După 20 de ani

Pe 20 decembrie 89, pe la 7 seara, am fost la Turn, un restaurant din Bucureşti, ştiu că am mâncat ceva oribil şi am vorbit despre ce se întâmplă. Eram trei inşi, replica noastră la fiecare întâlnire era "din trei inşi unul e securist", cum am spus ieri, aveam dreptate, unul era. Am sperat să se termine cu regimul comunist.

Am plecat din cămin acasă, nu aveam unde să stau, ne dăduseră afară. Am ajuns acasă pe 21 dimineaţa, am văzut ce era de văzut la televizor, mai nimica. Am ascultat Europa Liberă ca să aflăm ce se întâmplă. Pe 22 a căzut Ceauşescu.

N-aveam bani să mă întorc în Bucureşti. Până la urmă, după ceva scandal făcut de mine, mi-au dat ai mei 700 de lei şi am plecat înapoi la Bucureşti. Mă priveau de parcă plecam pe un drum fără întoarcere dar eu ştiam că dacă nu mă întorc la Bucureşti am să regret toată viaţa. Plus că soră-mea era pe undeva prin Bucureşti şi nu ştiam nimic despre ea.

Am ajuns pe 23, pe la 5 dimineaţa, în Gara de Nord. Se auzeau împuşcături. Pe peron m-a agăţat o fată, venise ca şi mine singură şi habar n-avea ce să facă, era studentă la Farmacie. Am plecat amândoi, trecând prin filtrele de la metrou, spre Eroilor. Ea voia să ajute răniţii de la Spitalul Municipal. Nu ne-au primit, spuneau că intraseră nişte terorişti în spital înainte.

Am plecat spre Grozăveşti tot cu metroul. Am încercat să intrăm în căminele de la Grozăveşti. Am găsit un personaj ciudat, care spunea poveşti aberante şi părea cam dus. Era singur pe acolo la 6 şi jumătate dimineaţa, am plecat în Politehnică.

Acolo era o adunare organizată. Ne-au primit. Nu-mi aduc aminte cum o cheamă pe fata respectivă. Ne-am mai văzut o singură dată după întâlnirea din gară, din întâmplare. În Politehnică m-au trimis împreună cu alţi doi inşi să apărăm intrarea spre Politehnică de la metrou. Este şi acum o scară care urcă pe trotuar, înainte de sediul Vodafone, de jos, din Politehnică. Pe partea dreaptă e şi acum o groapă. Noi trei am săpat-o. Aveam un Kalaşnikov fără gloanţe şi ne prosteam pe acolo.

Am primit nenumărate portocale, am primit ciocolată şi tot felul de alte chestii. Oamenii ne priveau ca pe nişte eroi, noi nu făceam nimic. Stăteam în groapa aia şi ne uitam pe drum. Există o poză cu noi trei cu puşca pe umăr. Nu ştiu cum îi cheamă pe cei doi.

Până la urmă am ajuns în Rectorat. Se lăsase seara. De data asta un ofiţer a întrebat cine făcuse armata, lucrurile au devenit mai serioase. Eu trebuia să-l schimb în post pe unul care era în exteriorul clădirii, în balconul de la ultimul etaj. Erau şi nişte parole. Am ieşit în balconul ăla lung şi am strigat parola, m-am pomenit cu un tip care coborâse piedica şi ţinea Kalaşnikovul spre mine. Şi spunea că mă împuşcă şi că nu mă cunoaşte. Am avut prezenţa de spirit să ridic mâinile şi să vorbesc cu el. Nu mai ştiu ce i-am spus dar l-am convins. L-am schimbat şi am rămas pe balcon.

A început să se tragă dinspre Ministerul Apărării spre noi. Am înţeles mai târziu că pe Politehnică erau alţii ca mine care au răspuns, nu ştiu cine a început. E o poveste că unul de la noi a văzut ceva, a somat şi a tras. Aşa a început circul. Singurul mort a fost un câine care n-a răspuns somaţiei.

Înăuntru era întuneric şi linişte. La un moment dat s-a auzit o împuşcătură în interiorul Rectoratului. Am băgat glonţ pe ţeavă şi m-am retras într-un colţ. A fost primul şi singurul moment în care am crezut că trebuie să omor pe cineva. Era doar o ofiţereasă care mergea cu pistolul fără piedică, se împiedicase şi trăsese un foc. A fost greu să ne liniştim.

A doua zi am fost s-o recuperez pe soră-mea din Rahova. Am mers pe jos, am trecut pe la Ministerul Apărării, era un corp decapitat şi ars şi alţi câţiva morţi la fel, arşi. O privelişte sinistră. Atunci erau terorişti. Acum ştim că nu erau. Mi-am recuperat sora. La ea se trăsese, glonţul trecuse prin pervazul ferestrei. Pe 21 fusese în Piaţa Universităţii. Am venit pe jos până în Grozăveşti unde căminul era deschis. Până aici a fost partea dramatică a Revoluţiei mele.

Am plecat pe 30 decembrie acasă. Era o ninsoare fenomenal de frumoasă. Am rămas la 9 kilometri de casă, nu mai aveam cum să ajungem. Nu mai mergea nimic, zăpada era deja de jumătate de metru. Şi a venit izbăvirea, tractorul de la deszăpezire. Avea în spate un triunghi mare de lemn, cât strada de lat. A oprit şi ne-am suit pe triunghiul ăla, aşa am ajuns acasă.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment. Nu sunt ziarist, n-am legătură cu mogulii sau partidele.