Cum să-ţi faci tractor acasă

De la TED. Planurile.

Între Paul Krugman şi Demi Moore

Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, ne oferă o mostră de gândire care contorsionează realitatea. Să cităm:

"For decades the story of technology has been dominated, in the popular mind and to a large extent in reality, by computing and the things you can do with it. Moore’s Law — in which the price of computing power falls roughly 50 percent every 18 months — has powered an ever-expanding range of applications, from faxes to Facebook." - The New York Times

Legea lui Moore ne spune cu totul altceva, că numărul tranzistorilor care se pot pune pe suprafaţa unui circuit integrat de arie fixă se dublează la fiecare 18 luni.

Putem spune că puterea de calcul se dublează la fiecare 18 luni, menţinând suprafaţa constantă. Aproape acelaşi lucru se poate spune despre consumul energetic al procesorului respectiv. Aflăm că, din punctul de vedere al consumului energetic, la fiecare 1,6 ani avem o injumătăţire a consumului energetic păstrând constantă puterea de calcul. Din acest punct de vedere putem spune că drumul miniaturizării continuă nestingherit, încă.

Fizic există limite. Nu o să putem trece sub dimensiunea atomilor, oricât ne-am dori, putem să trecem la calculatoare cuantice, mai avem şi este un alt subiect. O soluţie mai simplă este să trecem la circuitele integrate 3D, altă poveste. Discuţiile asupra subiectului sunt pline de vervă. Ca şi soluţiile.

Dar economic problema se pune altfel. Krugman ne spune ceea ce pare de bun simţ, că dacă pot să dublez puterea de calcul la 18 luni atunci preţul se înjumătăţeşte la 18 luni. Doar că trecerea de la o tehnologie la alta este capital intensivă, a dubla densitatea nu este acelaşi lucru cu a dubla lungimea unui fermoar.

Europenii se unesc, Intel şi Samsung sunt singurele companii care şi-au putut menţine propriile fabrici. Majoritatea producătorilor de chip-uri externalizează producţia în Asia. Fabricanţii de circuite integrate sunt în faţa sorţii la care niciun producător de tuburi vidate (lămpi, cum se numeau ele pe vremuri) nu s-a putut opune. Falimentul.

Şi cred că la asta trebuia să se refere Krugman. Economic situaţia e descrisă corect aici:

"Historically, the focus in the semiconductor industry was always how quickly you could move to the next geometry node, now the question is how to make money by sustaining a specific node." -



Nimic nu creşte indefinit. Nici aplicarea legii lui Moore nu este eternă, există limite fizice aşa cum există limite economice.

Cât despre aplicarea legii lui Moore în domeniul energiei solare, e mai curând legea lui Demi Moore, care tocmai a divorţat, ca să păstrăm toate subiectele fierbinţi într-unul singur (demi - jumătate, mi-ar fi plăcut să fiu eu autorul jocului de cuvinte). Aici este descris ritmul real al dezvoltării industriei energiei solare.

Trebuie să nu ne strângem de gât în următorii 20 de ani. Ca să nu mai ziceţi că sunt negativist :-). Doar că se pune problema limitelor fizice şi a randamentului energetic.

O cură de mediocritate

Avem o ţară, cum procedăm? De ce e ţara asta înapoiată? E o întrebare legitimă, cred eu. Când a venit Carol I eram o ţară care nu prea ieşise din Evul Mediu. Cu chiu, cu vai, am ajuns în secolul XX, am trişat la sfârşitul Primului Război Mondial şi am reuşit ca în 20 de ani să părem o ţară cât de cât europeană, înapoiată dar europeană.

Apoi a venit dezastrul. Alegerea între Hitler şi Stalin. Trebuia să alegem ca Polonia, să ne batem cu ambii? Ne folosea la ceva? S-a dovedit că am ajuns în aceeaşi oală, nu cu acelaşi destin.

Apoi 40 de ani de comunism. Cu hidoşeniile lui. Şi apoi capitalismul "de cumetrie".

Am tot stat să mă gândesc ce a caracterizat toate aceste epoci. Şi am găsit, extremismul.

Noi am cedat peste tot, am plâns şi am cedat, şi Transilvania şi Moldova. Noi am trecut de partea nemţilor cu totul, nu ne-am oprit ca finlandezii. Noi ne-am făcut comunismul mai rău ca al tuturor. Noi ne-am plătit datoriile murind de foame şi de frig. Apoi am murit pentru libertate, şi am omorât în numele ei. Apoi, după ce nu ne-am vândut ţara şi nu am gândit şi ne-am bătut între noi am trecut în partea cealaltă. Am vândut totul. Am cedat totul pentru UE şi pentru NATO, resurse, bănci, întreprinderi, contracte.

Cine citeşte istoria modernă a României vede că doar Carol I şi Regina Maria au condus ţara asta pentru binele oamenilor care o populează. Doi străini.

Restul au condus-o în numele unor idei sau ideologii. Acum e condusă pentru "reducerea deficitului" şi sub sloganul "cui nu-i place să se care". Zece procente din populaţie deja au plecat în ultimii 20 de ani. Ţara asta este ca după un război. S-a pierdut cea mai dinamică parte a populaţiei. Şi o parte din cea mai educată.

Demonizarea adversarului este regula, nimic din ce a făcut sau zis nu e corect. De aici şi "adamismul", tot ce s-a făcut e rău, o luăm de la capăt. De asta o ţinem într-o reformă continuă şi inutilă. Pentru că ne adresăm formei, nu fondului. Pentru că totul este considerat greşit. Drumul nostru rămâne totdeauna la fel de lung, de fiecare dată noi pornim de la capăt.

Suntem ţara celor fără dubii, ţara celor care au soluţii care nu admit replică. Suntem ţara perfecţiunii, ţara în care adversarul devine duşman şi trebuie exterminat, ţara în care toleranţa e înţeleasă ca superioritate, în care dialogul nu există iar valoarea e dată de un singur criteriu. Noi şi când facem bine tot într-un mod extremist îl facem.

Ce urmează? Un nou extremism. Un nou început. Acum vrem să devenim mai nemţi decât nemţii, mai apropiaţi de o Europă unită decât cei care au unit, atât cât au reuşit, Europa. Suntem cei care luptă în "teatrele de operaţiuni" până la capăt. atunci când nu mai există decât interese care realmente nu ne mai privesc.

Ne-am propus de fiecare dată nişte scopuri atât de înalte că nu am reuşit decât să ne obişnuim cu dezamăgirea ratării.

Cred că nu ne-ar strica o cură de mediocritate. Dar cred că şi pe asta am duce-o la extrem.

Seismologie şi economie

Participarea la Şleauri economice mă face să cred că economiştii au o privire prea limitată asupra fenomenului economic. Cred că nu se mai poate studia economia ca domeniu separat, e o pierdere de vreme şi resurse. Economia trebuie legată de inginerie, termodinamică, de sociologie, de antropologie, de biologie, totul asezonat cu o doză mare de istorie. Peste toate vine voinţa politică şi orice model devine inutil.

Când simplifici realitatea într-atât încât "modelul" matematic foloseşte de fapt la ilustrarea unei viziuni ideologice atunci foloseşti de fapt matematica pe post de măciucă. Argumentul că aşa a ieşit din calcule pare de necombătut. Dar nimeni nu pune problema veridicităţii ipotezelor de la care pleacă un model matematic. Am auzit-o pe doamna Andreea Vass - Paul spunând că legile economice sunt precum legile fizice. Şi pe Bogdan Glăvan spunând că are dreptate.

Mi se pare arogant să vorbeşti despre legi economice ca fiind implacabile ca legile fizice. În primul rând, fiecare şcoală de gândire are propriile "legi", la fel de implacabile, doar că sunt diferite unele de altele. Legile fizice sunt exprimabile cantitativ şi, de fiecare dată, se foloseşte aceeaşi formulă. Toţi cercetătorii acceptă legile sau resping legile la unison. Pentru economişti nu e valabil.

Pot accepta faptul că economia e echivalentă cu seismologia, înţelegem câte ceva dar nu putem spune nimic concret. Şi atunci care sunt legile implacabile? Ceva de genul "cutremurul cel mare o să vină cândva", la fel şi criza economică. De ce? Pentru că s-au acumulat tensiuni. Explicaţia asta ultimă foloseşte ambelor domenii la fel de bine, şi e la fel de exactă şi folositoare.

Oamenii cer soluţii pentru ieşirea din criză. E ca şi cum ar cere soluţii pentru oprirea cutremurului. Tot ce se poate face este să învăţăm din istorie şi să nu facem de două ori aceeaşi greşeală. Şi atât. Criza o să se termine la un moment dat. Sau nu. În funcţie de anumite argumente fiecare are propria soluţie, propria ieşire. Doar întâmplarea o să confirme o teorie sau alta, niciuna fiind adecvată pe de-a întregul. Monetariştii trag de dobânzi, alţii bagă investiţiile Statului ca soluţie, ceilalţi scad influenţa Statului în economie. Şi toţi spun că au dreptate. În funcţie de farmecul personal al povestitorului şi experienţele proprii fiecare alege o tabără sau alta.

Şi când teoria aleasă dă greş se adaugă un nou capitol, de ce dăm greş şi cum cârpim o teorie economică minunată dar care tocmai nu a funcţionat.

Tot ce se poate face este ca economiştii şi istoricii să facă un manual cu ce nu trebuie făcut. Asta înainte de criză. Iar în timpul crizei să limiteze zbaterile haotice ale politicienilor care se vor realeşi şi care prezintă orice aiureală care le trece prin cap ca fiind soluţia miraculoasă. Suntem în al 4-lea an de criză şi nu suntem deloc aproape de final.

Ce înseamnă peak oil

Peak oil - vârful producţiei mondiale de petrol. A avut loc? Probabil da, de altfel în ultima vreme nu se mai foloseşte termenul petrol ci combustibili lichizi. În rândul combustibililor lichizi intră petrolul obţinut din nisipurile bituminoase, gazul lichefiat, cărbunele transformat în combustibil lichid, biocombustibilul, etc.

Momentul peak oil nu înseamnă că am rămas fără petrol. Petrol mai e o grămadă, înseamnă că nu mai putem să creştem producţia, înseamnă că producţia începe să scadă anual cu un anumit ritm. S-a mai întâmplat aşa ceva? Da, de foarte multe ori.



din Energy Watch Group.

Peak oil este un fenomen comun, singura diferenţă este că are loc la nivel mondial. Are loc acum?

Da, am atins vârful producţiei, deja funcţionăm pe avarie.



În momentul acesta suplinim o parte din cererea de petrol cu combustibili lichizi.



Şi atunci care e problema? Lăsăm deoparte problemele datorate poluării şi ne limităm la cele care ne afectează pe termen scurt. Poluarea o lăsăm copiilor.

Este în natura umană să consumăm resursele cele mai uşor de exploatat prima dată. Întâi mănânc cireşele de la baza pomului, după ce le-am terminat mă sui în pom, ultimele sunt cele din vârf, pentru ele depun cel mai mult efort, cea mai multă energie şi risc cel ma mult.

Nu este absolut nicio diferenţă principială între culesul cireşelor şi exploatarea resurselor de petrol sau resurselor energetice de orice fel.


Imaginea e de aici. Ce s-a întâmplat? Până în 2005 am reuşit să creştem producţia de combustibili lichizi, de aici am avut creştere economică la nivel mondial. Tehnologic, creşterea eficienţei este de 1 procent anual, în medie. Atât obţinem de la tehnologie. Creşterea cererii este de cam 3 procente anual. Economiştii cred, printre alte aiureli, că oricând energia este posibil să fie înlocuită cu capital.

Bagi bani şi tehnologie şi produci energie. Nu e aşa, anii de dinainte de 2009 ne arată că nu am mai putut să creştem producţia oricâţi bani am băgat. Practic, deşi ne-am suit în pom şi am cheltuit mai multă energie, ne-am asumat mai multe riscuri, nu am reuşit să creştem producţia în ritmul cererii. Moment în care a început haosul. Revin.

Populaţia creşte cam cu 3 procente pe an, avansul tehnologic ne creşte eficienţa cu 1 procent, avem deci nevoie de o creştere a producţiei de 2 procente sau o scădere a consumului cu 2 procente pentru a se atinge echilibrul.

În momentul când economia scade, veniturile scad şi simultan preţurile la energie cresc, atunci datoriile nu mai pot fi plătite. Că datoriile sunt plimbate de la persoane fizice şi juridice la bănci, la State, la BCE sau FED, când se alege austeritate sau printare şi se trimit datoriile înapoi la populaţie şi firme sau la chinezi e povestea pe care o trăim, nu creşte producţia de energie ieftină.

Ideea e simplă, când e scumpă energia nu se mai plătesc datoriile. O să vedeţi fenomenul la iarnă când o să vină facturile la întreţinere. Şi scade consumul altor produse şi servicii şi deci economia, suntem într-un cerc vicios. O să scadă iar preţul la petrol, iar o să avem impresia că începe economia să meargă, iar se ajunge la un preţ al petrolului care omoară economia, iar scade preţul. Am jucat sceneta asta de două ori până acum.

Suntem într-o capcană, cum funcţionează.

Găsirea de noi resurse, alternative, presupune schimbarea infrastructurii, nu e suficient să pui centrale nucleare sau panouri solare sau centrale eoliene, sunt inutile fără infrastructură. La noi deja fenomenul e vizibil, o să avem energie electrică şi nu o să avem ce să facem cu ea. Să sperăm că alţii sunt mai pregătiţi.

E absolută nevoie de investiţii pentru un plan de lungă durată, cu renunţarea la consumul actual. De ce cu renunţarea la consum? Simplu, pentru că e necesară energia pentru construirea infrastructurii. Căile ferate au viitor, autostrăzile, nu. Aveţi aici un exemplu despre ce înseamnă schimbarea infrastructurii.

Pe scurt, sunt necesari ani de scădere a consumului şi de direcţionare a energiei spre construirea infrastructurii noi în domeniile în care e posibil acest lucru. Care e politicianul care spune aşa ceva. Să nu vă închipuiţi că politicienii nu ştiu. Problema politică este că statele care mai au petrol încep să-l păstreze pentru ele, şi atunci trebuie "democratizate" pentru a împărţi petrolul tuturor. Libia merită o intervenţie, Siria nu merită. O să merite şi Iranul, trebuie găsită o motivaţie credibilă, făcut tam-tam-ul mediatic şi gata războiul. Pentru că investiţiile sunt mai ales energetice şi mai puţin financiare. Totul vine de la scăderea randamentului producţiei de energie. Nu mai avem surse de energie ieftină, asta e esenţa peak-oil.



Consumul de petrol este strâns legat de producţia agricolă, acolo este principala sursă de pericol, asigurarea securităţii alimentare. Fenomenala eficienţă agricolă care susţine cele 7 miliarde de ccetăţeni ai lumii este bazată pe petrol. Creşterea preţurilor la alimente s-a văzut ce consecinţe aduce, se vor petrece migraţii masive.

Ce urmează este ceea ce s-a întâmplat cu URSS după ce a avut loc peak oil-ul sovietic în 1988. Doar că, spre deosebire de URSS, reluarea creşterii producţiei nu o să se mai petreacă niciodată. Club Orlov este un site unde este descrisă prăbuşirea URSS din punctul de vedere al scăderii producţiei de petrol. Căderea URSS a fost relativ controlată. Acelaşi control este necesar şi acum.

Noi, românii, suntem relativ bine pregătiţi pentru acest viitor, suntem obişnuiţi, cei de vârsta mea ştiu ce înseamnă lipsa de curent electric, benzină, cartelele la alimente. Ne vom adapta natural.

PS Aveţi aici principalele 5 răspunsuri la întrebările comune despre subiect. Plus răspunsul vis a vis de tehnologie, îmbunătăţirile tehnologice nu reduc consumul cum se crede, îl cresc, se cheamă Paradoxul lui Jevons.

PPS Ultimul buletin energetic - IEA, confirmă spusele mele.

Fundaţia

Cine nu a citit Fundaţia lui Asimov găseşte o scurtă descriere aici. E vorba de o serie de romane care au la bază ideea salvării cunoaşterii omenirii când civilizaţia începe să se destrame.

Totul începe de la un matematician, Hari Seldon, care vede istoria omenirii ca un proces care poate fi descris matematic, pentru că este guvernat de legi matematice care pot fi înţelese şi folosite pentru a prevesti viitorul.

Cei cu teoria conspiraţiei să se abţină, nu despre asta e vorba. Am explicat în câteva articole că nu cred în nicio teorie a conspiraţiei de genul grupului de iniţiaţi care vor Guvern mondial ca să... şi de aici fiecare conspiraţionist are varianta proprie. Şi nu cred, nu pentru că nu ar exista personaje care să încerce aşa ceva, ci pentru că lumea e prea complexă ca să se lase manipulată de minţile alea diabolice.

A înţelege un fenomen nu e similar cu a-l controla. Ştim ce e un cutremur dar nu putem să controlăm producerea lui.

Ar fi interesantă o lume în care un grup credibil de oameni de ştiinţă ar emite scenarii despre viitor, fiecare scenariu cu probabilitatea lui? Ce se întâmplă ar fi un joc al probabilităţilor. Nu am mai avea decât să aşteptăm să vedem care din variante are loc. Asta la nivel global, planetar, la nivel individual, personal, totul rămâne aşa cum ştim. Ar fi interesant?

Asemenea idei nu sunt noi şi, să nu minţim, fiecare dintre noi proiectăm viitorul personal şi al lumii care ne înconjoară în fiecare zi. Unii sunt mai buni în acest demers, alţii nu. Fiecare suntem un Hari Seldon, subiectiv.

De obicei proiectăm un viitor luminos, un viitor în care toate ne merg bine, toată lumea e fericită şi orice e realizabil. Şi aici intervin oamenii care şi-au dat seama că modul optimist de a gândi, mai ales al tinerilor, poate să conducă la vânzări mai mari. Aşa s-a inventat creditul, consumul viitor este făcut pe loc iar cel îndatorat primeşte, contra bani pe care o să-i plătească mai târziu, viitorul pe care şi-l doreşte.

Cu cât viitorul promis e mai luminos, cu atât mai mulţi oameni iau credit pentru a trăi acum acel viitor. De partea cealaltă, de partea celor care dau credit, se vede cum se realizează viitorul luminos, vânzările cresc, bonusurile cresc, totul e minunat. Ce se întâmplă? Se coboară standardele de creditare, tot mai mulţi primesc creditele fără să-şi mai pună cineva problema dacă sunt şi returnabile acele credite.

Şi vine momentul scadenţei, creditele nu mai pot fi returnate, creditorii dau faliment, acum nu mai dau, acum îi salvează Statul pe banii tuturor, totul se prăbuşeşte, iluzia viitorului luminos dispare. Aşa apar crizele.

Trăim într-o lume globală, statistic suntem suficienţi pentru un demers matematic. Ar fi interesantă apariţia unui Hari Seldon care să ne spună continuu care sunt scenariile viitorului pe termen mediu şi lung, obiectiv? Măcar atunci când luăm un credit să avem un reper general valabil, neinfluenţat politic şi economic, care să ne spună care ne sunt şansele?

Mai bine rămânem optimişti şi supuşi crizelor. Sau nu?

PS Ştiu încercările actuale de a crea modele matematice care descriu viitorul la modul general. Poate o să scriu despre ele. Nu despre asta e vorba.

Emergenţa în acţiune (P)

Ăsta e primul articol în care fac reclamă. Dar şi reclama se poate face în multe feluri.

Acum 3 ani şi jumătate mi-am făcut un blog, ăsta. Am scris pe blog şi am început, din comentarii, să cunosc şi alţi oameni. Cu unii dintre ei am rezonat, cu alţii nu. Cu trecerea timpului între noi s-au creat legături care au depăşit lumea virtuală. S-a creat o reţea de legături care în absenţa Internetului şi a libertăţii de exprimare nu ar fi existat.

Prin propria voinţă mai mulţi dintre noi, fără o conducere, fără un lider, am hotărât să facem o emisiune în care, în calitate de blogări, să ne expunem părerile despre situaţia economică a României. Eu, nefiind economist, sunt vocea poporului, altfel o dau economiştii în condiţionalităţi şi nu mai înţelege nimeni nimic.

Speranţa noastră este ca împreună să facem mai mult decât suma noastră. Să existe sinergie.

Ce o să facem şi ce nu o să facem în emisiune.

Nu reprezentăm nicio instituţie, suntem în calitate de blogări, reprezentăm doar conceptul de "Şleauri economice".

Nu o să dăm sfaturi economice, nu o să sugerăm direcţii de investiţii, nu încercăm să dăm soluţii. Puteţi să consideraţi totul un pamflet serios, e un demers foarte serios făcut cu cât mai mult umor, atât cât permite situaţia.

Nu ne considerăm deţinătorii adevărului absolut, dar de prea multe ori ni se aruncă minciuni în faţă, cineva trebuie să le demonteze. Ne vedem mâine la ora 15, pe Hotnews la, aici bat tobele,

Şleauri economice

Grecia

Uniunea Europeană a creat un nivel de complexitate socială care nu a fost niciodată atins în istorie. Straturile de birocraţi, aleşi sau numiţi, nu fac decât să introducă noi şi noi măsuri pentru a "rezolva problemele". Multe dintre probleme generate chiar de ei şi dorinţa de a "rezolva problemele". Uniunea Europeană este cea mai complexă structură creată de om vreodată.

Că este aşa este nivelul banilor cheltuiţi de Stat în cadrul UE în comparaţie cu restul lumii. Cifrele sunt fantasmagorice.



Datele sunt de aici.

Problema este că popoarele nu vor, nu suportă, un asemenea nivel de taxare. Aşa cum la noi lupta se duce la 33 de procente din PIB colectare, la americani pe la 20 de procente, la greci a scăzut de la 43 de procente la 37 de procente între 2000 şi 2009, ăsta e nivelul de suportabilitate. Noi suntem mult mai răi ca grecii din acest punct de vedere, nu ieşim în stradă dar nici nu dăm banii.

Grecia s-a îndatorat prea mult, ca să folosim propaganda locală "a cheltuit mai mult decât a produs". Această situaţie este generalizată în Europa, inclusiv Germania, care dă lecţii şi ameninţă cu războiul, are datorii de peste 80 de procente din PIB, deşi acordurile blocau datoriile la 60 de procente.

Este o mare ipocrizie să arăţi cu degetul spre Grecia, Grecia este doar primul beţiv care a căzut în şanţ iar ceilalţi beţivi îl înjură că le strică imaginea şi că-i trage după ea. Toată lumea "a cheltuit mai mult decât a produs". Grecia este doar vârful aisbergului şi nici măcar atât, Japonia are datorii de 200 de procente din PIB. Să-l aud pe demagogul român care spune că japonezii sunt leneşi şi alte aiureli cum se vorbeşte acum despre greci.

Problema este nu a datoriilor ci a creditorilor. Să nu-mi spună nimeni că toată tagma bancherilor din Europa nu a ştiut "istoricul" financiar al Greciei, care a dat faliment de nenumărate ori şi jumătate din timp a fost în situaţii financiare dificile.

Nu e nimic nou în comportamentul financiar al Greciei, care-i problema? Păi când băncile împrumutau Grecia nu ştiau toate astea? Ba da! Hazardul moral pe care se bazează băncile, acel "too big to fail" s-ar putea să nu funcţioneze. Grecia s-ar putea să aleagă să dea faliment. Ce e aşa dramatic? În US se dă faliment pe capete şi nu e o mare brânză. Sistemul bancar şi-a asumat riscurile.

Să nu dăm vina numai pe Grecia, sistemul bancar, care i-a împrumutat, e la fel de vinovat, şi ăla e francez şi german. A fost o complicitate între statul grec şi sistemul bancar.

Pentru obţinerea voturilor clasa politică greacă a inventat toate aiurelile de pensii şi salarii "nesimţite", e vinovată populaţia că s-a votat a 14-a pensie? Ce să facă pensionarul, să nu o ia? Să o ducă înapoi că nu-i sustenabil sistemul? Să terminăm cu ipocrizia, dacă vin bani gratuit îi iei, trebuie să fii prost definitiv să nu-i iei. Şi grecii nu sunt proşti.

Când clasa politică se rupe total de populaţie pentru a se alege din generaţie în generaţie, ca la greci, populaţia încearcă să profite şi ea.

Şi ca să terminăm optimist, Grecia e doar începutul, sistemul european nu se poate susţine, se prăbuşeşte sub propria birocraţie iar mişcările centrifuge sunt la început.

UE e un sistem prea complex ca să fie sustenabil. Restul sunt palavre politice, speranţe deşarte şi demagogie.



PS Se poate menţine UE cu forţa, prin limitarea drepturilor popoarelor. Cum este ideea de a-i obliga pe greci să nu facă referendum. S-ar putea să renunţăm la democraţie de dragul UE.