Drept la replică. Sistemul de pensii de Stat, o explicaţie

Am spus că nu paradisul este destinaţia actualei clase muncitoare. Casandra, predestinat nume, ni-a cerut un drept la replică. Pe care sunt onorat să-l acord. O altă viziune asupra pensiilor.

"Îmi cere să-i demonstrez cum se susţine şandramaua pensiilor publice din România, despre care toată lumea ştie că este la ananghie. Evident, eu nu înmulţesc peştii şi azimele, deci nu pot demonstra că sistemul actual de pensii este viabil. Că nu este. Dar am ferma convingere că problema pensiilor nu este corect formulată şi înţeleasă, nici de mulţi oameni deştepţi.

Problema fundamentală nu este aceea a sustenabilităţii financiare a pensiilor publice, aşa cum le cunoaştem astăzi. Problema pensiilor plătite de sistemul de asigurări sociale de stat nu este numai o problemă de bilanţ, de deficit sau de gestionare. Acestea sunt aspecte esenţiale, importantissime, dar nu fundamentale. Fundamental, problema pensiilor este o problemă politică, aşa cum a fost şi atunci când sistemul a fost inventat. Această problemă politică structurează răspunsul adevărat şi durabil. Dacă vom continua să nu punem bine întrebările, vom găsi doar răspunsuri temporare, din ce în ce mai parţiale în problema pensiilor.

Iar problema politică este: cine şi cum organizează credibil şi durabil gestionarea marelui risc social de a rămâne fără resurse pentru trai la bătrâneţe, când puterea de muncă s-a dus?

Să îşi pierzi capacitatea de muncă odată cu înaintarea în vârstă nu este ceva observat de curând. Dar cât timp comunităţile umane erau restrânse, cât timp familiile multi-generaţionale gospodăreau împreună, cât timp suzeranul şi bisericile aveau în responsabilitate pe văduve, orfani, bolnavi şi handicapaţi, problema supravieţuirii la bătrâneţe nu era fără soluţie. Când oraşele au înflorit, meşteşugarii s-au înmulţit şi statele şi-au formulat mai bine interesele a apărut problema asigurării unei surse de venit la bătrâneţe pentru anumite categorii de populaţie, acele categorii care se deplasaseră de pe domeniile aristocraţilor în târguri şi oraşe.

Bogatele şi puternicele abaţii benedictine au fost printre primele care asigurau un fel de pensie slujitorilor lor mireni devotaţi. Apoi, Colbert, ca ministru al lui Ludovic al XIV-lea al Franţei, în plină expansiune a regatului pe mări, a asigurat pensii marinarilor, pensii finanţate prin contribuţii ale acestora şi ale Coroanei. Acest tip de pensii a fost extins, în secolul al XVIII-lea, la ofiţerii armatei. Pensii pentru structurile de putere ale regatului deci, pentru loialul lor serviciu.

Dar adevăratul părinte al asigurărilor sociale este Otto von Bismarck. Cancelarul, după războiul câştigat în faţa Franţei în 1870, a croit planuri mari pentru germani, pentru imperiu: industrializare accelerată, urbanizare susţinută. În câteva decenii, înainte şi după 1870, se crease deja o muncitorime germană, dezrădăcinată din cadrul larg familial post-medieval, destul de prost plătită şi fără resurse semnificative pentru economisire. Iar von Bismarck se confrunta cu imensa problemă a unei mişcări socialiste în ascensiune rapidă.

Aristocratul conservator şi protestant s-a gândit, după cum chiar a mărturisit apropiaţilor săi, să-i bată pe social-democraţi cu armele lor. Mai întâi i-a cam prigonit, le-a desfiinţat mişcarea, apoi a promovat cel mai revoluţionar sistem de asigurări sociale. În doar două decenii, muncitorii germani aveau asigurări pentru pensii, pentru boală, pentru şomaj. Mişcarea social-democrată nu a sucombat, dar nu s-a ajuns la revoluţie. Von Bismarck s-a ales cu renumele de "conservatorul roşu".

La ce probleme anume a răspuns sistemul german de asigurări sociale?
În primul rând, a asigurat o sursă de venit la bătrâneţe pentru lucrătorul german., sursa fiind alimentată prin contribuţiile sociale plătite de angajaţii activi şi patroni.

În al doilea rând, a asigurat condiţii pentru atractivitatea condiţiei de angajat în industria care se dezvolta şi care avea nevoie de mână de lucru.

În al treilea rând, a pus bazele fidelităţii muncitorului pentru fabrica sau atelierul în care lucra, aşa că fluctuaţia de personal nu a mai afectat producţia.

În al patrulea rând, şi cel mai important pentru omul de stat, a asigurat stabilitate socială şi consolidarea unei largi categorii sociale sigure pe resurse şi doritoare de stabilitate politică.

Care au fost resursele implicate în soluţionarea problemelor?
În primul rând, resursa demografică. Generaţiile tinere erau mereu mai numeroase decât cele vârstnice.

În al doilea rând, interesul patronilor în a-şi fideliza salariaţii, interes pe care au acceptat să-l finanţeze.

În al treilea rând, şi cel mai important, un mare proiect de naţiune împărtăşit şi susţinut de elitele germane: Marea Germanie, dezvoltată, puternică şi prosperă.

Din 1889 au trecut mulţi ani. Între timp, problema resurselor la bătrâneţe a primit o mulţime de variante de soluţii în ţările lumii. Unele soluţii sunt mai liberale, ca în S.U.A. şi Marea Britanie, unde pensia publică asigură un minim de subzistenţă şi este finanţată larg nu numai din mici contribuţii, ci şi din impozitele generale. Totuşi, grosul veniturilor bătrânilor provin din fonduri private de pensii sau fonduri ocupaţionale (sau profesionale, organizate la nivelul companiei si încurajate fiscal de stat). Alte soluţii sunt mai "conservatoare", mai corporatiste, cum este sistemul bismarckian adoptat şi la noi. Alţii au fost mai social-democraţi, precum nordicii, şi au adoptat soluţia finanţării abundente a pensiilor, atât din impozitele generale, cât şi din contribuţii gestionate de sindicate împreună cu patronatele.

În ultimele două decenii însă, toate guvernele au adoptat ajustări sub presiunea evoluţiei demografice şi a efectelor globalizării. Ajustările au mers mult în sensul "corcirii" sistemelor de pensii şi în cel al măririi vârstei de pensionare sau a stagiului de cotizare. Aproape toate statele au încurajat fondurile suplimentare de pensii, publice sau private, unde pensia este strict legată de contribuţie şi de durata cotizării.

Dar astăzi aceste ajustări nu mai sunt suficiente. S-a schimbat complet peisajul economic şi politic. Stabilitatea lucrătorului la locul de muncă, fidelitatea faţă de firmă nu mai sunt virtuţi, ci păcate. Elitele economice nu mai sunt ataşate de mari proiecte naţionale, ele sunt deja globalizate. Aşa de globale au devenit interesele elitelor economice şi financiare, încât nu se sinchisesc dacă au prilejul de a fenta fiscul naţional!

Stabilitatea politică la nivelul unui stat nu mai este o condiţie de succes economic pentru care elitele economice să mai angajeze resurse proprii, ci condiţionalităţi impuse guvernelor pentru "investiţii".

Singura problemă care a rămas neschimbată este aceea a veniturilor la bătrâneţe, în condiţiile în care oamenii au rămas la fel de "miopi" în privinţa economisirii şi amânării consumului pentru un timp mult prea îndepărtat.

Ce-i drept, la noi este şi greu să ceri economii unor adulţi care au în familia cu doi adulţi şi doi copii, în medie, venituri lunare de 2.200 lei, dar minimul de trai decent este de peste 2.500 lei...Minimul de trai decent pentru un adult in mediul urban este de peste 800 lei, dar mulţi salariaţi au salariul net mai mic decât acest minim.

Aşa că, adevărata problemă de aici porneşte. De la comportamentul cam clandestin al "patronilor" care-şi "optimizează" finanţele şi activităţile pe toate căile, şi au destule căi în ultimele trei decenii, pe de o parte. Şi de la obligativitatea de a da răspuns unui risc social care ameninţă bunăstarea unei foarte largi categorii de persoane. Atât de largă este categoria aceasta, încât a devenit esenţială pentru stabilitatea politică şi democratică a unei ţări şi pentru arhitectura guvernamentală.

În urmă cu peste un secol, în plină epocă a migraţiilor către Lumea Nouă, patronii erau strict interesaţi ca muncitorii să aibă şi ei interesul stabilităţii în locul de muncă. Salariaţilor le-a fost oferit un răspuns la neliniştea lor legată de bătrâneţe, boală, şomaj: PAYG.

Astăzi, istoria s-a cam schimbat. Dar slăbiciunile şi fricile umane, nu.

Atunci, stabilitatea era plătită şi răsplătită. Astăzi "libertatea" de circulaţie este răsplătită, dar nu este plătită. Vechiul PAYG se poate adresa în viitor capitalurilor, în cadrul principiului bonus-malus. Odată, capitalurile şi-au "cumpărat" stabilitatea forţei de muncă şi stabilitatea politică. Astăzi, ar trebui să-şi "cumpere" ticketul de călătorie prin lumea largă şi stabilitatea politică a comunităţii în care se implantează. Un fel de TVA social, dar într-o formulă valabilă pe pieţe mai largi decât cele locale, poate la nivelul UE?

Competiţia fiscală la nivel internaţional nu lasă prea multe şanse realiste de soluţionare "de bună voie" a problemei pensiilor. Iar problema pensiilor trebuie să fie rezolvată, sub riscul unor probleme politice şi de securitate copleşitoare pentru orice guvern.

De aceea, doar pensiile corelate cu contribuţiile sociale plătite de salariat şi angajator, oricum le va masacra Boc, vor oferi un amărât de răspuns parţial şi temporar problemei. Nivelul lor real va fi într-o continuă scădere. Ele trebuie să fie completate în viitor cu pensii naţionale servite după 65-70 de ani de către stat, din impozitele generale, cu pensii private, cu pensii profesionale.

Economisirea personală sau investiţiile personale constituie un răspuns credibil doar pentru o categorie mică de persoane: cele care au resursele necesare şi sunt prevăzătoare din fire. Pentru ceilalţi, sistemele mutuale sunt obligatorii.

Cum determinăm capitalurile să-şi asume o parte din costurile unei probleme la ivirea căreia au contribuit masiv? Impunându-le costuri ale libertăţii lor de circulaţie în lumea largă, într-un sistem fiscal renovat şi coordonat la nivel cel puţin continental. Capitalurile se pot lipsi de salariaţii "mofturoşi" dintr-o ţară, dar nu se pot lipsi de "consumatorii-stăpâni" de pe pieţele de desfacere solvabile.

Aceasta este perspectiva pe care ţi-o propun, Dan Şelaru. Una ceva mai largă. Cu pălăria pe cap. Bismarck a formulat corect problema. Economiştii şi sociologii vremii au dat soluţia. Chiar dacă nu sunt Bismarck, aştept şi eu provincia!"

Lipsa de mişcare a capitalului o să conducă la o profundă lipsă de capitalizare a economiei româneşti, la o scădere a nivelului salarial şi, în concluzie, la lipsa finanţării sistemului de pensii actual, renovat sau nu de Boc. Soluţia propusă de tine este adecvată la un nivel politic, UE, care nu există. Să vedem lipsa de ajutor pe care o încasează meritat Grecia.

Şi asta ar reduce şi mai mult competitivitatea Europei în faţa restului lumii.

Ce propui tu este o sărăcie generalizată în locul sacrificării actualei generaţii de pensionari, cinică soluţie, pe care o propun eu în speranţa unui viitor mai bun pentru generaţiile viitoare. Dar asta e de discutat. Sunt gata oricând să păstrez vie discuţia. Rămân la ideea că economii personale şi cât mai mulţi copii sunt soluţia. Nu creşterea pensiilor ci a alocaţiilor prin reduceri semnificative de impozite, nu finanţare directă.

La mulţi ani tuturor femeilor!