miercuri, 15 septembrie 2010

Nu ştiu ce titlu să-i pun

Am găsit un articol care aduce un subiect foarte departe de subiectele presei actuale. Ne spune, sau o să ne spună, cum putem trece peste moartea persoanelor dragi. E aici. E o situaţie inevitabilă. Doar dacă "ai şansa" să mori tu primul.

Subiectul e foarte intim, dar pentru că a scris cineva deja despre asta am curajul să scriu. Chiar e vorba de curaj, cel puţin aşa simt eu.

Tatăl meu a fost un personaj fabulos. Era total în afara lumii obişnuite, un personaj cu o lume a lui, un luptător. Cu o condiţie fizică de invidiat, prietenii îi spuneau Jesse, de la Jesse Owens, avea plămânii unui campion mondial, nu şi inima. Alerga fenomenal 50 de metri şi dezastruos 100. Era profesor de sport. Care chiar făcea ceva pentru condiţia fizică a copiilor. Noi nu jucam fotbal. Dar nu despre asta e vorba.

În 89 a făcut cancer laringian. Am mers la spitalul ORL din Panduri, acum se cheamă "Hociotă", am găsit un doctor minunat, Călăraşu, l-a operat, aproape l-a decapitat dar l-a salvat. În 2007 am ştiut că e iar bolnav, de ziua lui a fost la spital, am aflat, el nu, că mai are trei luni de trăit, avea cancer pulmonar. I-am spus, i-am prezentat variantele, chimioterapie, cu şansa de a muri din cauza efectelor secundare sau a merge acasă şi a aştepta sfârşitul. A ales varianta a doua.

Au urmat trei luni de agonie, îngrozitoare. Pe 31 decembrie 2007 a murit. A fost greu, Revelionul nu mai înseamnă nimic pentru mine.

Pe 19 aprilie 2008 eram la bere cu 2 prieteni, unul era "cel mai bun prieten al meu", nu există aşa ceva, prietenii sunt prieteni, nu e unul mai bun decât altul, sunt prieteni. Dar în mod sigur era cel mai bun prieten al copilului meu. Ne ştiam de 20 de ani. Luni, pe 21, am aflat că murise într-un accident pe munte, lângă Râmnicu Vâlcea. Marţi dimineaţă am luat de la morgă trupul zdrobit şi l-am cărat o jumătate de ţară până la Piatra Neamţ. Nu-mi venea să cred prin ce treceam. Mulţumesc Nelule, şoferul, pentru drumul acela. Ai fost puternic şi uman.

În ziua când Hotnews a început să mă preia, prin octombrie 2008, în acea zi am îngropat un bun prieten, cu 10 zile înainte se plângea că-l doare spatele. Avea cancer generalizat, habar n-avea. Este omul care, vorba unui prieten de-al meu, "mi-a schimbat percepţia despre ce înseamnă umor". Să-ţi fie ţărâna uşoară, Onuţ!

Pe 31 ianuarie 2009, la 3 noaptea a sunat telefonul, mi-a murit mama, atac de cord. Ştiam că e bolnavă dar nu credeam că o să fie atât de repede. Dar s-a întâmplat. O altă înmormântare.

Apoi s-a oprit. Sau nu, nu ştiu. Oricum, mi-e frică de fiecare telefon care sună. Nu ştiu dacă am trecut peste toate astea. Într-un fel sunt obligat, am de crescut un copil, am de trecut printr-o criză. Trebuie să merg înainte. Nu mă pot opri dar asta nu înseamnă că undeva, în mintea mea, nu există tot acest trecut pe care trebuie să mi-l asum şi, mai mult, îmbrăţişez.

Aveţi grijă de cei dragi şi de voi. Aş vrea să spun că n-o să se întâmple. Bucuraţi-vă cât sunt lângă voi.



PS Nu ştiu dacă am făcut bine să postez textul ăsta.

19 comentarii:

Stoie spunea...

Greu de scris despre lucruri din acestea. De obicei mortile din jurul nostru ne intuneca dar uneori ne fac si sa vedem lucrurile mai clar. In sensul ca suntem tot oameni orice am ajunge sa facem sau sa avem.

Ai trecut prin perioade grele. E bine ca ti-ai pastrat luciditatea.
Nici eu nu stiu daca e bine ca ai postat textul acesta.

Dan Selaru spunea...

:-)(

Unknown spunea...

mi se pare un articol foarte sensibil si personal. ai gasit taria sa scrii despre aceste lucruri, asta in sine trebuie felicitata.

Flavian spunea...

Mi-e mi-a placut asta: Matei Vorbeste-mi Despre Rai

Pongo spunea...

Nu cred ca ai facut rau. Oamenii de multe ori se definesc fals uitand niste constante in ecuatia vietii.

Postul asta e un strop de realitate.

Asta e pentru tine
http://www.youtube.com/watch?v=_lXZqrMlgLQ

alex@formidabilii.org spunea...

Toata compasiunea Dane.

Eu am facut o mica excursie "dincolo" acum vreo 15 ani, nu e nici asa de bine si nici asa de rau pe cat se crede. Totul e in mintea celor care raman in urma.

Dan Selaru spunea...

Multumesc :-)

Turambar spunea...

:( :friends: :hugs:

vera spunea...

Dan - De ce sa nu fi facut bine?

Primo: e blogul tau si postezi ce vrei/crezi.
Secundo: cine vede despre ce e vorba si nu doreshte sa citeasca, e adult si va decide sa ignore.
Terzo: chestia cu binele si raul e, intre nishte limite, relativa.
Concluzia mea: nu cred ca scopul suprem trebuie sa fie sa facem intotdeauna bine, ci, all things considered, sa nu facem niciodata RAU. Ca in medicina.

Titlul potrivit? Orice varianta tzi se pare adecvata pentru ceea ce Malraux a numit "La condition humaine".

Mihvoi spunea...

Condoleante.

Afland aceste lucruri cred ca ai fost foarte puternic. Inainte de acest post ma intrebam ce a schimbat intrucatva tonul (mai) optimist pe care il aveai acum ceva vreme. Acum inteleg mai bine, si macar pentru atat a meritat sa scrii din punctul meu de vedere. Poate va usura putin si povara ta, nu stiu ...

Iti doresc ... puterea de a accepta lucrurile inevitabile ale vietii si de a schimba lucrurile care pot fi schimbate in bine !

Camil spunea...

...nu cred c-aș fi putut scrie despre așa ceva. în rest, nu e nimic de spus/scris - lucrurile astea se simt, cuvintele nu-și au rostul.

Menaru spunea...

m-a atras titlu, m-am emotionat continutul. si, iarta-ma pentru gandul meu, dar, la sfarsit, i-am multumit Celui de Sus ca am fost relativ norocoasa si nu m-a facut sa trec prin asta. nu cred ca as fi rezistat atat de bine, ca as fi fost atat de puternica. sau... cine stie... o stii doar cand viata te confrunta cu aceste tragedii. cat mai tarziu, sper.

Călin Hera spunea...

Înteleg foarte-foarte bine ce spui aici. Nu stiu dacă mie curajul îmi lipseste să scriu despre asta sau altceva: faptul că sunt nouă ani de când refuz să vorbesc la trecut despre...

Este unul dintre cele mai miscătoare texte pe care le-am citit prin bloguri.

Claudia spunea...

Moartea, in general, exista atunci cand cineva drag sau suficient de apropiat dispare dintre noi.
In rest, uitam de ea, dar nici de viata nu ne amintim cum ar trebui...

Tino spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Tino spunea...

In 2004, prin noiembrie, a murit sora tatei. 51 ani. Atac cerebral, in magazinul satesc (ala micut de langa tine, de la tara). S-a luptat vreo 3 zile, dar in zadar. Dar nu asta e important. Avea (are?) 3 copii. Intr-un fel sau altul toti trei au aflat atunci, pe pielea lor, ca intr-adevar nu stii ce ai pana nu pierzi. Cred ca despre viata acestei femei s-ar putea scrie carti....

Dan Selaru spunea...

Tino, nu ne-am vazut niciodata, poatwe ca ar trebui.

Dan Selaru spunea...

Mi-a fost realmente frica de reactiile oamenilor. Nu stiu cum am gasit curajul, am scris in 10 minute, multumesc tuturor. :-)

alice spunea...

ai făcut bine.