Nu ştiu ce titlu să-i pun

Am găsit un articol care aduce un subiect foarte departe de subiectele presei actuale. Ne spune, sau o să ne spună, cum putem trece peste moartea persoanelor dragi. E aici. E o situaţie inevitabilă. Doar dacă "ai şansa" să mori tu primul.

Subiectul e foarte intim, dar pentru că a scris cineva deja despre asta am curajul să scriu. Chiar e vorba de curaj, cel puţin aşa simt eu.

Tatăl meu a fost un personaj fabulos. Era total în afara lumii obişnuite, un personaj cu o lume a lui, un luptător. Cu o condiţie fizică de invidiat, prietenii îi spuneau Jesse, de la Jesse Owens, avea plămânii unui campion mondial, nu şi inima. Alerga fenomenal 50 de metri şi dezastruos 100. Era profesor de sport. Care chiar făcea ceva pentru condiţia fizică a copiilor. Noi nu jucam fotbal. Dar nu despre asta e vorba.

În 89 a făcut cancer laringian. Am mers la spitalul ORL din Panduri, acum se cheamă "Hociotă", am găsit un doctor minunat, Călăraşu, l-a operat, aproape l-a decapitat dar l-a salvat. În 2007 am ştiut că e iar bolnav, de ziua lui a fost la spital, am aflat, el nu, că mai are trei luni de trăit, avea cancer pulmonar. I-am spus, i-am prezentat variantele, chimioterapie, cu şansa de a muri din cauza efectelor secundare sau a merge acasă şi a aştepta sfârşitul. A ales varianta a doua.

Au urmat trei luni de agonie, îngrozitoare. Pe 31 decembrie 2007 a murit. A fost greu, Revelionul nu mai înseamnă nimic pentru mine.

Pe 19 aprilie 2008 eram la bere cu 2 prieteni, unul era "cel mai bun prieten al meu", nu există aşa ceva, prietenii sunt prieteni, nu e unul mai bun decât altul, sunt prieteni. Dar în mod sigur era cel mai bun prieten al copilului meu. Ne ştiam de 20 de ani. Luni, pe 21, am aflat că murise într-un accident pe munte, lângă Râmnicu Vâlcea. Marţi dimineaţă am luat de la morgă trupul zdrobit şi l-am cărat o jumătate de ţară până la Piatra Neamţ. Nu-mi venea să cred prin ce treceam. Mulţumesc Nelule, şoferul, pentru drumul acela. Ai fost puternic şi uman.

În ziua când Hotnews a început să mă preia, prin octombrie 2008, în acea zi am îngropat un bun prieten, cu 10 zile înainte se plângea că-l doare spatele. Avea cancer generalizat, habar n-avea. Este omul care, vorba unui prieten de-al meu, "mi-a schimbat percepţia despre ce înseamnă umor". Să-ţi fie ţărâna uşoară, Onuţ!

Pe 31 ianuarie 2009, la 3 noaptea a sunat telefonul, mi-a murit mama, atac de cord. Ştiam că e bolnavă dar nu credeam că o să fie atât de repede. Dar s-a întâmplat. O altă înmormântare.

Apoi s-a oprit. Sau nu, nu ştiu. Oricum, mi-e frică de fiecare telefon care sună. Nu ştiu dacă am trecut peste toate astea. Într-un fel sunt obligat, am de crescut un copil, am de trecut printr-o criză. Trebuie să merg înainte. Nu mă pot opri dar asta nu înseamnă că undeva, în mintea mea, nu există tot acest trecut pe care trebuie să mi-l asum şi, mai mult, îmbrăţişez.

Aveţi grijă de cei dragi şi de voi. Aş vrea să spun că n-o să se întâmple. Bucuraţi-vă cât sunt lângă voi.



PS Nu ştiu dacă am făcut bine să postez textul ăsta.