diferenţa lor e pozitivă) oamenii au tendinţa naturală de a păstra banii şi a limita consumul, este stimulată economisirea. Creditul este scump, investiţiile sunt reduse pentru că pentru a returna creditul eficienţa afacerilor trebuie să fie mare, profitul trebuie să depăşească dobânda mare. Băncile comerciale dau credite greu şi verifică bonitatea clienţilor. E o perioadă de limitare a dezvoltării economice. Investiţiile sunt rare. Scade cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă. Natural ar fi ca preţul acestora să crească, să crească inflaţia şi să se ajungă la un echilibru. De asemenea rata şomajului este mare. Sunt favorizate investiţiile pe termen scurt cu rată a profitului mare. Rata profitului mare pe termen scurt se poate face legal prin exploatarea exagerată a resurselor naturale cu efectele cunoscute.

Practic băncile centrale stabilesc cu de la sine putere ce este bine şi ce este rău pentru economia unei ţări. Favorizează anumite ramuri economice mărind sau micşorând rata dobânzii de referinţă.

Creşterile economice bazate pe credite ieftine sunt precum sportivul dopat, criza ne arată că este dopat. Ce fac prea puternicii zilei? Măresc doza. Când dopingul nu există atletul mănâncă şi mâncarea copiilor.

Nu capitalismul şi economia de piaţă sunt vinovate de criză ci reglementarea dobânzilor prin bănci centrale şi împrumutul din bani inexistenţi. N-ar fi mai simplu ca să nu existe nicio dobândă de referinţă, dobânzile să se stabilească printr-un proces de negociere între antrepenor şi bancă în funcţie de proiect. O dobândă de referinţă prea mică dă un semnal al investiţiilor pe termen lung şi consumului, una prea mare mare investiţiilor cu termen scurt de recuperare. Oamenii se adaptează factorului incontrolabil numit dobândă de referinţă, acesta nu face parte din piaţă, este la îndemâna unui grup de oameni care stabilesc reguli. Preţul banilor e şi el un preţ şi trebuie lăsat liber.

Ăsta e un exerciţiu de logică economică cu care mai nimeni nu e de acord. Doar că-l trăim. Că e posibil un sistem bancar fără dobândă de referinţă este sistemul bancar islamic în care nu există dobândă iar acesta, sistemul, există şi înfloreşte. Şi aici e un articol interesant.

Despre şcoală, altfel

Constantin Gheorghe are o părere diferită despre reforma din şcoala românească.

"Situaţia sistemului educaţiei publice (pentru că în principal despre asta este vorba) generează nemulţumiri dintr-un punct de vedere care, paradoxal, nu-i poate fi imputat: anume că între educaţie şi poziţie socială, succes economic şi recunoaştere din partea celorlalţi NU mai există nicio legătură. Oricât ar părea de ciudat, dar perioada comunistă a făcut mai mult în această direcţie decât toate celelalte regimuri politice ale României moderne.

Frustrările tinerilor care vin pe piaţa muncii după ce au terminat o formă de educaţie: liceu, facultate, şcoală de arte şi meserii sau cum s-o mai numi acum, şi li se dă cu flit de către angajatori, sunt de înţeles, cum sunt de înţeles şi frustrările angajatorilor, care nu găsesc oamenii de care au nevoie printre absolvenţi. Nu mai vorbim de frustrările părinţilor, care plătesc preţul acestui tip de eşec.

Toţi au dreptate şi toţi greşesc. Au dreptate, pentru că fenomenul este real. Greşesc crezând că sistemul educaţiei este de vină. Sistemul nu are nicio vină, pentru că el şi-a demonstrat capacitatea de a răspunde nevoilor sociale. Acum problema este că societatea nu ştie ce să-i ceară, pentru simplul motiv că nu ştie de ce anume are nevoie.

Să mă explic: Occidentul a luat, în urmă cu circa patru decenii, din motive conjuncturale, care privesc cele două şocuri petroliere din anii '70, decizii care acum îi slăbesc influenţa în lume şi-l pun în stare de inferioritate, decizii care accelerează declinul său în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale. Rezumate, aceste decizii înseamnă dezindustrializare.

Şcoala românească a avut performanţe şi sens social doar în perioada industrializării, singura care permitea planificarea şi avea predictibilitate. Uităm că un inginer, sau un medic, sau un orice alt specialist este un "produs" cu ciclu lung de fabricaţie. Şi în Occident existau multe forme de planificare, chiar dacă aici piaţa juca un rol infinit mai important ca în comunism.

Pentru a răspunde nevoilor lumii industriale, şcoala s-a organizat astfel încât să dea elevilor un număr de cunoştinţe, care să le permită integrarea rapidă în structurile inteprinderii lumii industriale, sau, după caz, continuarea studiilor în institute de învăţământ superior foarte bine ancorate în realităţile economiei. Şi mai e ceva: acea şcoală îi forma ca piese ale unei structuri sociale proprii doar lumii industriale.

Renunţând la industrie, Occidentul a făcut inutilă şcoala în forma performantă a lumii industriale. Şi când spun performantă mă refer la calitatea marii majorităţi a produselor sale. Occidentul a decis că are nevoie doar de o mână de produse de elită, care să conducă entităţile financiare, cu care a încercat să domine în continuare lumea(şi am văzut ce a ieşit şi cum au condus-o, dar mai ales unde!). În rest, şcoala a ajuns un fel de sistem de protecţie socială, menit să ridice cât mai mult vârsta la care tinerii intră pe o piaţă a muncii extrem de comprimată, pentru că incompletă, lipsind din ea domeniile cele mai importante, cele ale producţiei de bunuri. Iar serviciile cu valoare adăugată mare, care cer calificări speciale, sunt fatalmente limitate ca posibilităţi de angajare. În rest, ca să înfigi cârnatul în chiflă nu trebuie să ai un MBA, deşi mulţi cu MBA ajung şi la asta, în lipsă de altceva.

Eu cred că Occidentul s-a lăsat păcălit de o viziune extrem de atrăgătoare: aceea a societăţii cunoaşterii, cea care urma să rezulte din trecerea la post-industrializare. Aşa ceva nu există, chiar dacă orice tâmpit poate avea acum un calculator şi o conexiune la Internet. Nu trebuie să fii un geniu să vezi că sociatăţile noastre sunt orice, numai unele ale cunoaşterii, nu! Înţelegând prin cunoaştere creativitatea, nu pălăvrăgeala pe net!

Muncitorul cognitiv, aşa cum îl vedea Peter Drucker, nu există. Şi mă tem că nu are să apară prea curând. Mai mult, mari inteprinderi, pe care lumea le vedea drept deschizătoarele de drum ale Noi Economii, economia cunoaşterii, nu sunt decât adaptări ale inteprinderii fordiste la producţia de bunuri simbolice în mediul digital. Cei care le-au fondat şi le conduc sunt produsele vechii şcoli, aparţinând lumii industriale. Asta explică de ce la începutul anilor 90 mulţi români cu studii superioare, tehnice în special, şi-au găsit repede un post la Microsoft, spre pildă. Este vorba de compatibilitate de cunoştinţe şi de atitudini, adică de similitudini, dacă nu identităţi, în modul în care au fost pregătiţi.

Asia a început procesul de recuperare a rămânerii în urmă, de dezvoltare accelerată, copiind modelul şcolii occidentale, a celei publice, pentru că despre asta vorbim, în principal, care este o şcoală de masă, şi perfecţionându-l, ducându-l până la limită. Noi am renunţat la model, crezând că este anacronic. Asiaticii, nu, mai mult, au făcut din el cheia succesului lor economic de-a dreptul insolent. Practic, suntem bătuţi cu armele noastre!

Revenind la oile noastre, vom înţelege mai bine de ce discuţiile pe legile educaţiei se cantonează în domenii care nu au legătură cu esenţa problemei: pentru ce fel de economie şi societate pregătim elevii şi studenţii? De aceea ne interesează cine îi numeşte pe directori, dacă să fie sau nu membri de partid, cine să dea banii, când să se dea examen, zece sau treisprezece clase, şi altele ca astea. Faptul că avem trei viziuni despre "reformă" nu înseamnă nimic: oricum ele nu au legătură cu realitatea socială, pentru că realitatea nu este deloc clară.

De fapt, economicul vrea din partea şcolii produse tipice societăţii industriale, pe care ea nu mai ştie cum să le producă, năucită de reforme ale căror principal crez a fost: oricum, numai ca înainte nu!

Aşa se face că' ei au nevoie de oameni cu abilităţi tehnice, cel mai adesea, care să se integreze în sisteme ierarhice, care să vină la timp la lucru, să respecte o anumită disciplină tehnologică şi ierarhiile, să lucreze în echipă, să aibă, între nişte limite, iniţiative, responsabili, altruişti, chiar. Şi ce primesc? Cel mai adesea nişte anarhişti care nu respectă pe nimeni şi nimic, care nu pot lucra în echipă, iresponsabili, mulţi semianalfabeţi funcţionali, fără iniţiative, leneşi şi obraznici.

Din păcate, nu mai avem instrumente nici pentru planificare economică, nici pentru construcţie socială. Deciziile economice se iau în afara ţării, deci sistemului educaţiei naţionale îi este greu să anticipeze cerinţele de forţă de muncă, structural vorbind, pe termen mediu şi lung ale economiei, şi nici minimul de cunoştinţe, necesar pentru o eventuală calificare în funcţie de nevoile de moment. Decizii sociale nu mai ia nimeni, pentru că nimeni nu vrea să mai producă proiecte de viitor, de fapt alternative de viitor.

De asta indiferent care dintre cele trei "proiecte" de reformă: Miclea, Andronescu sau Adomniţei(c'a lăsat şi ăsta un pachet pe birou!), nu se va întâmpla nimic în sistemul educaţiei publice. Aşa că singura miză a dezbaterii de azi a fost aceea de a-i mai face puţină campanie lui Traian Băsescu.

Nu cred că în Occident, respectiv şi în România, va mai exista, câtă vreme banul va fi singurul criteriu de valorizare socială, de statut social, o legătură directă şi evidentă între educaţie şi bunăstare. Este marea sfidare pentru şcoală, la început de secol 21" Şi articolul ăsta merită citit.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Spirit cetăţenesc

Să lăsăm prostiile o vreme şi să mai facem şi fapte bune. Sâmbătă, 15 august, am participat la acţiunile campaniei "Oameni darnici" care se desfăşoară sub patronajul Liei. Am mai scris aici.

Acţiunea a constat, pe lângă strânsul de la foarte mulţi oameni cărora le mulţumesc, la transportul ajutoarelor, o dubă plină vârf şi ce a încăput în trei autoturisme. Locul ales de Lia a fost cel al Fundaţiei Pro Vita de la Valea Plopului lângă Vălenii de Munte. Descrierea aventurilor noastre şi poze se găsesc aici şi la Lia. Ce a făcut părintele Tănase acolo e de neînchipuit.

În următoarea acţiune trebuie să transportăm nişte ferestre (8 la număr) şi un frigider plus alte chestii mai mici în acelaşi loc. Avem nevoie de o dubă mai mare şi un şofer. Cine are posibilitatea să ne ajute gratis să-mi spună la danselaru@gmail.com. Şi să-mi lase un număr de telefon ca să-l pot suna şi aranja cu toată lumea implicată.

Acum să vedem spirit cetăţenesc. Toată răsplata se rezumă la mulţumirile copiilor şi poza, dacă vrea, arătată poporului pe blog sau măcar numele. Plus mulţumirile noastre şi un desen făcut de un copil.



PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Scandalul Udrea

Să ne uităm la faptele din scandalul Udrea. Zvonurile despre existenţa unei "înregistrări incendiare" din comisia Udrea au apărut la zoso.ro pe 15 august, Subiectiv.ro , bleen.ro au preluat zvonul, în cazul lui Bleen la "cererea cititorilor". Mai scriu Ioan T Morar şi Cristian Pătrăşconiu. Interesant este că dacă la Zoso e şantaj la Pătrăşconiu este vândută înregistrarea.

Duminică, 16 august seara Subiectiv şi apoi Zoso dau poporului înregistrarea, pe Subiectiv primul comentariu este la 5:24 pm, Zoso publică la 18:01. Se răspândeşte în lume. Gardianul publică pe 16 seara şi ceva stenograme pe lângă înregistrare. Data e de 17 august dar primul comentariu e pe 16 august. Bleen susţine că el are înregistrarea din alte surse şi pune la rândul lui înregistrarea înaintea ziarului Gardianul.

Din presă Hotnews preia prima înregistrarea pe la 8 seara. Cu asta am restabilit adevărul istoric al apariţiei pe piaţă.

Acum vedem că vânzarea înregistrării, varianta Pătrăşconiu, a căzut, nu cred că a cumpărat un blogger înregistrarea, Bleen spune că lui sereistul i-a lăsat la poartă înregistrarea când dormea, e o glumă bineînţeles. Mai rămâne şantajul. Cine a şantajat pe cine? Iar cel care a rezistat şantajului, pentru că a apărut înregistrarea, de ce nu spune că a fost şantajat, era gestul normal. Cade şi şantajul. Şi atunci ce este dacă nu e nici vânzare, nici şantaj? Nu mai rămâne decât să urmărim cui foloseşte apariţia înregistrării. De ce nu a apărut înregistrarea în presa mare? De ce duminică seara?

De unde vine înregistrarea şi pe cine trebuie să întrebăm ca să aflăm? Cum a fost făcută înregistrarea? E legal să înregistrezi discuţiile unei comisii parlamentare şi să le faci publice? Dacă nu e legal cine e vinovat? Cine a montat aparatura de înregistrare? Dacă e montată legal cine a dat ordinul de înregistrare şi cine are acces la înregistrări dacă sunt automate? Din spusele lui Alecu Racoviceanu înregistrarea e făcută cu sistemul din încăperea unde funcţiona comisia, care sistem înregistra automat. Cine are acces la înregistrările automate din Palatul Parlamentului? E înregistrarea integrală sau sunt extrase fragmente?

Cred că provenienţa înregistrării şi legalitatea acesteia trebuie investigate de cei în măsură s-o facă altfel ne pomenim că o să citim ce se întâmplă în CSAT sau informările SRI pentru Preşedinţie. Şi nu a fost înregistrată fără avertizare o persoană privată ci un organ oficial al Statului.

Comisia este de anchetă. Şi caută dovezi. Eu nu înţeleg ce atâta tevatură că se face un plan de prindere a Elenei Udrea. Da, se fabrică un dosar! Ăsta e scopul comisiei, să fabrice un dosar dacă poate şi are dovezi. Din câte ne spun chiar ei nu prea au dovezi. Se strâng informaţii, se audiază martori, se întind capcane. Ce spun ei acolo seamănă mai mult cu investigaţiile lui Miss Mallard, raţa detectiv, e evident că-i depăşeşte situaţia. Există, fără îndoială, o notă tendenţioasă în discuţiile celor din comisie. Comisia transformă cazul în unul electoral ceea ce e imoral. Dar imoral e şi jocul de tenis al Elenei Udrea la Paris. Înfiinţarea ministerului este la fel de imorală ca şi înfiinţarea comisiei. Comportamentul comisiei este răutăcios. Dar nici comportamentul Elenei Udrea faţă de înfiinţarea comisiei nu a fost "drăguţ". E ipocrizie să acuzi pe toată lumea de toate relele pământului şi apoi să te aştepţi la o obiectivitate glacială.

Mişcarea Elenei Udrea este riscantă din cauza legalităţii înregistrării dar poate să fie câştigătoare, ca imagine. Cererile aberante de genul demisiei celor din comisie sunt doar de imagine, şi cei din comisie au imunitate. Poate să se facă o comisie de anchetare a comisiei ceea ce devine ridicol dar e posibil. Dacă Parchetul zice că participanţii la discuţie au făcut ceva ilegal, foarte improbabil, o să se facă şedinţe pentru începerea urmăririi penale a membrilor clubului de discuţii. O să urmeze o plângere la DNA împotriva Elenei Udrea în contrapartidă cu plângerile ei. Şi Parlamentul o să piardă vremea pe interminabile răfuieli.

Cât despre metode securiste cele mai evidente sunt înregistrările pe ascuns. Miss Mallarzi fac doar planuri. E diferenţa dintre fapte şi vorbe. E un proces de intenţie însăilat cu mijloace dubioase.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

"Dezvăluiri"

Cheltuielile Elenei Udrea sunt la fel de oportune ca şi comisia de anchetă. Ce mare surpriză faptul că Orban şi compania s-au strâns ca s-o înfunde pe madam Udrea? Cine nu ştia asta? Mătuşa Tamara?

Elena Udrea o să fie anchetată de DNA. Nici asta nu e o mare surpriză. Care DNA n-o să găsească nimic şi totul o să rămână în coadă de peşte şi cu o bulină neagră pe dosarul persoanei în cauză. Dacă o să se găsească ceva atunci scad acţiunile PDL-ului. O să se folosească în campanie dosarul nefinalizat împotriva lui Traian Băsescu. Ca şi dosarul Monicăi Ridzi. Sunt răfuielile lor interne şi deturnarea atenţiei de la drama economică.

Comisia dă un răspuns politic întrebării dacă Elena Udrea trebuie să fie anchetată. Opoziţia dă răspunsul că trebuie, e automat, credeţi că PDL-ul n-ar fi făcut la fel dacă era în situaţia PNL-ului? Să fim serioşi. PSD-ul care este simultan în toate luntriile dă şi el acelaşi răspuns. De 3 ani PSD-ul guvernează fără să-şi asume responsabilitatea. Şi pe rând PNL-ul şi PDL-ul fac compromisul de a participa la guvernare cu PSD, parcă sunt la handbal la "pase cu schimb de locuri" cu statul în opoziţie pe post de minge.

Dacă PDL-ul crede că poate să-şi spele păcatele lui Ridzi prin asemenea "dezvăluiri" se înşeală amarnic. Fără scandal la televiziune toată acţiunea e nulă ca efect. O să se revolte cu mânie proletară iubitorii pedeleului, cei nehotărâţi o să scuipe câteva înjurături printre dinţi şi gata. Durează 3 zile, azi e prima. Mai vorbim joi.

O dezvăluire reală era dacă aflam că Orban încerca să afle adevărul.

Minciuni

Pentru că toată clasa politică spune pe toate drumurile că nu se ştia de criză, că n-au previzionat-o şi alte asemenea prostii să demonstrăm că este o minciună sfruntată. Noi avem propria noastră criză care se suprapune peste cea mondială şi numai cine n-a vrut n-a ştiut.

16 Iun. 2008 - Ilie Şerbănescu

"Suntem in pragul unei crize. Poate izbucni peste o luna sau anul viitor. Va trebui sa strangem cureaua in 2009, pentru a acoperi gaurile produse in economie de aceste masuri populiste. Nu poti stimula cresterea consumului in conditiile in care acesta a ajuns sa reprezinte 93% din Produsul Inter Brut"

Liviu Voinea - aceeaşi sursă

"Aceasta masura vine intr-un moment foarte prost pentru economie, intrucat cheltuielile din bugetul de stat au crescut foarte rapid in comparatie cu veniturile colectate. Reducerea contributiilor va aduce mai multi bani in piata ceea ce va duce la cresterea cheltuielilor si la cresterea dezechilibrului economic. Avem foarte multe sanse sa intram in criza"

27 Iun 2008 - Mugur Isărescu

"Viteza de de dezvoltare a creditului de consum este excesiv de ridicata si devine riscanta atat pentru banci, cat si pentru macroeconomie."

23 Septembrie 2008 - Florin Pogonaru

"Criza internationala va afecta si economia româneasca, mai ales domeniile cu grad ridicat de îndatorare, cele mai expuse fiind sectorul constructiilor si al dezvoltarilor imobiliare"

7 Oct. 2008 - Adevărul

"România trăieşte pe credit şi creşte pe credit, inclusiv la nivel individual. Pentru prima oară, economiile populaţiei în bănci au fost depăşite de creditele populaţiei din bănci."

26 Oct. 2008 - Cotidianul

"Criza financiară globală s-a transformat într-una economică, iar România a contractat-o din faza de incubaţie."

2 Nov. 2008 - Cotidianul

"Economiştii Ministerului Finanţelor spun că efectele crizei economice globale se vor resimţi în România în toată forţa lor în al doilea trimestru al anului viitor."

24 Nov. 2008 - ZF, Liviu Voinea, merită citit.

"Criza economica pe care Romania incepe sa o traverseze este cu precadere o criza interna, determinata de mixul gresit de politici macroeconomice luate in ultimii ani. Cresterea economica se dovedeste, asa cum sustineam de multa vreme, una de natura nesanatoasa, de vreme ce se poate evapora ca un fum intr-un singur trimestru. Si asta pentru ca am avut in acesti ani o crestere bazata pe consum, finantat pe datorie."



Guvernul Tăriceanu are o mare parte din vină. Cei de azi nu au scuza că n-au ştiut şi că a venit criza din senin şi n-au luat măsuri 8 luni. Şi că situaţia este cum este din cauza crizei externe.

O oră la Woodstock

Se serveşte cu volumul la maxim.

Despre salariul minim

Ultima idee a Guvernului este creşterea salariului minim. Salariul minim are ca scop ca orice muncă retribuită să asigure un nivel minim de trai.

Cred că nimeni, la o primă vedere, nu este împotriva stabilirii acestui plafon minimal de salarizare. Teoretic este minunat. Dar practic? Există oameni care sunt dispuşi să lucreze sub salariul minim? Indiscutabil. Cine sunt aceştia? Cei mai oropsiţi. Cei care fac o cantitate de muncă sau o muncă de o calitate atât de redusă sau cunoştiinţele lor nu sunt cerute de piaţă că nu pot obţine un salariu minim.

Prin existenţa salariului minim cei mai afectaţi sunt tocmai cei pe care o societate civilizată ar trebui să-i apere. Prin faptul că munca lor nu valorează pe piaţa muncii cât salariul minim ei nu pot găsi o slujbă legală, nu au acces la asigurări sociale, nu au acces la ajutorul de şomaj, nu sunt apăraţi de lege în faţa abuzurilor, sunt practic aruncaţi într-o mizerie mult mai neagră decât dacă salariul minim nu ar exista.

Salariul minim împinge oamenii la ilegalităţi, la violenţă, creşte munca la negru şi nesiguranţa socială.

În vremuri de criză creşterea salariului minim nu este o măsură de solidaritate socială, dimpotrivă. Împinge şi mai mulţi oameni în postura de a nu-şi putea asigura o sursă legală şi relativ sigură de venit.

De asemenea, eliminarea salariului minim ar putea creşte veniturile Statului din taxe şi impozite pentru că mulţi din cei care lucrează la negru ar face presiuni pentru a intra în legalitate, lucru cu care şi mulţi patroni ar fi de acord.

Ideea unui salariu minim diferit pentru cei cu studii superioare este discriminatorie pentru că şi un asemenea om are dreptul să care saci cu nisip dacă nu găseşte altceva de lucru. Şi nu merită plătit mai mult pentru căratul sacilor faţă de un analfabet. De fapt dacă spune că are studii superioare nimeni nu-l angajează.

Salariul minim este o măsură care loveşte în cei mai amărâţi membri ai societăţii, este discriminatoriu şi păgubos pentru societate în ansamblul ei pentru că duce la ilegalităţi. Dar cât de bine sună în presă şi în discursurile politicienilor şi liderilor de sindicat. De fiecare dată când se impun reguli cineva e păgubit, prin salariu minim păgubiţii sunt cei mai vulnerabili. Mai pe larg aici.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Pot să cer un drept la replică?

Întâi n-am avut nevoie de împrumut de la FMI. Apoi am avut dar era o "centură de siguranţă", după care a fost o mare reuşită guvernamentală. Leuţii, de fapt Euro, intră acum direct pentru acoperirea deficitului bugetar. Adică în salarii şi pensii. Pe care nu cred că mai are cineva vreo iluzie că n-o să-i plătim. În 9 luni de zile Traian Băsescu prin girarea unui Guvern de iresponsabili incompetenţi şi declaraţii mincinoase şi-a făcut praf orice credibilitate, cel puţin în domeniul economic.

Pot să fiu acuzat de băsescofobie (Mihail Neamţu) sau de orbire (Mircea Cărtărescu). Între timp s-au alăturat apărării lui Traian Băsescu TRU şi HR Patapievici. N-a ştiut Traian Băsescu care e situaţia economică? Înseamnă că suferă de aceeaşi boală ca omul care a luat credite bazându-se pe "duduiala" economică a Guvernului Tăriceanu. Care măcar are scuza, omul, că era dezinformat şi că nu are expertiză în analiza indicatorilor macroeconomici şi că are consilier economic vecinul de palier. A vrut să dea semnale pozitive? Cui? Cei care erau informaţi ştiau că totul e un balon de săpun, restul, la un asemenea semnal, continuau comportamentul iresponsabil şi adânceau şi mai mult criza. Ultima replică responsabilă în domeniul economic emisă de Traian Băsescu este cea în care a susţinut că mărirea pensiilor este nesustenabilă, a urmat acum câteva zile, la ani distanţă, cea cu trecerea în şomaj a 20 de procente din funcţionari. Să nu uităm că a aprobat dând dovadă de iresponsabilitate sau orbire şi legea aberant populistă a măririi salariilor profesorilor.

Teoretic pot să dau dreptate celor două articole care-l apără, prin comparaţie, pe Traian Băsescu. Practic, nu. E adevărat că Preşedintele nu are putere asupra deciziilor economice luate de Guvern. Dar asta nu-l absolvă de declaraţii iresponsabile şi mai ales neimpuse de cineva. Un Preşedinte "jucător" trebuie să joace spre binele popular. Cuvintele sale au greutate, mai ales în cazul despre care vorbim, pentru că scorul electoral le dă această greutate. Declaraţii care ascund realitatea şi dau false speranţe nu aduc nimic bun societăţii.

Dacă partidele, toate trei, sunt vinovate de exacerbarea crizei, Traian Băsescu este vinovat de "complicitate" şi "favorizarea infractorului". Şi pentru a accepta cele două articole ca fiind valabile, acestea trebuiau să ceară ca Traian Băsescu să-şi asume partea de vină din dezastrul economic, aceea de a induce în eroare populaţia şi a promova imcompetenţa.

Nu vreau să mă alătur nicicum isteriilor de tip Antena3 sau Realitatea Tv dar pentru a păstra obiectivitatea clamată să spunem clar că Traian Băsescu câştigă, dar doar prin comparaţie şi în comparaţie cu aceşti contracandidaţi. E trist că atât putem ca naţie. Doar n-o să-l alegem pe Marian Vanghelie travestit în Mircea Geoană sau pe Crin Antonescu, prezidenţiabilul care "nu este". Dar nici privindu-l pe Traian Băsescu nu trăim cine ştie ce sentimente pozitive. Alegând prin comparaţie o să ajungem în situaţia anilor 40 când de o parte era Hitler şi de cealaltă Stalin (păstrând proporţiile).

Detractorii lui Traian Băsescu acuză personajul pentru orice gest iar apărătorii iartă orice gest, ambele tabere trăiesc, cu mari diferenţe de abordare, decenţă şi discurs în favoarea apărării, sub semnul "cine nu e cu mine e împotriva mea". Radicalizarea a devenit o necesitate. Cei prinşi la mijloc?

Miclea vs. Andronescu, a copia sau a fi original

Singura analiză a celor două sisteme educaţionale propuse este cea a domnului Ştefan Vlaston. Diferenţa esenţială dintre cele două sisteme este cea între un sistem centralizat, Andronescu, şi unul descentralizat, Miclea. Ideologic ambelele sunt de sorginte egalitaristă, social democrată. Cu preponderenţă cel al Ministrului Andronescu care se îndreaptă spre socialism.

Cum nu se pot compara rezultatele înainte de a fi puse în practică şi cum o să se pună în practică doar unul a compara cele două sisteme doar teoretic este oarecum iluzoriu. Argumente pro şi contra dintr-un punct de vedere teoretic se pot aduce şi se pot contrazice la infinit.

Singura metodă valabilă de analiză este analogia. Sistemul Andronescu nu face altceva decât să perpetueze viziunea ante-decembristă, nu face nicio reformă de fapt.

Proiectul Miclea copiază modelul finlandez şi încearcă să-l adapteze la România. Finlanda are cel mai bun sistem educaţional din lume.

Ambele sisteme suferă de lipsa de concurenţă în rândul profesorilor prin viitoarea adoptare a legii unice de salarizare.

Cum alte criterii obiective nu există proiectul Miclea se detaşează prin faptul că este o copie a unui sistem reuşit şi nu o încropeală de idei. Cum am spus de nenumărate ori, a fi original e de multe ori un semn de prostie.

Georgia in my mind

Bogdan Glăvan prezintă un studiu al reformelor economice georgiene.

"Deşi puţină lume ştie, Georgia oferă unul din cele mai reuşite exemple de reformă economică liberală, atât din punctul de vedere al amplitudinii şi profunzimii măsurilor politice luate, cât mai ales din cel al efectelor pozitive rezultate. Povestea de succes a liberalismului în Georgia începe în 2004, la un an după schimbarea politică majoră din 2003. Înainte de acest moment, Georgia era doar una din ţările fost comuniste desprinse din fosta URSS, o ţară marcată de deficienţele ingerinţei statului în economie: sărăcie, impozitare ridicată, absenţa investiţiilor, corupţie cronică etc. Dar, din 2004, odată cu numirea lui Kakha Bendukidze la Ministerul Economiei, lucrurile au început să se schimbe. Devenit faimos pentru afirmaţia că Georgia “ar trebui să renunţe la tot ce poate fi vândut, cu excepţia propriei conştiinţe”, Bendukidze a lansat o reformă comprehensivă a statului, printr-o terapie de şoc. În anii care au urmat, reforma a continuat neabătut, fiind susţinută de primul ministru Lado Gurgenideze şi de preşedintele Mikheil Saakashvili.

Principalele elemente ale reformei liberale din Georgia

1. Reforma fiscală

Moştenind sistemul comunist, Georgia avea înainte de 2004 un regim fiscal complicat, cu o multitudine de taxe (şi, bineinţeles, scutiri de taxe), având ca pilon central principiul impozitării progresive a venitului. În urma reformei fiscale, progresivitatea a fost abadonată în favoarea instituirii cotei unice, iar numărul impozitelor principale a scăzut la patru:
• Impozit pe profit de 15%;
• Impozit pe venit de 20%, urmând ca această cotă să ajungă la 15% până în 2012, conform legislaţiei în vigoare;
• Impozit pe proprietate de până la 1%;
• TVA – redus de 18%, respectiv 0% pentru sectorul financiar şi de sănătate.

Georgia nu are:
• Contribuţii sociale
• Impozit pe dividendele oferite de companiile listate la bursă
• Impozit pe dobânda aferentă depozitelor bancare şi obligaţiunilor

Ca urmare a reformei fiscale, impactul asupra bugetului de stat a fost uriaş, însă nu în sensul golirii acestuia de resurse, aşa cum poate s-ar aştepta unii, ci în sensul creşterii puternice a veniturilor colectate. Acestea din urmă au sărit, ca pondere în PIB, de la 15% în 2003 la 30% în 2008. Dacă înainte de reducerea fiscalităţii statul nu avea bani să plătească salariile funcţionarilor publici, deficitul s-a redus treptat în anii care au urmat, pentru ca în 2008 guvernul să aibă excedent bugetar. Păşind consecvent pe linia liberală a reformelor întreprinse, autoritatea politică a aprobat o lege care limitează cheltuielile publice la 25% din PIB, ceea ce lasă spaţiu pentru reducerea în continuare a impozitelor.

2. Liberul schimb

Georgia a abolit aproape în totalitate şi unilateral taxele vamale şi barierele non-tarifare la import. Circa 95% din mărfurile importate intră în ţară fără nicio taxă vamală, iar pentru restul există taxe de maxim 12%, ceea ce face ca taxa vamală medie să nu depăşească 0,6%. În plus, legea privind „zonele industriale libere” dă dreptul oricui deţine mai mult de 10 hectare de teren să beneficieze de alte avantaje fiscale.

3. Debirocratizare şi dereglementare

S-a întreprins o amplă reformă a administraţiei publice, concretizată în reducerea cu 50% a numărului funcţionarilor publici, ceea ce a permis creşterea consistentă a salariilor celor rămaşi în sistem. Zeci de reglementări au fost simplificate radical sau abrogate complet, avându-se în vedere următoarele trei principii:
• Birocraţia naţională nu posedă capacitatea de a reglementa sau certifica produsele şi activitatea economică mai bine decât o fac birocraţiile din statele dezvoltate; în consecinţă, furnizarea oricărui produs sau serviciu care este deja reglementată într-un stat membru al OECD este permisă automat, fără alte condiţii, în Georgia (vizate au fost, de exemplu, instituţii şi servicii financiare, bunuri de consum, inclusiv farmaceutice);
• Introducerea ghişeului unic în acele domenii unde statul şi-a păstrat atribuţii de certificare (cum ar fi sectorul construcţiilor);
• Introducerea principiului consimţământului implicit, care impune funcţionarilor publici termene precise pentru soluţionarea cererilor înaintate, dincolo de care se consideră că acestea au fost avizate favorabil.

4. Privatizare

A ajuns de notorietate faptul că, dacă vrei să investeşti în Georgia, atunci poţi să cumperi aproape orice, de la porturi, aeroporturi şi terminale petroliere până la studiouri de film şi spitale. În prezent, singurele active rămase în proprietatea statului sunt: calea ferată, poşta, distribuţia energiei electrice, drumurile şi serviciile de apă şi canalizare în zonele rurale.

Poate cel mai important de menţionat este faptul că privatizarea a cuprins domenii considerate în alte ţări drept intangibile, precum educaţia şi sănătatea. Finanţarea şcolilor publice se face cu ajutorul sistemului de vouchere, prin care fiecare familie primeşte cupoane pe care le poate folosi pentru a-şi trimite copii la orice instituţie de învăţământ, publică sau privată. În domeniul sanitar, reforma ţinteşte dispariţia spitalelor de stat şi înlocuirea lor cu clinici private. Privatizarea constă în vânzarea facilităţilor învechite existente (împreună cu terenul aferent) unor companii private, în schimbul angajamentului ferm de a construi facilităţi spitaliceşti noi, cu respectarea unor condiţii specifice (numărul de paturi, destinaţia acestora etc.). Finanţarea sănătăţii pentru persoanele cu venituri reduse - circa 1 milion de persoane – se face tot prin emisiunea de vouchere, prin care aceşti oameni pot cumpăra o poliţă de asigurare medicală de bază de la numeroasele companii de asigurare de pe piaţă.
5. Liberalizarea pieţei muncii şi protecţia socială

• S-a simplificat considerabil legislaţia muncii;
• Nu există salariu minim;
• Accesul străinilor pe piaţa muncii este liber, nu există permise de muncă sau alte restricţii; încheierea unui contract de muncă este singura condiţie pentru obţinerea statutului de rezident;
• Sistemul complicat de ajutoare sociale a fost înlocuit cu un program naţional de protecţie socială, prin care familiilor cu venituri reduse li se acordă lunar o anumită sumă.

Efectele economice ale reformei liberale

Reforma implementată a dus la creşterea spectaculoasă a gradului de libertate economică. Potrivit cunoscutului studiu Index of Economic Freedom efectuat de Heritage Foundation, Georgia a avansat de pe locul 99 în lume pe care îl ocupa în 2005 pe poziţia 32 în anul 2008.
Locul ocupat de Georgia în clasamentele libertăţii economice şi permisivităţii mediului de afaceri

Locul ocupat de Georgia în clasamentele libertăţii economice şi permisivităţii mediului de afaceri




Principalele efecte în plan economic ale reformelor întreprinse:
• Stimularea spiritului antreprenorial. Cel mai relevant indicator în acest sens, pentru o ţară mică precum Georgia, nu este numărul de frme nou-înregistrate în fiecare an (el însuşi impresionant), ci numărul de companii înfiinţate raportat la numărul de locuitori. Cu 15 firme deschise la 100 de locuitori, Georgia depăşeşte nu doar statele din Europa de Est, ci şi ţări recunoscute pentru tratamentul avantajos acordat mediului de afaceri, precum Singapore.
• Atragerea masivă de investiţii străine. Investiţiile străine directe au ajuns în ultimii ani să reprezinte 15% - 17% din PIB; Deficitul de cont curent este finanţat într-o măsură covârşitoare prin investiţiile străine directe, nu prin împrumuturi pe termen scurt.
• Creştere economică accelerată. Din 2004, PIB real al Georgiei a crescut cu peste 8% în fiecare an. PIB nominal a crescut de peste 3 ori, de la 4 miliarde dolari în 2004 la aproape 13 miliarde în 2008;
În comparaţie cu alte state ale lumii, Georgia a progresat din coada clasamentelor în fruntea acestora, după cum atestă raportul Doing Business 2009 al Băncii Mondiale. Studiul – care ia în calcul numeroase considerente pentru a ierarhiza ţările în funcţie de uşurinţa derulării afacerilor (ease of doing busineness) – plasează Georgia pe un onorant loc 15 din 181 de state, depăşind SUA la capitole precum uşurinţa lansării unei afaceri, obţinerea autorizaţiilor de construcţie şi înregistrarea proprietăţii.

Usurinta derularii afacerilor

Uşurinţa înregistrării proprităţii este un alt criteriu folosit pentru a evalua piedicile care afectează mediul de afaceri. Cu cât înregistrarea proprietăţii se face mai greu, cu atât transferul şi protejarea sunt mai dificile. Georgia este în fruntea clasamentului (alături de ţări precum Arabia Saudită), în vreme ce România în coada acestuia.



Inregistrarea proprietatii

Uşurinţa cu care se pot încheia şi desface contractele de muncă este un indicator esenţial pentru evaluarea flexibilităţii pieţei muncii, influenţând decisiv funcţionarea afacerilor şi creşterea economică. Din acest punct de vedere, Georgia este în primele ţări din lume, iar România, spre comparaţie, în coada clasamentului.



Angajarea fortei de munca

Din prisma unui criteriu extrem de elocvent pentru aprecierea piedicilor birocratice existente în economie, anume dificultatea obţinerii aprobărilor pentru construcţii, Banca Mondială plasează Georgia pe locul 10 în lume, la mică distanţă de cele mai permisive state (Singapore, Noua Zeelendă, unele ţări-paradis fiscal).



Obtinerea aprobarii pt constructii.



Evaluarea povarii fiscale (locul ocupat din 181 de ţări)

Potrivit unui alt raport al Băncii Mondiale, Paying Taxes 2009, se poate observa că Georgia, fără să întrunească trăsăturile unui paradis fiscal, se situează la distanţă înaintea României la aproape toate criteriile luate în calcul:



Concluzii

Reflectând la reformele întreprinse în Georgia, merită reţinute câteva lucruri:

• O reformă liberală profundă şi comprehensivă este posibilă şi dezirabilă, în toate ţările în care mecanismul economic este viciat de ingerinţele autorităţii politice, în ciuda opiniilor conform cărora „nu se pot lua măsuri atât de dure!” Singura condiţie pentru adoptarea acesteia este o doză minimă de înţelepciune şi de altruism politic.

• Efectele absolut spectaculoase ale liberalizării economice aruncă în derizoriu argumentele aşa-zis “pragmatice”, de genul: „nu putem reduce impozitele, că nu vom mai avea bani de pensii”. Scăderea dramatică a fiscalităţii din Georgia a dus la dublarea veniturilor la bugetul de stat, ca pondere în PIB. Am mai putea adăuga că în paradisuri fiscale europene, de genul Luxemburg sau Cipru, statul colectează mai mulţi bani la buget decât o face guvernul României. Dar, fideli crezului liberal, georgienii au mers mai departe, adoptând o lege care limitează cheltuielile bugetului la 25% din PIB (de ce să aloce statul resursele, mai bine piaţa!)

• Consecvenţa politicii liberale este premiată de piaţă. Privatizarea şi dereglementarea cvasi-totală generează un entuziasm atât de mare în mediul de afaceri, încât consecinţele pot fi cu greu exprimate în cifre seci. Georgia a continuat să atragă investiţii străine directe enorme (circa 20% din PIB), în condiţiile purtării războiului cu Rusia! În Georgia se preconizează pentru anul în curs (în acest moment – iunie 2009) o scădere economică superficială (-1%), într-un moment în care pieţele emergente se prăbuşesc!

• Dereglementarea şi debirocratizarea se pot realiza practic peste noapte, prin abolirea sau modificarea tuturor legilor care instituie cerinţe şi impun certificări, respectarea unor norme etc.

• Georgia a urcat în partea superioară a clasamentelor performanţei şi libertăţii economice în lume. Ceea ce dovedeşte cu prisosinţă aserţiunea că nicio naţiune nu a decăzut vreodată din cauza impozitelor prea mici, respectiv că nicio economie nu a progresat prin taxe şi legi „la pachet”."