Bani, bănci, impozite, stat social

E o istorie lungă. înarmaţi-vă cu răbdare şi tutun.

Suntem pe vremea când toate monedele erau acoperite în aur (sau chiar erau de aur sau argint). Să zicem la sfârşitul secolului XIX. Banii sunt un mijloc de schimb, aur, argint, sare, vite, scoici sau ţigări, toate au fost folosite ca mijloc de schimb. O poveste interesantă despre nişte pietre de 4 metri folosite pe post de monedă poate fi găsită aici, s-a terminat cu hiperinflaţie când un aventurier irlandez a inundat piaţa cu pietroaie.

Mijlocul de schimb, banii, trebuie să aibă nişte calităţi, să fie durabil, să fie divizibil, să fie acceptat de actorii economici, să fie uşor transportabil şi, pe vremea aceea, să poarte o valoare intrinsecă. Această ultimă proprietate s-a pierdut. Oamenii, în general, au ales aurul şi argintul ca fiind mijloace de schimb convenabile. Asta ne-a condus la diviziunea socială a muncii, la specializare şi la creşterea activităţii economice şi deci a comerţului.

După adoptarea metalelor preţioase ca bani, erau preţioase tocmai pentru că erau alese ca mijloc de schimb, noţiunea de bancă a apărut natural. Din mai multe motive. Primul, şi cel mai important, era frica. Marii negustori preferau să nu transporte cu ei mari cantităţi de monedă. Depuneau banii în oraşul A, primeau o hârtie (o bancnotă) cu care mergeau în oraşul B unde o transformau în bani palpabili.

De asemenea tot frica a făcut ca băncile să devină locul în care se ţineau banii, în schimbul bancnotelor care la rândul lor au devenit un mijloc de schimb. Pentru că băncile aveau cantităţi importante de bani au început să împrumute, să spunem frumos, finanţeze, contra dobândă, diferite acţiuni economice şi să ofere dobândă, natural mai mică, deponenţilor.

Cum funcţionau băncile când banii erau "adevăraţi"?

Pentru că nu toţi deponenţii veneau simultan să-şi ridice aurul din bănci acestea păstrau doar o fracţiune din aurul şi argintul depus în tezaurul din subsol (nu era neapărat în subsol dar sună bine). Moment poetic, neapărat de văzut.



Să revenim. Deci băncile aveau doar o parte din aurul depus în tezaurul propriu. Dar ele nu puteau împrumuta sume arbitrare pentru actorii economici, exista oricând frica unui iureş al deponenţilor care-şi cereau aurul înapoi.

Când debitorii pe care îi finanţau plăteau împrumutul repede, adică făceau afaceri profitabile şi rapide, banca putea să menţină dobânzile constante, când afacerile mergeau prost bancherii ridicau dobânzile pentru a restrânge creditul, pentru a păstra un raport constant credit vis a vis de aurul deţinut.

Aici e un punct care merită subliniat, când afacerile mergeau prost dobânzile creşteau, astfel era favorizat falimentul afacerilor neviabile sau restructurarea lor. Cu toate consecinţele, oamenii de afaceri fie falimentau, fie îşi îmbunătăţeau profitabilitatea pentru a putea obţine un nou împrumut.

Un standard universal, aurul, făcea ca întreaga economie mondială să funcţioneze unitar. Nicio ţară nu-şi putea permite să scadă unilateral dobânzile pentru că banii "zburau" în alte ţari unde dobânda era mai mare, scăderea cantităţii de aur deţinut de bănci conducea imediat la creşterea dobânzilor.

Cam aşa funcţiona economia mondială înainte de Primul Război Mondial, cantitatea de aur limitată nu permitea Statului să intervină prea mult în economie, acesta era asemeni unui actor economic obişnuit, limitat la veniturile obţinute din impozite şi taxe şi neputând să-şi permită deficite prea mari.

Şi aici apar intervenţioniştii, cu următoarea idee "dacă băncile nu pot împrumuta oricâţi bani, de ce să nu găsim o metodă să alimentăm cu bani băncile astfel încât împrumuturile să poată creşte nestingherit?".

Cum? Păi înfiinţăm o bancă dispusă să emită bancnote nu acoperite în aur ci în viitoarele încasări ale Statului din impozite. Aceasta poate finanţa (împrumuta) băncile cu sume noi de bani, fără acoperire în aur ci bazate pe încrederea că hârtiile emise de Stat sunt la fel de solvabile ca hârtiile acoperite în aur. FED-ul a fost înfiinţată în 1913, din acel moment standardul aur nu a mai existat practic, a devenit un standard aur-hârtii emise de Stat. Hârtiile emise de Banca Centrală puteau plăti depozitele în aceeaşi măsură ca şi aurul.

Nou moment poetic. Ăsta poate fi sărit deşi ar merita văzut, mai ales de partea masculină. Misoginule!



Sărim o parte din istorie şi spunem că frenetic FED a pompat hârtii, pe post de bani, în economie care s-au dus în acţiuni, când frenezia a luat sfârşit, ca de atâtea ori în decursul istoriei, neapărat trebuie citită "Economia crizelor" de Roubini şi Mihm, ne-am ales cu criza din 1929. Cu consecinţele cunoscute.

Bineînţeles că noua realitate a banilor de hârtie, garantaţi de Stat, a condus la posibilitatea acestuia de a avea un deficit constant, bazat pe hârtii emise de Banca Centrală. Prin impozite şi taxe, cu scopul de a obţine puterea, oamenii politici, bazându-se pe deficit, au început să redistribuie bogăţia, au luat de la bogaţi şi au dat la săraci. Abandonarea aurului a dat posibilitatea guvernelor să facă tot felul de cheltuieli exorbitante. Care au avut, sau nu, efecte economice tangibile.

În acelaşi timp deficitele bugetare au fost acoperite prin inflaţie, toată lumea a pierdut. Ba, mai mult, s-a creat în mintea guvernanţilor ideea că inflaţia ajută creşterea economică. Prin înfiinţarea unei dobânzi de referinţă, arbitrară, dependentă de voinţa Băncii Centrale, în momentele de scădere economică băncile centrale au avut posibilitatea să ofere împrumuturi ieftine, salvând astfel afaceri neviabile de la faliment şi introducând hazardul moral ca instituţie, asta trăim noi acum.

Subliniem din nou, când afacerile merg prost Băncile Centrale scad dobânda şi oferă, fără discernământ, împrumuturi ieftine. Invers ca pe vremea aurului. Merită citit.

Să vedem ce se petrece în societate după introducerea banilor de hârtie. Politicienii, de dragul puterii, având la îndemână două instrumente, inflaţia şi deficitul bugetar, pe care le-au folosit fără discernământ au cheltuit aberant. Au cheltuit fără frică şi când n-au mai putut plăti au emis hârtii. Cu sărăcirea tuturor. Dar mai ales a celor săraci. Pentru că Statul a împrumutat de la cei bogaţi, le-a plătit dobânzi şi i-a făcut şi mai bogaţi, a lansat proiecte de într-ajutorare pentru cei săraci, făcându-i dependenţi de ajutoarele de la Stat. A înfiinţat salariul minim prin care a eliminat de pe piaţa muncii o parte a populaţiei făcând-o total dependentă sau muritoare de foame.

Mai mult, a acaparat domenii de activitate, Sănătate sau Educaţie, pe care le-a transformat după bunul plac. Banii, fără număr, aflaţi la dispoziţia Statului au dus la corupţie. Valoarea şi competenţa şi-au pierdut valoarea. Fiecare generaţie de demagogi a adâncit deficitul bugetar. Exact criza pe care o trăim. Creditul ieftin a condus la consumerism, datoriile Statelor sau indivizilor au ajuns la cote ameţitoare.

În 71, Nixon a renunţat la orice legătură a dolarului cu aurul. Avem doar cursuri flotante. Băncile Centrale nu mai pot decât în mică măsură să aibă o politică proprie. Moment poetic tragic, neapărat de văzut.



Mai am de tras o concluzie. O las la îndemâna cititorului. Nu fără o sugestie. S-ar putea să fim pe marginea unui colaps economic.



PS Aştept omagii şi înjurături. :-)
PPS Picanterii despre bani aveţi aici.
PPPS Dedicaţie lui Schumpeter. Am schimbat ultimul clip.