sâmbătă, 31 ianuarie 2009
vineri, 30 ianuarie 2009
O idee, un concurs, un exemplu
Aici Roger Alsing a făcut un experiment şi a demonstrat, în decembrie 2008, că, printr-un algoritm genetic, este posibilă codificarea unei poze prin 50 de poligoane cu un grad de asemănare suficient de bun.
La ce e bun un asemenea experiment? Codificarea în doar 50 de poligoane a unei imagini este o metodă eficientă de reducere a volumului stocat.
Algoritmul este extrem de consumator de timp şi ineficient. O versiune mai eficientă este dezvoltată aici.
Omul are o percepţie diferită în privinţa imaginilor bazate pe nivele de gri, mai bună, şi percepe mai greu diferenţele de culoare care sunt mediate pe anumite porţiuni din imagine (codificare YUV). De aici pătrăţelele pe care le vedem, fie la televizor, fie în poze, şi care sunt artefacte ale codificării imaginii după ideea jpeg-ului. Acesta se poate înlocui cu un nou mod de codificare care să se folosească de ideea lui Alsing.
Ca idee, o imagine RGB, red, green, blue se transformă într-o imagine bazată pe nivele de gri, luminanţă, crominanţă. Aceste ultime două canale se codifică după un algoritm bazat pe ideea Alsing. Se reduce dimensiunea imaginii, nu se violează percepţia umană.
Nu fur startul, n-am dezvoltat nimic până în acest moment. Concursul este următorul, să facem un algoritm care, într-un timp rezonabil, să reducă dimensiunile unei poze mai mult decât orice alt algoritm de pe piaţă, cu pierdere de informaţie dar fără să fie afectată percepţia umană. Ne vedem peste un an, eu o să dau berea primilor trei. Plecăm de la imaginea Monei Lisa de la care a plecat şi Alsing.
Acum să văd comentatorii care le ştiu pe toate. Hai să facem cercetare fără bani. Să o valorificăm. Să devenim celebri şi bogaţi. Să arătăm lumii ce deştepţi suntem noi. Să ne batem cu birocraţia, cu criza, cu lipsa de fonduri, cu lipsa de ajutor din partea statului.
Aştept, cu interes, competitori.
În articolul de ieri am vorbit despre tinerii din cercetare. Aici e un articol despre proiectele spaţiale din România. E un exemplu că încercăm să-i ajungem, cu o finanţare decentă, din urmă pe cei din Vest. Şi a spune că n-avem nevoie de aşa ceva e pur şi simplu o idioţenie la care n-o să răspund.
La ce e bun un asemenea experiment? Codificarea în doar 50 de poligoane a unei imagini este o metodă eficientă de reducere a volumului stocat.
Algoritmul este extrem de consumator de timp şi ineficient. O versiune mai eficientă este dezvoltată aici.
Omul are o percepţie diferită în privinţa imaginilor bazate pe nivele de gri, mai bună, şi percepe mai greu diferenţele de culoare care sunt mediate pe anumite porţiuni din imagine (codificare YUV). De aici pătrăţelele pe care le vedem, fie la televizor, fie în poze, şi care sunt artefacte ale codificării imaginii după ideea jpeg-ului. Acesta se poate înlocui cu un nou mod de codificare care să se folosească de ideea lui Alsing.
Ca idee, o imagine RGB, red, green, blue se transformă într-o imagine bazată pe nivele de gri, luminanţă, crominanţă. Aceste ultime două canale se codifică după un algoritm bazat pe ideea Alsing. Se reduce dimensiunea imaginii, nu se violează percepţia umană.
Nu fur startul, n-am dezvoltat nimic până în acest moment. Concursul este următorul, să facem un algoritm care, într-un timp rezonabil, să reducă dimensiunile unei poze mai mult decât orice alt algoritm de pe piaţă, cu pierdere de informaţie dar fără să fie afectată percepţia umană. Ne vedem peste un an, eu o să dau berea primilor trei. Plecăm de la imaginea Monei Lisa de la care a plecat şi Alsing.
Acum să văd comentatorii care le ştiu pe toate. Hai să facem cercetare fără bani. Să o valorificăm. Să devenim celebri şi bogaţi. Să arătăm lumii ce deştepţi suntem noi. Să ne batem cu birocraţia, cu criza, cu lipsa de fonduri, cu lipsa de ajutor din partea statului.
Aştept, cu interes, competitori.
În articolul de ieri am vorbit despre tinerii din cercetare. Aici e un articol despre proiectele spaţiale din România. E un exemplu că încercăm să-i ajungem, cu o finanţare decentă, din urmă pe cei din Vest. Şi a spune că n-avem nevoie de aşa ceva e pur şi simplu o idioţenie la care n-o să răspund.
joi, 29 ianuarie 2009
Ceauşescu Nicolae
Am vrut să scriu şi eu despre imaginea lui Nicolae Ceauşescu, văzută prin ochii mei de copil. N-am avut talent. Dar domnul doctor Sebastian Corn are. O poveste spusă Lorenei Lupu, şi nouă.
NICU, CEAŞCĂ, PATROCLE…
Vă vorbeşte un ateu… Numai că sunt un ateu sceptic. O să vedeţi de ce am făcut această introducere.
Habar n-am avut cine e Niculae Ceauşescu până într-o dimineaţă de martie cam geroasă – pe bune, era negură afară şi era frig. Eram la mine acasă, fireşte, şi stăteam la o fereastră de la etajul patru care dădea înspre Sala Palatului. În stânga Sălii Palatului era un părculeţ (mai este şi acum) iar eu, habar n-am de ce, mă uitam exact la acel părculeţ când bunică-mea mi-a spus că a murit Gheorghiu-Dej.
Aveam cinci ani fără o săptămână şi ştiam cine e Gheorghiu-Dej – e una dintre cele mai vechi amintiri de-ale mele, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Pe vremea aceea copiii ştiau destul de clar cine le sunt şefii, chit că nu se dăduse drumul la cultul personalităţii.
Cu aceeaşi ocazie am aflat de Nicolae Ceauşescu, chestie care, pe moment, nu m-a impresionat cine ştie ce. Ce ţin minte cel mai bine e că pe vremea aceea, ca şi acum, eram extrem de năzuros la mâncare, motiv pentru care ai mei trebuiau să-mi cumpere parizer şi cremvurşti – singurele feluri care-mi plăceau. Pot să-ţi spun, Lorena, că şi parizerul şi cremvurştii din acei ani erau cu mult peste orice fel de naţie de mezelărie similară pe care o mâncăm în zilele noastre, fie că-i românească, fie că-i adusă de peste hotare. Pe bune că aveau gust, dom’le, aşa că parizerul şi cremvurştii aferenţi chiar că erau ceva bun pe vremea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Mă refer la anii 60, să ne înţelegem.
Tot pe vremea aia, visam să mă fac şofer. Visam să mă fac şofer din cauză că îmi adusese tata acasă un album care se intitula America – Azi. Acel album conţinea tot soiul de realizări americane ale anilor 60: autostrăzi, rachete, zgârie-nori şi, mai ales, maşini, tată! Maşini mari, maşini frumoase, maşini teribile. Eh, văzând eu pogonul ăla de maşini nemaipomenite, mi-a dat prin minte să mă fac şofer, că tare mult mi-ar fi plăcut să mă dau cu ele. Cred că albumul ăla apăruse prin republica sărbătorească română când cu vizita lui Lyndon Johnson la Bucureşti, care vizită, iată în ce hal m-a marcat.
Vreau să spun că, în anii 60, mai vedeai şi pe stradă maşini americane, nu numai la televizor. Tata le spunea „rândunici”, din cauza eleroanelor de la pupa. Aşa că, iată Lorena, un alt lucru bun din acei ani. Trebuie să recunosc, însă, că nu aveam nici o rudă închisă pe la canal sau pe la Periprava/Gherla, aşa că totul mi se părea frumos, mai ales dacă vedeam o maşină mişto pe stradă.
În afara maşinilor americane, mai circulau prin Bucureşti şi nişte măgăoaie mari, socialiste. Două dintre ele erau tare bazate: mă refer la Ceaika, sovietică, dar mai ales la Tatra, o limuzină cehoslovacă. Tatra era o chestie mare, neagră, cu tablă groasă ca de tanc, lucioasă, cu spatele unduit şi cu o aripioară majestuoasă, ca de rechin – era o maşină magnifică. Cred că, şi acum dacă pui o Tatra să se ciocnească cu un Hummer, Tatra o să îndoaie Hummer-ul sau o să-l dea peste cap, chestie care mi-ar provoca o satisfacţie neasemuită.
Tatra era o maşină mişto, Lorena, pe bune! Dacă ai fi fost născută în acei ani şi dacă eu aş fi fost mai mare, te-aş fi invitat la o plimbare în acea limuzină. Te-aş fi dus la Casa Albă, restaurantul de la Şosea, cel de lângă Grădina Zoologică şi, ce crezi că ţi-aş fi oferit ca să mă dau mare?
Coca-Cola! Coca-Cola ţi-aş fi oferit, căci se găsea la sticluţe din acelea cu formă caracteristică, le ştii, alea de 250 de ml. Nu ştiu dacă ăsta era un lucru bun sau nu. Mda… În anii aceia mai erau ceva lucruri bune, unul dintre ele fiind că bucureştenii încă îşi mai cereau scuze pe stradă dacă te jenau cu ceva şi, culmea, majoritatea le lăsau pe doamne să urce primele în autobuz. Ce să spun… Cred că şi hoţii erau îmbrăcaţi la patru ace în acei ani! Ca să înţelegi cam care era atmosfera, ar trebui să vizionezi un film uşor tâmpiţel care rula în acei ani, care film, nu ştiu de ce, mi-a obsedat câteva luni ale copilăriei: Dragoste la Zero Grade. Mă rog, oricât de tâmpiţel ar fi filmul, dacă tu ai avea răbdare să-l priveşti acum, ţi-ar oferi un insight asupra modului în care se distrau oamenii în acei ani. Ai mai afla şi ce-şi doreau şi cam ce erau dispuşi să pună la bătaie (mă refer la oamenii de rând) ca să obţină ceea ce doresc.
Vreau să spun că România era oarecum patriarhală – asta dacă nu aveai rude care să se fi pus rău cu regimul sau, care doar să se fi născut rău faţă de regim. Unchiul meu, de pildă, era foarte supărat pe regim, iar eu, pe vremea aceea, nu înţelegeam de ce.
Pe urmă am uitat de Ceauşescu. Încă nu-l dădeau aşa de des la TV. Asta, până într-o zi când…
Eh, eram la Breaza, în august. Stăteam la doamna Bondoc în gazdă împreună cu nişte veri de-ai mei – nu-i ştii. Pe vremea aceea, verişoară-mea, ca o reală fiică a unchiului meu ce era, înjura la comunişti cu o frecvenţă extrem de mare. Eu aveam 8 ani, deci eram în 1968. Verişoară-mea îmi tot povestea despre nişte miliţieni împuţiţi care îi opreau colegii pe stradă ca să-i tundă şi ca să le taie pantalonii evazaţi, la modă pe atunci. Mai îmi povestea despre Moody Blues, despre The Doors şi despre Beatles. Despre Phoenix şi despre Mondial. Odată, tot la Breaza, a cumpărat un MP vinyl cu o formaţie românească ce purta numele Sincron. Când se întâlnea cu vărul meu, se întrebau unul pe celălalt dacă era vreo legătură între Nowhere Man, al Beatles-ilor şi Nebunul cu ochii închişi al Phoenicşilor (scuză licenţa cu ics, Lorena, te rog…). Ea îmi spunea mereu că lucrurile erau cam naşpa dacă erai om mare… De fapt, ce spun eu… Nu trebuia să fii om mare: şi la liceu dacă erai, cică te trezeai cu tot soiul de interdicţii, cu unii care ţipau la tine, cu unii care-ţi explicau că asculţi muzică proastă etc. Eu nu ştiam în 1968 ce era aia muzică proastă: eu credeam că Los Paraguayos cântă frumos dar, când i-am zis verişoarei mele chestia asta, ea a râs de mine.
Cum-necum, însă, am reţinut că pletele şi blugii erau puşi la index. Ei bine, şi vine seara aia de august, la Breaza, la madam Bondoc acasă. I-am cam văzut eu pe ai mei că sunt cam negri la faţă, dar nu ştiam de ce. Pe la şase-şapte seara, au dat drumul la TV şi atunci am dat ochii din nou cu Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Stătea la un balcon faimos, ăla de la care avea să-şi ţină şi ultima cuvântare, ştii care, Lorena, şi tot vorbea ceva despre URSS care erau nişte oameni răi, despre nişte agresiuni armate, despre Pactul de la Varşovia, nah, chestii d’astea…
În anul acela, oricât de ciudat ţi-ar părea, eu ştiam că ruşii sunt şefii – aşa învăţasem, din aer, cred… Bănuiesc că toţi românii aflau chestia asta, fie şi numai bând apă de la robinet: ruşii erau şefii noştri. Aşa că, tare m-am mai mirat când am văzut ce zicea Nicu, Ceaşcă, Patrocle de la balconul ăla. Pe măsură ce vorbea, îi vedeam pe ai mei că se înnegresc din ce în ce – femeile, îndeobşte. Era linişte în cameră, era noapte, eram la ţară – nu se auzeau decât televizoarele vuind în toată Breaza, lansând cuvântarea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle peste livezi, curţi şi rânduri de porumb, îţi jur că aşa era, Lorena – cred că până şi câinii au tăcut în seara aia.
- Să vezi c-o să fie război, a zis bunică-mea şi, nu ştiu de ce, ceilalţi parcă abia atunci au răsuflat uşuraţi.
Eu tot nu pricepeam. La un moment dat, Ceaşcă, Nicu, Patrocle a încheiat discursul şi au început interviurile cu oamenii de pe stradă. Un pletos care purta jacă şi pantaloni evazaţi spunea că n-o să pregete nimic şi că era dispus să ia arma în mână ca să apere România chiar şi cu preţul vieţii, indiferent cine ne ataca – aşa a fost, mai întreabă-i şi pe alţii, Lorena, că nici eu, care am păstrat în minte imaginea asta cu o deosebită claritate, nici eu nu mai am curajul să cred că, nu mai departe de acum 40 de ani, românii puteau să fie şi aşa.
Vreau să spun că pletosul ăla really meant what he said, got it, Lorena?
Iar vară-mea:
- Bravo! Pe ei, pe ruşi, fir-ar ai naibii să fie ei!
Eu o iubeam pe verişoara mea, aşa că de atunci am rămas antirus – oricât de mult mi-ar plăcea filmele ruseşti, oricât de tare m-ar înfiora literatura şi teatrul rusesc, oricâtă emoţie m-ar năpădi când ascult Rachmaninov şi Ceaikovski – din ziua aceea şi până acum am rămas antirus. Aşa o să şi mor: tot un nenorocit de antirus. Chiar şi acum, când îţi scriu asta, Lorena, simt cum dau în clocot când mă gândesc la ruşi şi sper, oh, sper din tot sufletul să inventeze odată, dracului, occidentalii ăştia, să inventeze şi să pună pe picioare o economie bazată pe resurse de energie alternativă, numai ca să nu-l mai văd în veci pe unul ca Putin cum vine la reuniunea NATO de la Bucureşti, la spartul târgului, cu o mână în buzunar, păşind relativ grăbit, de parcă ar fi un dealer de heroină parvenit.
Şi acum aş vrea să-i văd jos, pricepi, Lorena? Spulberaţi, risipiţi şi întinzând mâna a îndurare, că numai belelele ne-au adus…
Dar, mă excit prea tare. În aceeaşi seară, verii mei erau, şi ei, lângă mine. Iar verii mei, fir-ar să fie, erau pe jumătate ruşi! Noi, ceilalţi, ne bucuram că românii ridică, în fine, capul, iar ei se uitau (sunt doi fraţi, din care unul discuta muzici cu verişoara mea), se uitau unul la altul, aşadar, nepricepând ce aveam noi, rudele lor de sânge, cu cei din neamul din care se trăgea mama lor, adică mătuşă-mea, care era rusoaică. Mătuşa mea tăcea mâlc şi era împietrită în timp ce bărbaţii, soţul ei inclusiv, se montau şi făceau strategii de seară, nah, cam ce fac bărbaţii de când sunt bărbaţi, mai ales când sunt departe de explozii şi când încă nu le urcă la nări mirosul sângelui scurs în pământ cu hectolitrii.
Pe urmă, Ceauşescu iar a intrat într-un con de umbră. Pentru mine, vreau să zic. El a intrat într-un con de umbră, iar războiul ăla, slavă domnului, n-a mai început niciodată. Am auzit că la graniţă a fost nasol – că ai noştri au făcut pregătiri de artilerie de la Huşi până la Vişeu, că ruşii au tot trimis la avioane spre frontieră şi au tras şi ei cu tunurile doar ca să ne dea ghes, dar nu s-a lăsat cu nimic, şi mai zic, încă o dată: slavă domnului!
Sau, mai bine se lăsa cu război? Habar n-am, Lorena, habar n-am cum ar fi fost mai bine: era preferabil să intre România într-un război pierdut dinainte doar pentru a-şi forja un nume în anul de graţie 1968? Să fi fost mai avantajos să moară mii şi mii de români, doar pentru ca numele ţării tale şi-a mea să capete o aură pe care, cel mai adesea, am scăpat-o şi noi, şi predecesorii noştri, în noroaiele istoriei?
Habar n-am, Lorena – spune-mi tu cum vrei să fi fost atunci şi-ţi jur că am să te cred!
Un lucru interesant legat de această problemă. Cunosc pe cineva care s-a întors în ţară din Cehoslovacia, chiar în acele zile. A intrat în România pe la Oradea şi, câtă vreme a trecut prin Ardeal, îi auzea pe români cum vorbeau de război, că trebuie să se apere, că vroiau să meargă voluntari etc. După ce a trecut munţii, i-a auzit, tot pe români, cum spuneau: cum să ne luptăm, domne, cu ruşii? Păi, tocmai cu ei să ne punem? Ne bat, domne, ne bat, ce rost are…
Lăsând la o parte războiul neînceput niciodată, am să-ţi mai amintesc de câteva lucruri bune din anii aceia. Frucade, de exemplu. Crede-mă, Lorena – în viaţa ta n-ai băut un suc mai gustos decât Frucade. Era românesc, eu l-am gustat prima oară într-un restaurant din Piteşti.
Bun, după ce a trecut şi faza cu Frucade, a început să se cam nasolească. S-a dus Nicu, Ceaşcă, Patrocle în China şi-n Coreea şi i-a dat prin cap să mâncăm şi să ne îmbrăcăm la comun, după cum văzuse pe acolo. Nu i-a ieşit figura, dar din clipa în care am aflat ce poftea, am început să-l urăsc şi pe el, la fel de mult ca pe ruşi. Deja aveam 11 ani, şi insul începea să mă agaseze, la fel cum mă agasau chestiile alea din care reieşea că suntem cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi cu istoria cea mai greuceană de pe pământ. Cred că din cauza propagandei lor deşănţate am ajuns eu cam cosmopolit, dragă Lorena, şi cam antinaţionalist, şi cam prea tolerant cu tot soiul de minorităţi – dar asta e altă poveste. O fi având ceva şi cu faptul că am crescut izbit în plin de ideile Flower Power, aşa cum răzbăteau ele până la noi, filtrate de sita cenzurii şi, totodată, adăugite şi îmbunătăţite cu idealurile localnicilor care sunt compatrioţii tăi şi-ai mei.
Iar după încă 9 ani, lucrurile s-au stricat rău de tot, ştiu că ai prins şi tu începutul anilor 80. Uite, eu îmi amintesc perfect, de pildă, de ultima zi când am mai avut apă caldă. Nu mai ţin minte data precisă – era prin noiembrie 1980, iar eu trebuia să mă duc la o petrecere. Era cam patru după-amiaza şi m-am dus şi eu, ca tot omul care se pregăteşte de chef, să fac o baie. Îmi amintesc până şi cum cădea lumina cenuşie prin fereastra cea îngustă a băii pentru că, lucru straniu, atmosfera din acea zi era la fel de neguroasă şi de ceţoasă ca în dimineaţa din 1965, când am aflat că există un ins pe nume Nick Ceauşescu. Ei, şi stăteam eu în lumina aia urâtă şi piezişă, stăteam cu mâna sub jetul de apă, Lorena. Stăteam şi mă tot miram că nu se mai încălzea apa odată. Aşteptam şi mă întrebam ce se petrece. După vreun sfert de oră de pândă, am renunţat, dar nu a fost o renunţare pur şi simplu – ştiam (pentru că pe vremea aia nu făceai altceva decât să te aştepţi la ce era mai rău), ştiam, aşadar, că apa caldă era kaputt! Cred că mai auzisem că se petrecuse aşa ceva prin alte oraşe, prin alte cartiere, că altfel nu-mi explic cum de-am realizat că gata, nu mai avem apă caldă.
În aceiaşi iarnă, ne-au luat şi căldura. Iar apoi, bunica a început să plece de cu seară la coadă la carne – avea un scăunel de pescuit rabatabil pe care îl căra cu dânsa, ca să aibă pe ce sta când băgau ăştia carne sau zahăr la BIG, care BIG este astăzi un Megaimage. Ţi-am spus vreodată că se întâmpla ca o coadă din astea să se perpetueze şi pe durata a două-trei zile? Nu? Ah, era tare simplu: se făceau bonuri de ordine şi, pentru mai multă siguranţă, se lăsau şi scăunelele la rând, ca să existe certitudinea că cel plecat, cel învoit să se ducă şi să doarmă, fusese acolo, la coadă, de la bun început, aşa că avea dreptul la carne, ouă, ulei, zahăr, portocale…
Fir-ar să fie, ia-uite cum era să uit! Ţi-am spus vreodată, Lorena, că verişoara mea, cea care îmi povestea despre Beatles şi despre pletoşi a murit? Nu, nu cred că ţi-am spus vreodată… Ei, bine, a murit la vârsta de 17 ani, călcată cu maşina de însuşi Nicu Ceauşescu, la Statuia Aviatorilor, într-o zi de duminică, pe la orele 13.00, iar Nicu Ceauşescu nu a fost judecat niciodată pentru asta.
Ţi-am spus că o iubeam. Sunt zile când cred că dacă scriu, o fac şi pentru că au rămas o sumedenie de lucruri pe care aş fi vrut să i le mai spun, numai că n-aveam cum, fir-ar să fie, n-aveam cum, pentru că nu sunt decât un blestemat de ateu care nu crede în viaţa de apoi… Asta o să te facă să pricepi, Lorena, cele ce o să le spun mai jos. Şi nu, nu-mi pare rău pentru că le voi spune.
În ultimii ani dinainte de 89, iarna, dormeam cu două rânduri de pijamale peste care trăgeam un combinezon din prosop. Ştii ce frig era în case şi mai ştii ca dacă te trezeai cu nişte cafea adevărată, nu prea aveai la ce s-o pregăteşti, că nici gaze nu erau. Ei, trebuie să-ţi mărturisesc că, în frigul ăla, singurul fel în care puteam să adorm era după ce mă gândeam, prosteşte, cum aş comite atentat după atentat împotriva lui Ceaşcă, Nicu, Patrocle.
L-am omorât în mii de feluri, Lorena. Am tras în el cu grenade. L-am împuşcat. Am intrat cu maşina în el. I-am dat foc şi l-am aruncat din maşină în mers. Învăţam să conduc maşini rapide, în visele mele, învăţam să fiu lunetist, în visele mele, doamne, făceam orice ca să-mi imaginez, fie şi pentru un sfert de oră măcar, cum îl termin pe Nicolae Ceauşescu, zis Ceaşcă, Patrocle. Într-un fel, aşa îmi manifestam solidaritatea surdă cu restul conaţionalilor mei. Un lucru ciudat, însă: nu l-am ucis niciodată în calitate de medic. Spun asta pentru că un coleg de-al meu l-a ucis şi aşa, dupa care s-a răzgândit, numai că s-a răzgândit în felul următor:
- Să presupunem că Ceauşescu ar avea un accident, şi să mai presupunem că aş trece pe lână el când chiar după accident, ţi s-ar părea o crimă dacă l-aş salva de la moarte? Ai mai fi prietenul meu?
I-am spus că da, i-aş rămâne prieten, dar l-am întrebat (ştii că sunt foarte curios!), l-am întrebat de ce l-ar salva, iar el mi-a răspuns:
- Mă gândesc că, dacă l-aş salva pe nemernic, ar scoate vreun post la concurs şi pentru mine…
Dialogul, ascultă-mă bine, Lorena, este absolut real. Teatrul absurd n-a fost inventat degeaba în România, chiar dacă l-a prefaţat pe Nicu, Ceaşcă, Patrocle.
Bun. Şi a venit înghesuiala din decembrie şi a venit şi noaptea de Crăciun din miezul înghesuielii. Noaptea aia am petrecut-o la Ministerul Transporturilor, clădirea aia mare din faţa Gării de Nord, unde am pus pe picioare un punct medical de urgenţă. Toată noaptea mi-am petrecut-o între cabinetul chirurgical improvizat la etajul II, parcă, şi cabinetul ministrului, unde ne tot chemau ori de câte ori se pregătea gaşca lui Ilici să difuzeze procesul lui Ceauşescu la chestia aia care se chema Televiziunea Română Liberă (mai ţii minte ce fraieri am fost?).
Nemernicii ăia n-au băgat filmul în timpul nopţii, iar dimineaţa m-a prins controlând personalul ministerului la intrarea la servici’ – deh, dacă se strecura vreun terorist printre ei? (ah, vezi tu cu ce fel de prost ai de-a face, Lorena?). Termin eu cu controlul şi mă car acasă – mărturisesc că în afară de nişte focuri de armă răzleţe, care nici măcar n-au fost îndreptate spre mine, n-am trăit nici o fază eroică în noaptea aia.
Ei, şi ajung acasă. Băh, şi dau ăia filmul. Eu eram obosit buştean după o noapte de nesomn şi abia dacă reuşeam să urmăresc acţiunea. Ca şi pe vremea când eram mic, erau nenumărate faze care mă depăşeau, sincer. Era acolo un avocat care urla, mai abitir decât procurorul, la cuplul pe care trebuia să-l apere. Se certau ca în mahala. Nicu, Ceaşcă, Patrocle băga nişte argumente care nu erau cu totul de lepădat, dar nu-l asculta nimeni. Voican se simţea Che Guevara amestecat cu contele de Saint Germain. Stănculescu îşi făcea manucura, iar Ilici – ei bine, Ilici aştepta un pic mai încolo: oh, ce să-ţi spun, Lorena, începuse rahatul pe media!
Iar după aia, l-au împuşcat. Aveam un televizor alb-negru Sport , pe vremea aia, aşa că pentru mine, Nicu, Ceaşcă, Patrocle a murit răsturnat (geometric vorbind) şi în tonuri alb-negru. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum, chit că am fost un ateu sceptic toată viaţa mea dar, în clipa când l-am văzut mitraliat după mizeria aia denumită proces, chit că l-am urât ani de-a rândul, mi-a venit în minte următorul gând:
„Sângele lui o să cadă asupra noastră.”
Propria remarcă m-a cam uluit, mai ales că am formulat-o în minte fără să vreau, înainte s-o gândesc, cumva. Aşa că, am stabilit cu mine însumi că am gândit astfel doar din cauza oboselii şi m-am culcat.
Între timp, mi-a trecut oboseala. Mi-a trecut de tot, dar încă mă întreb de ce mi-a venit acel gând despre omul pe care l-am urât, l-am urât, l-am urât…
Mulţumesc Don Doctor.
NICU, CEAŞCĂ, PATROCLE…
Vă vorbeşte un ateu… Numai că sunt un ateu sceptic. O să vedeţi de ce am făcut această introducere.
Habar n-am avut cine e Niculae Ceauşescu până într-o dimineaţă de martie cam geroasă – pe bune, era negură afară şi era frig. Eram la mine acasă, fireşte, şi stăteam la o fereastră de la etajul patru care dădea înspre Sala Palatului. În stânga Sălii Palatului era un părculeţ (mai este şi acum) iar eu, habar n-am de ce, mă uitam exact la acel părculeţ când bunică-mea mi-a spus că a murit Gheorghiu-Dej.
Aveam cinci ani fără o săptămână şi ştiam cine e Gheorghiu-Dej – e una dintre cele mai vechi amintiri de-ale mele, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Pe vremea aceea copiii ştiau destul de clar cine le sunt şefii, chit că nu se dăduse drumul la cultul personalităţii.
Cu aceeaşi ocazie am aflat de Nicolae Ceauşescu, chestie care, pe moment, nu m-a impresionat cine ştie ce. Ce ţin minte cel mai bine e că pe vremea aceea, ca şi acum, eram extrem de năzuros la mâncare, motiv pentru care ai mei trebuiau să-mi cumpere parizer şi cremvurşti – singurele feluri care-mi plăceau. Pot să-ţi spun, Lorena, că şi parizerul şi cremvurştii din acei ani erau cu mult peste orice fel de naţie de mezelărie similară pe care o mâncăm în zilele noastre, fie că-i românească, fie că-i adusă de peste hotare. Pe bune că aveau gust, dom’le, aşa că parizerul şi cremvurştii aferenţi chiar că erau ceva bun pe vremea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Mă refer la anii 60, să ne înţelegem.
Tot pe vremea aia, visam să mă fac şofer. Visam să mă fac şofer din cauză că îmi adusese tata acasă un album care se intitula America – Azi. Acel album conţinea tot soiul de realizări americane ale anilor 60: autostrăzi, rachete, zgârie-nori şi, mai ales, maşini, tată! Maşini mari, maşini frumoase, maşini teribile. Eh, văzând eu pogonul ăla de maşini nemaipomenite, mi-a dat prin minte să mă fac şofer, că tare mult mi-ar fi plăcut să mă dau cu ele. Cred că albumul ăla apăruse prin republica sărbătorească română când cu vizita lui Lyndon Johnson la Bucureşti, care vizită, iată în ce hal m-a marcat.
Vreau să spun că, în anii 60, mai vedeai şi pe stradă maşini americane, nu numai la televizor. Tata le spunea „rândunici”, din cauza eleroanelor de la pupa. Aşa că, iată Lorena, un alt lucru bun din acei ani. Trebuie să recunosc, însă, că nu aveam nici o rudă închisă pe la canal sau pe la Periprava/Gherla, aşa că totul mi se părea frumos, mai ales dacă vedeam o maşină mişto pe stradă.
În afara maşinilor americane, mai circulau prin Bucureşti şi nişte măgăoaie mari, socialiste. Două dintre ele erau tare bazate: mă refer la Ceaika, sovietică, dar mai ales la Tatra, o limuzină cehoslovacă. Tatra era o chestie mare, neagră, cu tablă groasă ca de tanc, lucioasă, cu spatele unduit şi cu o aripioară majestuoasă, ca de rechin – era o maşină magnifică. Cred că, şi acum dacă pui o Tatra să se ciocnească cu un Hummer, Tatra o să îndoaie Hummer-ul sau o să-l dea peste cap, chestie care mi-ar provoca o satisfacţie neasemuită.
Tatra era o maşină mişto, Lorena, pe bune! Dacă ai fi fost născută în acei ani şi dacă eu aş fi fost mai mare, te-aş fi invitat la o plimbare în acea limuzină. Te-aş fi dus la Casa Albă, restaurantul de la Şosea, cel de lângă Grădina Zoologică şi, ce crezi că ţi-aş fi oferit ca să mă dau mare?
Coca-Cola! Coca-Cola ţi-aş fi oferit, căci se găsea la sticluţe din acelea cu formă caracteristică, le ştii, alea de 250 de ml. Nu ştiu dacă ăsta era un lucru bun sau nu. Mda… În anii aceia mai erau ceva lucruri bune, unul dintre ele fiind că bucureştenii încă îşi mai cereau scuze pe stradă dacă te jenau cu ceva şi, culmea, majoritatea le lăsau pe doamne să urce primele în autobuz. Ce să spun… Cred că şi hoţii erau îmbrăcaţi la patru ace în acei ani! Ca să înţelegi cam care era atmosfera, ar trebui să vizionezi un film uşor tâmpiţel care rula în acei ani, care film, nu ştiu de ce, mi-a obsedat câteva luni ale copilăriei: Dragoste la Zero Grade. Mă rog, oricât de tâmpiţel ar fi filmul, dacă tu ai avea răbdare să-l priveşti acum, ţi-ar oferi un insight asupra modului în care se distrau oamenii în acei ani. Ai mai afla şi ce-şi doreau şi cam ce erau dispuşi să pună la bătaie (mă refer la oamenii de rând) ca să obţină ceea ce doresc.
Vreau să spun că România era oarecum patriarhală – asta dacă nu aveai rude care să se fi pus rău cu regimul sau, care doar să se fi născut rău faţă de regim. Unchiul meu, de pildă, era foarte supărat pe regim, iar eu, pe vremea aceea, nu înţelegeam de ce.
Pe urmă am uitat de Ceauşescu. Încă nu-l dădeau aşa de des la TV. Asta, până într-o zi când…
Eh, eram la Breaza, în august. Stăteam la doamna Bondoc în gazdă împreună cu nişte veri de-ai mei – nu-i ştii. Pe vremea aceea, verişoară-mea, ca o reală fiică a unchiului meu ce era, înjura la comunişti cu o frecvenţă extrem de mare. Eu aveam 8 ani, deci eram în 1968. Verişoară-mea îmi tot povestea despre nişte miliţieni împuţiţi care îi opreau colegii pe stradă ca să-i tundă şi ca să le taie pantalonii evazaţi, la modă pe atunci. Mai îmi povestea despre Moody Blues, despre The Doors şi despre Beatles. Despre Phoenix şi despre Mondial. Odată, tot la Breaza, a cumpărat un MP vinyl cu o formaţie românească ce purta numele Sincron. Când se întâlnea cu vărul meu, se întrebau unul pe celălalt dacă era vreo legătură între Nowhere Man, al Beatles-ilor şi Nebunul cu ochii închişi al Phoenicşilor (scuză licenţa cu ics, Lorena, te rog…). Ea îmi spunea mereu că lucrurile erau cam naşpa dacă erai om mare… De fapt, ce spun eu… Nu trebuia să fii om mare: şi la liceu dacă erai, cică te trezeai cu tot soiul de interdicţii, cu unii care ţipau la tine, cu unii care-ţi explicau că asculţi muzică proastă etc. Eu nu ştiam în 1968 ce era aia muzică proastă: eu credeam că Los Paraguayos cântă frumos dar, când i-am zis verişoarei mele chestia asta, ea a râs de mine.
Cum-necum, însă, am reţinut că pletele şi blugii erau puşi la index. Ei bine, şi vine seara aia de august, la Breaza, la madam Bondoc acasă. I-am cam văzut eu pe ai mei că sunt cam negri la faţă, dar nu ştiam de ce. Pe la şase-şapte seara, au dat drumul la TV şi atunci am dat ochii din nou cu Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Stătea la un balcon faimos, ăla de la care avea să-şi ţină şi ultima cuvântare, ştii care, Lorena, şi tot vorbea ceva despre URSS care erau nişte oameni răi, despre nişte agresiuni armate, despre Pactul de la Varşovia, nah, chestii d’astea…
În anul acela, oricât de ciudat ţi-ar părea, eu ştiam că ruşii sunt şefii – aşa învăţasem, din aer, cred… Bănuiesc că toţi românii aflau chestia asta, fie şi numai bând apă de la robinet: ruşii erau şefii noştri. Aşa că, tare m-am mai mirat când am văzut ce zicea Nicu, Ceaşcă, Patrocle de la balconul ăla. Pe măsură ce vorbea, îi vedeam pe ai mei că se înnegresc din ce în ce – femeile, îndeobşte. Era linişte în cameră, era noapte, eram la ţară – nu se auzeau decât televizoarele vuind în toată Breaza, lansând cuvântarea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle peste livezi, curţi şi rânduri de porumb, îţi jur că aşa era, Lorena – cred că până şi câinii au tăcut în seara aia.
- Să vezi c-o să fie război, a zis bunică-mea şi, nu ştiu de ce, ceilalţi parcă abia atunci au răsuflat uşuraţi.
Eu tot nu pricepeam. La un moment dat, Ceaşcă, Nicu, Patrocle a încheiat discursul şi au început interviurile cu oamenii de pe stradă. Un pletos care purta jacă şi pantaloni evazaţi spunea că n-o să pregete nimic şi că era dispus să ia arma în mână ca să apere România chiar şi cu preţul vieţii, indiferent cine ne ataca – aşa a fost, mai întreabă-i şi pe alţii, Lorena, că nici eu, care am păstrat în minte imaginea asta cu o deosebită claritate, nici eu nu mai am curajul să cred că, nu mai departe de acum 40 de ani, românii puteau să fie şi aşa.
Vreau să spun că pletosul ăla really meant what he said, got it, Lorena?
Iar vară-mea:
- Bravo! Pe ei, pe ruşi, fir-ar ai naibii să fie ei!
Eu o iubeam pe verişoara mea, aşa că de atunci am rămas antirus – oricât de mult mi-ar plăcea filmele ruseşti, oricât de tare m-ar înfiora literatura şi teatrul rusesc, oricâtă emoţie m-ar năpădi când ascult Rachmaninov şi Ceaikovski – din ziua aceea şi până acum am rămas antirus. Aşa o să şi mor: tot un nenorocit de antirus. Chiar şi acum, când îţi scriu asta, Lorena, simt cum dau în clocot când mă gândesc la ruşi şi sper, oh, sper din tot sufletul să inventeze odată, dracului, occidentalii ăştia, să inventeze şi să pună pe picioare o economie bazată pe resurse de energie alternativă, numai ca să nu-l mai văd în veci pe unul ca Putin cum vine la reuniunea NATO de la Bucureşti, la spartul târgului, cu o mână în buzunar, păşind relativ grăbit, de parcă ar fi un dealer de heroină parvenit.
Şi acum aş vrea să-i văd jos, pricepi, Lorena? Spulberaţi, risipiţi şi întinzând mâna a îndurare, că numai belelele ne-au adus…
Dar, mă excit prea tare. În aceeaşi seară, verii mei erau, şi ei, lângă mine. Iar verii mei, fir-ar să fie, erau pe jumătate ruşi! Noi, ceilalţi, ne bucuram că românii ridică, în fine, capul, iar ei se uitau (sunt doi fraţi, din care unul discuta muzici cu verişoara mea), se uitau unul la altul, aşadar, nepricepând ce aveam noi, rudele lor de sânge, cu cei din neamul din care se trăgea mama lor, adică mătuşă-mea, care era rusoaică. Mătuşa mea tăcea mâlc şi era împietrită în timp ce bărbaţii, soţul ei inclusiv, se montau şi făceau strategii de seară, nah, cam ce fac bărbaţii de când sunt bărbaţi, mai ales când sunt departe de explozii şi când încă nu le urcă la nări mirosul sângelui scurs în pământ cu hectolitrii.
Pe urmă, Ceauşescu iar a intrat într-un con de umbră. Pentru mine, vreau să zic. El a intrat într-un con de umbră, iar războiul ăla, slavă domnului, n-a mai început niciodată. Am auzit că la graniţă a fost nasol – că ai noştri au făcut pregătiri de artilerie de la Huşi până la Vişeu, că ruşii au tot trimis la avioane spre frontieră şi au tras şi ei cu tunurile doar ca să ne dea ghes, dar nu s-a lăsat cu nimic, şi mai zic, încă o dată: slavă domnului!
Sau, mai bine se lăsa cu război? Habar n-am, Lorena, habar n-am cum ar fi fost mai bine: era preferabil să intre România într-un război pierdut dinainte doar pentru a-şi forja un nume în anul de graţie 1968? Să fi fost mai avantajos să moară mii şi mii de români, doar pentru ca numele ţării tale şi-a mea să capete o aură pe care, cel mai adesea, am scăpat-o şi noi, şi predecesorii noştri, în noroaiele istoriei?
Habar n-am, Lorena – spune-mi tu cum vrei să fi fost atunci şi-ţi jur că am să te cred!
Un lucru interesant legat de această problemă. Cunosc pe cineva care s-a întors în ţară din Cehoslovacia, chiar în acele zile. A intrat în România pe la Oradea şi, câtă vreme a trecut prin Ardeal, îi auzea pe români cum vorbeau de război, că trebuie să se apere, că vroiau să meargă voluntari etc. După ce a trecut munţii, i-a auzit, tot pe români, cum spuneau: cum să ne luptăm, domne, cu ruşii? Păi, tocmai cu ei să ne punem? Ne bat, domne, ne bat, ce rost are…
Lăsând la o parte războiul neînceput niciodată, am să-ţi mai amintesc de câteva lucruri bune din anii aceia. Frucade, de exemplu. Crede-mă, Lorena – în viaţa ta n-ai băut un suc mai gustos decât Frucade. Era românesc, eu l-am gustat prima oară într-un restaurant din Piteşti.
Bun, după ce a trecut şi faza cu Frucade, a început să se cam nasolească. S-a dus Nicu, Ceaşcă, Patrocle în China şi-n Coreea şi i-a dat prin cap să mâncăm şi să ne îmbrăcăm la comun, după cum văzuse pe acolo. Nu i-a ieşit figura, dar din clipa în care am aflat ce poftea, am început să-l urăsc şi pe el, la fel de mult ca pe ruşi. Deja aveam 11 ani, şi insul începea să mă agaseze, la fel cum mă agasau chestiile alea din care reieşea că suntem cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi cu istoria cea mai greuceană de pe pământ. Cred că din cauza propagandei lor deşănţate am ajuns eu cam cosmopolit, dragă Lorena, şi cam antinaţionalist, şi cam prea tolerant cu tot soiul de minorităţi – dar asta e altă poveste. O fi având ceva şi cu faptul că am crescut izbit în plin de ideile Flower Power, aşa cum răzbăteau ele până la noi, filtrate de sita cenzurii şi, totodată, adăugite şi îmbunătăţite cu idealurile localnicilor care sunt compatrioţii tăi şi-ai mei.
Iar după încă 9 ani, lucrurile s-au stricat rău de tot, ştiu că ai prins şi tu începutul anilor 80. Uite, eu îmi amintesc perfect, de pildă, de ultima zi când am mai avut apă caldă. Nu mai ţin minte data precisă – era prin noiembrie 1980, iar eu trebuia să mă duc la o petrecere. Era cam patru după-amiaza şi m-am dus şi eu, ca tot omul care se pregăteşte de chef, să fac o baie. Îmi amintesc până şi cum cădea lumina cenuşie prin fereastra cea îngustă a băii pentru că, lucru straniu, atmosfera din acea zi era la fel de neguroasă şi de ceţoasă ca în dimineaţa din 1965, când am aflat că există un ins pe nume Nick Ceauşescu. Ei, şi stăteam eu în lumina aia urâtă şi piezişă, stăteam cu mâna sub jetul de apă, Lorena. Stăteam şi mă tot miram că nu se mai încălzea apa odată. Aşteptam şi mă întrebam ce se petrece. După vreun sfert de oră de pândă, am renunţat, dar nu a fost o renunţare pur şi simplu – ştiam (pentru că pe vremea aia nu făceai altceva decât să te aştepţi la ce era mai rău), ştiam, aşadar, că apa caldă era kaputt! Cred că mai auzisem că se petrecuse aşa ceva prin alte oraşe, prin alte cartiere, că altfel nu-mi explic cum de-am realizat că gata, nu mai avem apă caldă.
În aceiaşi iarnă, ne-au luat şi căldura. Iar apoi, bunica a început să plece de cu seară la coadă la carne – avea un scăunel de pescuit rabatabil pe care îl căra cu dânsa, ca să aibă pe ce sta când băgau ăştia carne sau zahăr la BIG, care BIG este astăzi un Megaimage. Ţi-am spus vreodată că se întâmpla ca o coadă din astea să se perpetueze şi pe durata a două-trei zile? Nu? Ah, era tare simplu: se făceau bonuri de ordine şi, pentru mai multă siguranţă, se lăsau şi scăunelele la rând, ca să existe certitudinea că cel plecat, cel învoit să se ducă şi să doarmă, fusese acolo, la coadă, de la bun început, aşa că avea dreptul la carne, ouă, ulei, zahăr, portocale…
Fir-ar să fie, ia-uite cum era să uit! Ţi-am spus vreodată, Lorena, că verişoara mea, cea care îmi povestea despre Beatles şi despre pletoşi a murit? Nu, nu cred că ţi-am spus vreodată… Ei, bine, a murit la vârsta de 17 ani, călcată cu maşina de însuşi Nicu Ceauşescu, la Statuia Aviatorilor, într-o zi de duminică, pe la orele 13.00, iar Nicu Ceauşescu nu a fost judecat niciodată pentru asta.
Ţi-am spus că o iubeam. Sunt zile când cred că dacă scriu, o fac şi pentru că au rămas o sumedenie de lucruri pe care aş fi vrut să i le mai spun, numai că n-aveam cum, fir-ar să fie, n-aveam cum, pentru că nu sunt decât un blestemat de ateu care nu crede în viaţa de apoi… Asta o să te facă să pricepi, Lorena, cele ce o să le spun mai jos. Şi nu, nu-mi pare rău pentru că le voi spune.
În ultimii ani dinainte de 89, iarna, dormeam cu două rânduri de pijamale peste care trăgeam un combinezon din prosop. Ştii ce frig era în case şi mai ştii ca dacă te trezeai cu nişte cafea adevărată, nu prea aveai la ce s-o pregăteşti, că nici gaze nu erau. Ei, trebuie să-ţi mărturisesc că, în frigul ăla, singurul fel în care puteam să adorm era după ce mă gândeam, prosteşte, cum aş comite atentat după atentat împotriva lui Ceaşcă, Nicu, Patrocle.
L-am omorât în mii de feluri, Lorena. Am tras în el cu grenade. L-am împuşcat. Am intrat cu maşina în el. I-am dat foc şi l-am aruncat din maşină în mers. Învăţam să conduc maşini rapide, în visele mele, învăţam să fiu lunetist, în visele mele, doamne, făceam orice ca să-mi imaginez, fie şi pentru un sfert de oră măcar, cum îl termin pe Nicolae Ceauşescu, zis Ceaşcă, Patrocle. Într-un fel, aşa îmi manifestam solidaritatea surdă cu restul conaţionalilor mei. Un lucru ciudat, însă: nu l-am ucis niciodată în calitate de medic. Spun asta pentru că un coleg de-al meu l-a ucis şi aşa, dupa care s-a răzgândit, numai că s-a răzgândit în felul următor:
- Să presupunem că Ceauşescu ar avea un accident, şi să mai presupunem că aş trece pe lână el când chiar după accident, ţi s-ar părea o crimă dacă l-aş salva de la moarte? Ai mai fi prietenul meu?
I-am spus că da, i-aş rămâne prieten, dar l-am întrebat (ştii că sunt foarte curios!), l-am întrebat de ce l-ar salva, iar el mi-a răspuns:
- Mă gândesc că, dacă l-aş salva pe nemernic, ar scoate vreun post la concurs şi pentru mine…
Dialogul, ascultă-mă bine, Lorena, este absolut real. Teatrul absurd n-a fost inventat degeaba în România, chiar dacă l-a prefaţat pe Nicu, Ceaşcă, Patrocle.
Bun. Şi a venit înghesuiala din decembrie şi a venit şi noaptea de Crăciun din miezul înghesuielii. Noaptea aia am petrecut-o la Ministerul Transporturilor, clădirea aia mare din faţa Gării de Nord, unde am pus pe picioare un punct medical de urgenţă. Toată noaptea mi-am petrecut-o între cabinetul chirurgical improvizat la etajul II, parcă, şi cabinetul ministrului, unde ne tot chemau ori de câte ori se pregătea gaşca lui Ilici să difuzeze procesul lui Ceauşescu la chestia aia care se chema Televiziunea Română Liberă (mai ţii minte ce fraieri am fost?).
Nemernicii ăia n-au băgat filmul în timpul nopţii, iar dimineaţa m-a prins controlând personalul ministerului la intrarea la servici’ – deh, dacă se strecura vreun terorist printre ei? (ah, vezi tu cu ce fel de prost ai de-a face, Lorena?). Termin eu cu controlul şi mă car acasă – mărturisesc că în afară de nişte focuri de armă răzleţe, care nici măcar n-au fost îndreptate spre mine, n-am trăit nici o fază eroică în noaptea aia.
Ei, şi ajung acasă. Băh, şi dau ăia filmul. Eu eram obosit buştean după o noapte de nesomn şi abia dacă reuşeam să urmăresc acţiunea. Ca şi pe vremea când eram mic, erau nenumărate faze care mă depăşeau, sincer. Era acolo un avocat care urla, mai abitir decât procurorul, la cuplul pe care trebuia să-l apere. Se certau ca în mahala. Nicu, Ceaşcă, Patrocle băga nişte argumente care nu erau cu totul de lepădat, dar nu-l asculta nimeni. Voican se simţea Che Guevara amestecat cu contele de Saint Germain. Stănculescu îşi făcea manucura, iar Ilici – ei bine, Ilici aştepta un pic mai încolo: oh, ce să-ţi spun, Lorena, începuse rahatul pe media!
Iar după aia, l-au împuşcat. Aveam un televizor alb-negru Sport , pe vremea aia, aşa că pentru mine, Nicu, Ceaşcă, Patrocle a murit răsturnat (geometric vorbind) şi în tonuri alb-negru. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum, chit că am fost un ateu sceptic toată viaţa mea dar, în clipa când l-am văzut mitraliat după mizeria aia denumită proces, chit că l-am urât ani de-a rândul, mi-a venit în minte următorul gând:
„Sângele lui o să cadă asupra noastră.”
Propria remarcă m-a cam uluit, mai ales că am formulat-o în minte fără să vreau, înainte s-o gândesc, cumva. Aşa că, am stabilit cu mine însumi că am gândit astfel doar din cauza oboselii şi m-am culcat.
Între timp, mi-a trecut oboseala. Mi-a trecut de tot, dar încă mă întreb de ce mi-a venit acel gând despre omul pe care l-am urât, l-am urât, l-am urât…
Mulţumesc Don Doctor.
Să distrugem România şi pentru următorii 10 ani
A venit criza. Acum o vântură toată lumea, în campanie n-o vedea nimeni. Atunci votau aberaţii, împărţeau procente, telefoane şi găleţi.
Acum, reuniţi într-un conclav de largă uniune naţională, fac şi desfac Bugetul. Şi, în neţărmurita lor înţelepciune, de unde-şi doresc ei, Guvern, Preşedinţie şi Parlament prin superjucătorul Geoană să taie? (Mă uit în altă parte când văd violul separaţiei puterilor în Stat, mai are CSM-ul să vină să mai ajute şi el la făcutul Bugetului.)
De unde taie? De la Cercetare. „Noi am avut 3,7 miliarde lei fonduri publice, iar acum se propun doar 700 de milioane.“ Deci o scădere de 81 de procente în valoare absolută, nu mai pun la socoteală inflaţia.
Credeţi că sunt sănătoşi la cap? Peste tot în lume când eşti în criză investeşti în inteligenţă, la noi nu. La fel de stupid a procedat Guvernul Ciorbea, atunci au plecat cei din generaţia mea. De ce n-am plecat şi eu? Din prostie şi naivitate. În ultimii doi ani începuseră să se întoarcă. Am fost în comisii de evaluare pentru tinerii din cercetare, băieţi cu studii de-a lungul şi de-a latul lumii, fără diplome româneşti, absolut minunaţi. Veneau aici, lucrurile începeau să meargă. Intram în lume. Era doar începutul, pe care Adunarea Constituantă a Bugetului o să-l distrugă. Şi iar, ca pe vremea Imperiului Otoman, o să-i dăm degeaba pe cei mai buni dintre copii.
Pentru că ne doare în cur de ziua de mâine, de viitorul României, de orice care depăşeşte lungimea unui mandat sau ieşitul din rahatul de azi. Cercetătorii nu fac grevă, pleacă. Cât costă România plecarea acestora? Mai mult decât credeţi. Cine nu e în stare să facă lucruri noi rămâne să consume lucrurile făcute de alţii.
Vrem să rămânem subdezvoltaţi? Ok! Dar s-o ştim şi noi, să ne luăm catrafusele şi să ne cărăm.
Sper, pentru binele României de peste 10 ani, când n-o să mai fie nici criză, nici Guvernul şi Preşedinţia Băsescu, să nu distrugă pentru a doua oară cercetarea, aia care a mai rămas. Clasa politică din România consideră inteligenţa inutilă. Ca orice sistem totalitar, distruge elitele.
Pentru că ţara te vrea prost. Dar tu, popor român, o să ai un complex balnear lângă Bucureşti, nu un viitor. Iar Pactul pentru Educaţie este o hârtie cu care o să ne ştergem după viitorul pe care o să-l trăim.
Acum, reuniţi într-un conclav de largă uniune naţională, fac şi desfac Bugetul. Şi, în neţărmurita lor înţelepciune, de unde-şi doresc ei, Guvern, Preşedinţie şi Parlament prin superjucătorul Geoană să taie? (Mă uit în altă parte când văd violul separaţiei puterilor în Stat, mai are CSM-ul să vină să mai ajute şi el la făcutul Bugetului.)
De unde taie? De la Cercetare. „Noi am avut 3,7 miliarde lei fonduri publice, iar acum se propun doar 700 de milioane.“ Deci o scădere de 81 de procente în valoare absolută, nu mai pun la socoteală inflaţia.
Credeţi că sunt sănătoşi la cap? Peste tot în lume când eşti în criză investeşti în inteligenţă, la noi nu. La fel de stupid a procedat Guvernul Ciorbea, atunci au plecat cei din generaţia mea. De ce n-am plecat şi eu? Din prostie şi naivitate. În ultimii doi ani începuseră să se întoarcă. Am fost în comisii de evaluare pentru tinerii din cercetare, băieţi cu studii de-a lungul şi de-a latul lumii, fără diplome româneşti, absolut minunaţi. Veneau aici, lucrurile începeau să meargă. Intram în lume. Era doar începutul, pe care Adunarea Constituantă a Bugetului o să-l distrugă. Şi iar, ca pe vremea Imperiului Otoman, o să-i dăm degeaba pe cei mai buni dintre copii.
Pentru că ne doare în cur de ziua de mâine, de viitorul României, de orice care depăşeşte lungimea unui mandat sau ieşitul din rahatul de azi. Cercetătorii nu fac grevă, pleacă. Cât costă România plecarea acestora? Mai mult decât credeţi. Cine nu e în stare să facă lucruri noi rămâne să consume lucrurile făcute de alţii.
Vrem să rămânem subdezvoltaţi? Ok! Dar s-o ştim şi noi, să ne luăm catrafusele şi să ne cărăm.
Sper, pentru binele României de peste 10 ani, când n-o să mai fie nici criză, nici Guvernul şi Preşedinţia Băsescu, să nu distrugă pentru a doua oară cercetarea, aia care a mai rămas. Clasa politică din România consideră inteligenţa inutilă. Ca orice sistem totalitar, distruge elitele.
Pentru că ţara te vrea prost. Dar tu, popor român, o să ai un complex balnear lângă Bucureşti, nu un viitor. Iar Pactul pentru Educaţie este o hârtie cu care o să ne ştergem după viitorul pe care o să-l trăim.
miercuri, 28 ianuarie 2009
Guvernul Boc
Aici am susţinut că un Guvern minoritar PDL sau PSD este mai bun decât un Guvern care să se folosească de ambele partide, aşa cum e cel de azi.
Principalul motiv pe care-l aveam era că aveam două şanse, două Guverne minoritare în loc de unul, două şanse în loc de una. Dacă primul cade să avem un al doilea Guvern ca soluţie de rezervă. Un Guvern unitar politic era mult mai coerent, avea o susţinere populară mai mare.
Clasa politică mi-a respins logica. Mai precis, Traian Băsescu, cu ajutorul unor personaje din PSD au făcut un Guvern care ne-a lăsat o singură şansă, a Guvernului Boc. Un Guvern absolut lipsit de personalitate, Băsescu cu Geoană se luptă pe un subiect la care Guvernul nu are nicio reacţie. Îngheţarea salariilor este, sau nu, aberantă. Principiul aplicării ei e, sau nu, important, important e faptul că Guvernul nu participă la luarea hotărârilor. Ministrul Pogea nu există. Nimeni nu ştie ce face, ce socoteli face, care e situaţia.
De fapt avem, sau nu, Guvern? Sau conduce Preşedintele Băsescu şi Geoană face opoziţie, totul la tv? Conduce cineva ţara asta? Nu putem să-l lăsăm pe Mugur Isărescu să facă el ce poate şi să conducă, economic, ţara. Pentru că nu are pârghiile s-o conducă.
Sunt două luni de la alegeri. N-avem buget. Habar n-avem ce o să facă Guvernul. Care sunt măsurile Guvernului? Care e programul aprobat anticriză? Se renunţă la poveştile electorale, sindicatele se pregătesc de ieşirea în stradă. Declaraţiile se bat cap în cap, cele de ieri cu cele de azi. Măsurile sunt pompieristice, cifrele aberante. Ba vine FMI şi ne supraveghează, ba nu avem noi nevoie de conţopiştii de la FMI. Cum modifică îngheţarea salariilor bugetul?
Guvernul Boc e un Guvern de pitici de grădină, fără legătură cu înălţimea Premierului Boc, în legătură directă, însă, cu personalitatea membrilor şi profesionalismul lor. Nu e valabilă aserţiunea pentru toţi, doar pentru Premier şi majoritatea membrilor.
marți, 27 ianuarie 2009
luni, 26 ianuarie 2009
Raed Arafat
"Raed Arafat a venit sa studieze medicina în Romania din pura întamplare: a fost prima tara, dintre cele în care îsi depusese dosarul, care l-a acceptat la studii medicale."
O întâmplare care a adus în România un om, care plecând de la nimic, a reuşit să dezvolte un sistem funcţional de stat.
Cum a reuşit? Cu ajutorul pompierilor şi a donaţiilor internaţionale. Împotriva sistemului sanitar care a vrut continuu să-l desfiinţeze. De ce? Pentru că nu era din sistem.
"Nu v-ati gandit niciodata sa ramaneti în Marea Britanie, în Elvetia, tari care au o alta deschidere si alte posibilitati pentru aceasta meserie?
Nu aveam de gand sa raman în Romania, dar, o data ce am început proiectul SMURD, nu mai plec, pentru ca nu las ceva început si neterminat. Si cum ceea ce am început este foarte greu, e aproape imposibil de terminat într-o viata de om. "
Nu prea seamănă a mentalitate românească. De fapt, nu este. Aducerea lui Raed Arafat în Guvern de către Premierul Tăriceanu şi păstrarea lui de către Guvernul Boc este una din puţinele măsuri coerente şi pe termen lung ale Puterii. Şi poate singura şansă a sistemului medical de reformare.
Păcat că în cei aproape 20 de ani nu a fost creată, nu s-a dezvoltat, o clasă de personalităţi de acest fel în rândul personalului bugetar. De la directori de şcoală la prefecţi sau manageri de spital, judecători sau poliţişti. Iar cei care au reuşit să-şi facă treaba onest, eficient şi responsabil sunt nişte iluştri necunoscuţi. Pentru că într-un mod pervers noi nu vrem să ne recunoaştem valorile, actuale sau trecute.
Mai mult, când cineva le recunoaşte e acuzat de populism şi de interese politice. Raed Arafat a salvat sute, poate mii, de vieţi, noi l-am ţinut ani de zile ca să-i dăm cetăţenia română.
Încă nu e contestat. Încă. Dacă o să încerce să reformeze sistemul medical o să vedeţi cea mai urâtă campanie de până acum. Şi atunci o să fie necesar să-i fim alături necondiţionat, chiar dacă nu înţelegem, pentru că acest om a dovedit că ştie ce face, cu fapte nu cu vorbe.
Presa ar trebui să găsească toţi oamenii simbolizaţi de Raed Arafat, şi să-i sprijine, nu să caute toate ciurucurile pe care să le transforme în imaginea negativă a României. Nu sunt pentru acoperirea realităţii, sunt pentru prezentarea acesteia şi a soluţiilor de rezolvare a disfuncţionalităţilor sistemului numit România şi a oamenilor care pot face asta.
O întâmplare care a adus în România un om, care plecând de la nimic, a reuşit să dezvolte un sistem funcţional de stat.
Cum a reuşit? Cu ajutorul pompierilor şi a donaţiilor internaţionale. Împotriva sistemului sanitar care a vrut continuu să-l desfiinţeze. De ce? Pentru că nu era din sistem.
"Nu v-ati gandit niciodata sa ramaneti în Marea Britanie, în Elvetia, tari care au o alta deschidere si alte posibilitati pentru aceasta meserie?
Nu aveam de gand sa raman în Romania, dar, o data ce am început proiectul SMURD, nu mai plec, pentru ca nu las ceva început si neterminat. Si cum ceea ce am început este foarte greu, e aproape imposibil de terminat într-o viata de om. "
Nu prea seamănă a mentalitate românească. De fapt, nu este. Aducerea lui Raed Arafat în Guvern de către Premierul Tăriceanu şi păstrarea lui de către Guvernul Boc este una din puţinele măsuri coerente şi pe termen lung ale Puterii. Şi poate singura şansă a sistemului medical de reformare.
Păcat că în cei aproape 20 de ani nu a fost creată, nu s-a dezvoltat, o clasă de personalităţi de acest fel în rândul personalului bugetar. De la directori de şcoală la prefecţi sau manageri de spital, judecători sau poliţişti. Iar cei care au reuşit să-şi facă treaba onest, eficient şi responsabil sunt nişte iluştri necunoscuţi. Pentru că într-un mod pervers noi nu vrem să ne recunoaştem valorile, actuale sau trecute.
Mai mult, când cineva le recunoaşte e acuzat de populism şi de interese politice. Raed Arafat a salvat sute, poate mii, de vieţi, noi l-am ţinut ani de zile ca să-i dăm cetăţenia română.
Încă nu e contestat. Încă. Dacă o să încerce să reformeze sistemul medical o să vedeţi cea mai urâtă campanie de până acum. Şi atunci o să fie necesar să-i fim alături necondiţionat, chiar dacă nu înţelegem, pentru că acest om a dovedit că ştie ce face, cu fapte nu cu vorbe.
Presa ar trebui să găsească toţi oamenii simbolizaţi de Raed Arafat, şi să-i sprijine, nu să caute toate ciurucurile pe care să le transforme în imaginea negativă a României. Nu sunt pentru acoperirea realităţii, sunt pentru prezentarea acesteia şi a soluţiilor de rezolvare a disfuncţionalităţilor sistemului numit România şi a oamenilor care pot face asta.
duminică, 25 ianuarie 2009
Tertium non datur
Ideea e simplă. Medicina modernă permite supravieţuirea şi răspândirea genelor celor care nu sunt atât de bine adaptaţi. Prin ajutorul dat de medicină bolile care au o componentă genetică sunt transmise noilor generaţii slăbind calitatea genetică a generaţiilor următoare, împovărând societatea cu un număr şi mai mare de bolnavi.
Mai mult, creşterea populaţiei duce la scăderea posibilităţilor de obţinere a hranei şi deci la tensiuni sociale. Ajutorarea celor slabi, de fapt, nu conduce decât la slăbirea tuturor. Spartanii, naziştii şi alţii au pus în practică asemenea idei. Nu au fost aceste idei singurele care au condus la nazism dar au existat şi aceste idei la baza nazismului.
Nu e plăcut să spui că teoria evoluţiei are şi ea victimele sale aşa cum religiile au de mii de ani. Nu e corect politic. Dar asta nu are legătură cu adevărul.
În domeniul economic Darwinismul social e de dreapta, laissez-faire, ideologia prin care nu se intervine în mediul economic conduce la supravieţuirea economică a celor mai puternici. Asemenea idei sunt atacate violent de socialişti care cer intervenţionism şi, la extrem, o economie comandată.
Deci dacă ne uităm, fără extremism, avem dreapta politică, în general religioasă, dar care în economie se bazează pe Darwinism şi stânga politică, în general atee şi adeptă a evoluţiei dar care se opune Darwinismului în economie.
Ambele idei, religia şi Darwinismul, se pare că nu pot trăi una fără cealaltă, şi, mai mult, nu se pot desprinde una de cealaltă, sunt feţele aceleiaşi monede.
Tertium non datur
Mai mult, creşterea populaţiei duce la scăderea posibilităţilor de obţinere a hranei şi deci la tensiuni sociale. Ajutorarea celor slabi, de fapt, nu conduce decât la slăbirea tuturor. Spartanii, naziştii şi alţii au pus în practică asemenea idei. Nu au fost aceste idei singurele care au condus la nazism dar au existat şi aceste idei la baza nazismului.
Nu e plăcut să spui că teoria evoluţiei are şi ea victimele sale aşa cum religiile au de mii de ani. Nu e corect politic. Dar asta nu are legătură cu adevărul.
În domeniul economic Darwinismul social e de dreapta, laissez-faire, ideologia prin care nu se intervine în mediul economic conduce la supravieţuirea economică a celor mai puternici. Asemenea idei sunt atacate violent de socialişti care cer intervenţionism şi, la extrem, o economie comandată.
Deci dacă ne uităm, fără extremism, avem dreapta politică, în general religioasă, dar care în economie se bazează pe Darwinism şi stânga politică, în general atee şi adeptă a evoluţiei dar care se opune Darwinismului în economie.
Ambele idei, religia şi Darwinismul, se pare că nu pot trăi una fără cealaltă, şi, mai mult, nu se pot desprinde una de cealaltă, sunt feţele aceleiaşi monede.
Tertium non datur
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Un gând de sâmbătă dimineaţa
Mişcările libere de capital au repetat scenariul pe toate meridianele. Preţuri absurde la case urmate de credite uşor obţinute, speculatori ai oricărui aspect implicat în afacerea respectivă (bănci, oameni de afaceri, Statul), imposibilitate de plată, pierderi pe piaţa bancară, blocarea creditelor, suspiciune generalizată, blocarea consumului, prăbuşirea producţiei, falimente, creşterea şomajului, scăderea din nou a puterii de cumpărare, scăderea producţiei, falimente, din nou creştere a şomajului şi am intrat în cerc vicios.
Bani la bugetul de Stat nu mai vin, Statul nu are decât soluţia tiparniţei, creşte inflaţia, scade puterea de cumpărare, scade consumul şi mai vedem un factor la cercul vicios de mai sus.
Deoarece piaţa e acum globală, criza e globală. Se manifestă de la Stat la Stat diferit pentru că Statele au viziuni economice diferite, investiţii diferite, resurse diferite, economii diferite, mentalităţi diferite, soluţii diferite, ele intră în criză la momente diferite iar aceasta se manifestă cu intensităţi diferite.
Oamenii au reacţii diferite în faţa crizei. De obicei acestea sunt violente. Apar mişcări sociale, lupte de stradă. Statul ia măsuri coercitive. Tulburările cresc, măsurile se înăspresc. Clasa politică nu mai este susţinută de popor. Statul este într-o criză de autoritate. Alegerile sau mişcările sociale aduc un demagog care spune că el poate, prin măsuri radicale, să oprească tulburările, să readucă ordinea şi prosperitate. Mulţimea e fanatizată, acceptă să i se restrângă libertăţile, creşte rolul Statului în economie, e schimbată Constituţia. În prima fază sunt pedepsiţi vinovaţii, unii reali, alţii nu, fostele partide, corupte, care au condus ţara spre criză, opoziţia e practic eliminată. Criza nu trece aşa uşor, trebuie găsiţi alţi vinovaţi, o clasă, un neam, cineva din exterior. Oamenii vor dreptate socială. Vor să nu mai treacă printr-o criză, propaganda le spune cine sunt vinovaţii şi poporul acceptă. "Vinovaţii" sunt eliminaţi fără milă. Teroarea se instalează. Urmează războiul.
Mă gândeam şi eu la Revoluţia Franceză, cea bolşevică, ascensiunea lui Hitler sau Franco, chestii de astea, de sâmbătă dimineaţa.
Şi un 24 ianuarie mai real decât cel din cărţile de istorie. La mulţia ani! Şi un blog care merită citit. Nu sunt de acord cu tot ce e acolo dar asta e altă mâncare de peşte.
Bani la bugetul de Stat nu mai vin, Statul nu are decât soluţia tiparniţei, creşte inflaţia, scade puterea de cumpărare, scade consumul şi mai vedem un factor la cercul vicios de mai sus.
Deoarece piaţa e acum globală, criza e globală. Se manifestă de la Stat la Stat diferit pentru că Statele au viziuni economice diferite, investiţii diferite, resurse diferite, economii diferite, mentalităţi diferite, soluţii diferite, ele intră în criză la momente diferite iar aceasta se manifestă cu intensităţi diferite.
Oamenii au reacţii diferite în faţa crizei. De obicei acestea sunt violente. Apar mişcări sociale, lupte de stradă. Statul ia măsuri coercitive. Tulburările cresc, măsurile se înăspresc. Clasa politică nu mai este susţinută de popor. Statul este într-o criză de autoritate. Alegerile sau mişcările sociale aduc un demagog care spune că el poate, prin măsuri radicale, să oprească tulburările, să readucă ordinea şi prosperitate. Mulţimea e fanatizată, acceptă să i se restrângă libertăţile, creşte rolul Statului în economie, e schimbată Constituţia. În prima fază sunt pedepsiţi vinovaţii, unii reali, alţii nu, fostele partide, corupte, care au condus ţara spre criză, opoziţia e practic eliminată. Criza nu trece aşa uşor, trebuie găsiţi alţi vinovaţi, o clasă, un neam, cineva din exterior. Oamenii vor dreptate socială. Vor să nu mai treacă printr-o criză, propaganda le spune cine sunt vinovaţii şi poporul acceptă. "Vinovaţii" sunt eliminaţi fără milă. Teroarea se instalează. Urmează războiul.
Mă gândeam şi eu la Revoluţia Franceză, cea bolşevică, ascensiunea lui Hitler sau Franco, chestii de astea, de sâmbătă dimineaţa.
Şi un 24 ianuarie mai real decât cel din cărţile de istorie. La mulţia ani! Şi un blog care merită citit. Nu sunt de acord cu tot ce e acolo dar asta e altă mâncare de peşte.
joi, 22 ianuarie 2009
Us And Them
Acum vă las să hotărâţi voi cine sunt ei şi cine suntem noi. Sunt în misiune şi nu pot să-mi dau cu părerea vis a vis de aberaţiile zilei. Oricum, cam asta ne aşteaptă.
Iar noi ca popor încă avem:
Că oricum suntem:
Şi până mă întorc:
Ştiu că n-o să aveţi posibilitatea să vedeţi 5 clipuri. Dar măcar două merg. Dacă Boc face spam cu Ordonanţe pe mine ce mă reţine? :-)
miercuri, 21 ianuarie 2009
Barack Obama
Barack Obama e o speranţă. A omenirii. Palestinianul, congolezul, americanul şi CTP plus restul, mai puţin Putin, văd în el un soi de rezolvitor de probleme globale. Se cântă despre el, se vorbeşte despre el, oamenii îi poartă portretul ca pe sfintele moaşte. Deja există un cult al personalităţii la care văd că americanii sunt la fel de dedulciţi ca oricare neam needucat. Ca dovadă că manipularea funcţionează peste tot la fel.
Bono cântă, Aretha cântă, poporul cântă. Barack nici el nu crede că tot spectacolul ăsta mediatic, purtat pe toate meridianele, o să-l ajute. Pot sute de posturi de televiziune să-i ridice osanale. Dacă în trei luni nu face ceva urmat de rezultate în vederea atenuării crizei economice aceleaşi posturi o să-l facă praf. Dacă mai mor câteva sute de soldaţi prin războaiele deja în desfăşurare o să-i scadă susţinerea în acelaşi ritm ca scăderea popularităţii lui Bush.
Speranţele palestinienilor sunt iluzii, până nu ajung ei la concluzia că a trage cu bombardele în capul israelienilor e o tâmpenie, nici Obama nici altcineva nu-i poate ajuta să trăiască o viaţă normală. Până Africa nu trece de mentalităţile tribale nu o să evolueze, Obama nu poate opri luptele fratricide. Şi dacă CTP doreşte în România un preşedinte ca Obama ţin să-i spun că am avut, Emil Constantinescu.
Americanii nu pot pleca din Irak sau Afganistan cum pleacă un grup de navetişti acasă. Poate Obama să spună orice, US sunt un sistem cu o inerţie enormă, cu scopuri pe zeci de ani înainte. În politica pe termen lung a US Obama e doar un factor de moment, poate modifica doar mijloacele, nu poate schimba scopurile.
Până una, alta, Obama este o imagine, a schimbării, doar o imagine. Încă nu a schimbat nimic. Doar sumele pe care contribuabilul american le-a plătit pentru investitură, în vreme de criză. Dovadă că puterea, aia care corupe, deja l-a luat în braţe pe noul preşedinte. Să aşteptăm un an până vedem dacă în spatele imaginii se află şi schimbarea. Presa l-a făcut pe Bush cel mai prost preşedinte din istorie, pentru români a fost cel mai bun dar e greu s-o recunoaştem. Presa a făcut din Obama o mare speranţă, să vedem ce o să ne aducă speranţa Obama nouă, românilor.
Omul stă pe un butoi cu pulbere numit speranţă. Cum a stat, la o scară mult mai mică, pe un butoiaş, şi Emil Constantinescu. Sper ca traseele politice să nu aibă şi acelaşi final. Dar asta e doar o speranţă. Mulţi lideri au fost aclamaţi de mulţimi dezlănţuite şi au fost puşi de istorie la colţ.
Bono cântă, Aretha cântă, poporul cântă. Barack nici el nu crede că tot spectacolul ăsta mediatic, purtat pe toate meridianele, o să-l ajute. Pot sute de posturi de televiziune să-i ridice osanale. Dacă în trei luni nu face ceva urmat de rezultate în vederea atenuării crizei economice aceleaşi posturi o să-l facă praf. Dacă mai mor câteva sute de soldaţi prin războaiele deja în desfăşurare o să-i scadă susţinerea în acelaşi ritm ca scăderea popularităţii lui Bush.
Speranţele palestinienilor sunt iluzii, până nu ajung ei la concluzia că a trage cu bombardele în capul israelienilor e o tâmpenie, nici Obama nici altcineva nu-i poate ajuta să trăiască o viaţă normală. Până Africa nu trece de mentalităţile tribale nu o să evolueze, Obama nu poate opri luptele fratricide. Şi dacă CTP doreşte în România un preşedinte ca Obama ţin să-i spun că am avut, Emil Constantinescu.
Americanii nu pot pleca din Irak sau Afganistan cum pleacă un grup de navetişti acasă. Poate Obama să spună orice, US sunt un sistem cu o inerţie enormă, cu scopuri pe zeci de ani înainte. În politica pe termen lung a US Obama e doar un factor de moment, poate modifica doar mijloacele, nu poate schimba scopurile.
Până una, alta, Obama este o imagine, a schimbării, doar o imagine. Încă nu a schimbat nimic. Doar sumele pe care contribuabilul american le-a plătit pentru investitură, în vreme de criză. Dovadă că puterea, aia care corupe, deja l-a luat în braţe pe noul preşedinte. Să aşteptăm un an până vedem dacă în spatele imaginii se află şi schimbarea. Presa l-a făcut pe Bush cel mai prost preşedinte din istorie, pentru români a fost cel mai bun dar e greu s-o recunoaştem. Presa a făcut din Obama o mare speranţă, să vedem ce o să ne aducă speranţa Obama nouă, românilor.
Omul stă pe un butoi cu pulbere numit speranţă. Cum a stat, la o scară mult mai mică, pe un butoiaş, şi Emil Constantinescu. Sper ca traseele politice să nu aibă şi acelaşi final. Dar asta e doar o speranţă. Mulţi lideri au fost aclamaţi de mulţimi dezlănţuite şi au fost puşi de istorie la colţ.
Alo, domnii de la STS, ce faceţi cu noua lege?
Legea 298, aia cu ascultările şi Internetul, e o aberaţie făcută de nişte dobitoci care habar nu au pe ce lume sunt. În primul rând e inaplicabilă. Ca scop. Dacă nu stochează conţinutul convorbirii, ceea ce nu prea cred, la ce foloseşte atâta vreme cât eu pot spune că am greşit numărul ? Pot să vorbesc cu orice clan mafiot, din greşeală. Da, am vorbit cu dealerul de droguri X şi am cerut nişte iarbă, şi? Dacă nu au conţinutul la ce le foloseşte. Dacă au conţinutul le spun că e vorba de iarba de pe şanţ şi că sunt un bou.
Deci trebuie să stocheze conţinutul. Altfel e o aberaţie definitivă. Asta nu înseamnă că noi suntem total lipsiţi de mijloace. Ne luăm cartele preplătite şi gata. Mare şmecherie pentru teroristul 38 care vrea să destabilizeze societatea noastră fenomenal de stabilă, prosperă şi secretoasă. Şi localizarea pentru telefoanele mobile e la nivelul unei celule. Poate să însemne kilometri. Dacă mă apuc de un atac terorist şi am uitat unde să atac şi dau un telefon să aflu vă asigur că Statul nu are nicio şansă să mişte pe cineva în timp util, şi să mă şi găsească şi oprească. Nu are scop, decât eventual preventiv. Eu sunt un cretin care de pe telefonul mobil sun pe la tot felul de terorişti notorii şi întreb ce să fac să arunc în aer mall-ul din Vitan sau Drumul Taberei, nu m-am hotărât. Şi ăia răspund şi-mi explică paşii de urmat. Ca să faci o ascultare automată a unei convorbiri trebuie să ai un program performant de speech recognition care să fie suficient de performant să recunoască un procent suficient de cuvinte, spuse de oricine. Ori ştiu bine că nu există pentru limba română un asemenea program.
O bază de date cu milioane de convorbiri e inutilă dacă nu e procesată automat. Nimeni nu are timp să asculte ce se spune în milioane de convorbiri. Tehnic e imposibil, neautomatizat, să foloseşti aşa ceva.
Despre Internet, aici e mult mai simplu. Se pot face multe şmecherii. Se pot ataşa programe de criptare cu cheie publică, pe 1024 de biţi, şi o să le decripteze în 3000 de ani. În US e interzis să criptezi pe mai mult de 128 de biţi tocmai pentru că nu au timp să decripteze, la noi nu. O să caut nişte programe free de criptare. E o glumă sinistră să credem că ăştia care au dat legea ştiu despre ce e vorba.
Nişte comunistoizi din UE s-au gândit, în prostia lor atehnică, să dea o lege care să mai pună o oprelişte pentru cetăţeni. Cetăţenii o să le arate că au dat banii, tot cetăţeneşti, degeaba.
Politicienii lor sunt la fel de idioţi ca şi politicienii noştri. Să nu ne facem griji. Mult zgomot pentru nimic. Şi vă comunic că monitorizează, cu frenezie, ăştia de la STS blogul. Şi eu pe ei. Poate mă iubesc şi eu nu ştiu.
Scopul legii e de supraveghere a unor persoane importante, nu pentru noi, oamenii de rând. Sunt răfuieli în rândul mahărilor naţionali, ceea ce mă bucură. Se mai răresc, sper eu.
Şi dacă vă închipuiţi că tot ce e stipulat în lege nu se întâmplă de ani de zile deja, cel puţin în domeniul telefoniei, înseamnă că nu ştiţi ce se întâmplă cu voi. Problema era o reglementere legală a mişculaţiilor firmelor de telefonie, la care statul nu avea acces.
Deci trebuie să stocheze conţinutul. Altfel e o aberaţie definitivă. Asta nu înseamnă că noi suntem total lipsiţi de mijloace. Ne luăm cartele preplătite şi gata. Mare şmecherie pentru teroristul 38 care vrea să destabilizeze societatea noastră fenomenal de stabilă, prosperă şi secretoasă. Şi localizarea pentru telefoanele mobile e la nivelul unei celule. Poate să însemne kilometri. Dacă mă apuc de un atac terorist şi am uitat unde să atac şi dau un telefon să aflu vă asigur că Statul nu are nicio şansă să mişte pe cineva în timp util, şi să mă şi găsească şi oprească. Nu are scop, decât eventual preventiv. Eu sunt un cretin care de pe telefonul mobil sun pe la tot felul de terorişti notorii şi întreb ce să fac să arunc în aer mall-ul din Vitan sau Drumul Taberei, nu m-am hotărât. Şi ăia răspund şi-mi explică paşii de urmat. Ca să faci o ascultare automată a unei convorbiri trebuie să ai un program performant de speech recognition care să fie suficient de performant să recunoască un procent suficient de cuvinte, spuse de oricine. Ori ştiu bine că nu există pentru limba română un asemenea program.
O bază de date cu milioane de convorbiri e inutilă dacă nu e procesată automat. Nimeni nu are timp să asculte ce se spune în milioane de convorbiri. Tehnic e imposibil, neautomatizat, să foloseşti aşa ceva.
Despre Internet, aici e mult mai simplu. Se pot face multe şmecherii. Se pot ataşa programe de criptare cu cheie publică, pe 1024 de biţi, şi o să le decripteze în 3000 de ani. În US e interzis să criptezi pe mai mult de 128 de biţi tocmai pentru că nu au timp să decripteze, la noi nu. O să caut nişte programe free de criptare. E o glumă sinistră să credem că ăştia care au dat legea ştiu despre ce e vorba.
Nişte comunistoizi din UE s-au gândit, în prostia lor atehnică, să dea o lege care să mai pună o oprelişte pentru cetăţeni. Cetăţenii o să le arate că au dat banii, tot cetăţeneşti, degeaba.
Politicienii lor sunt la fel de idioţi ca şi politicienii noştri. Să nu ne facem griji. Mult zgomot pentru nimic. Şi vă comunic că monitorizează, cu frenezie, ăştia de la STS blogul. Şi eu pe ei. Poate mă iubesc şi eu nu ştiu.
Scopul legii e de supraveghere a unor persoane importante, nu pentru noi, oamenii de rând. Sunt răfuieli în rândul mahărilor naţionali, ceea ce mă bucură. Se mai răresc, sper eu.
Şi dacă vă închipuiţi că tot ce e stipulat în lege nu se întâmplă de ani de zile deja, cel puţin în domeniul telefoniei, înseamnă că nu ştiţi ce se întâmplă cu voi. Problema era o reglementere legală a mişculaţiilor firmelor de telefonie, la care statul nu avea acces.
marți, 20 ianuarie 2009
Bestiar
Ce este un bestiar? O colecţie de animale prezentate într-o carte. La mare modă în Evul Mediu. Prezentau amestecate animale mitice cu animale reale, fiecare însoţit de o poveste moralizatoare.
Prima carte de acest gen cunoscută este din secolul I sau II şi cu trecerea anilor fiecare autor modifica povestea moralizatoare şi nu se prea ocupa nimeni de datele reale.
S-a remarcat similitudinea animalelor în toate bestiarele, se cam copiau unii pe alţii. Aveţi aici o listă a animalelor descrise. De la ciori la dragoni, unicorni sau păsări Phoenix, şerpi cu aripi plus nişte pietre rătăcite prin regnul animal, de coloratură.
Definiţiile şi poveştile erau absolut năucitoare. Castorul era vânat pentru testiculele lui şi atunci, în dibăcia lui deosebită, îşi smulgea singur testiculele ca să scape de vânător. Ba, mai mult, le arunca vânătorului. Dacă, după episodul precedent, iar apărea un vânător castorul arăta de la început că nu mai are testicule.
Ce trebuie să înţelegeţi din povestea de mai sus? Că omul trebuie să-şi arunce toate viciile în faţa diavolului care, când te vede pur, renunţă să te mai ispitească.
Acesta a fost modul de gândire al oamenilor obişnuiţi timp de peste o mie de ani. Acum râdem. Sau nu. Sunt fascinat de rubricile horoscopistice care apar peste tot.
Netty Sandu, îmbrăcată ca:
Zdreanţă, cel cu ochii de faianţă
Parcă-i scos din petice
Ca să-l tot împiedice
Ferfeniţele-i atârnă...
bate în fiecare zi câmpii despre tot felul de întâmplări care o să ne schimbe viaţa, întâmplări calculate de ea în noaptea precedentă cu multă trudă. O meserie minunată să spui timp de 15 minute prostii şi să trăieşti din asta. O invidiez sincer.
Mă gândesc să mă fac horoscopist, sunt matematician, am, cu patalama, un doctorat în astronomie, în mintea unora, chiar multora, ce mi-e una ce mi-e ailaltă, pot să fiu credibil. Dimineaţa mă trezesc şi zic, astăzi ăia din Berbec au încurcat-o, probleme cu sănătatea şi la serviciu, Gemenii au o întâlnire importantă iar Balanţa are o reuniune de familie. Un sfert din treabă l-am făcut. Restul o să-l copiez din 14 martie 2006, dracu' mai ştie ce am zis atunci. Ba chiar pot să aduc îmbunătăţiri formatului emisiunii, o fac interactivă, dacă mă sunaţi cu 3 euro schimb previziunile, oricum nu se uită nimeni de două ori la emisiune. Domnu' Vântu n-aveţi nevoie de un horoscopist la Irealitatea? Că oricum sunteţi ca OTV-ul dar acolo e mai distractiv. Dacă n-o băgaţi pe madam Creţulescu în tomberon într-o seară nu mai aveţi credibilitate. Noroc cu Dinescu care găteşte.
Mai râdem de băieţii ăia cu castorul?
Prima carte de acest gen cunoscută este din secolul I sau II şi cu trecerea anilor fiecare autor modifica povestea moralizatoare şi nu se prea ocupa nimeni de datele reale.
S-a remarcat similitudinea animalelor în toate bestiarele, se cam copiau unii pe alţii. Aveţi aici o listă a animalelor descrise. De la ciori la dragoni, unicorni sau păsări Phoenix, şerpi cu aripi plus nişte pietre rătăcite prin regnul animal, de coloratură.
Definiţiile şi poveştile erau absolut năucitoare. Castorul era vânat pentru testiculele lui şi atunci, în dibăcia lui deosebită, îşi smulgea singur testiculele ca să scape de vânător. Ba, mai mult, le arunca vânătorului. Dacă, după episodul precedent, iar apărea un vânător castorul arăta de la început că nu mai are testicule.
Ce trebuie să înţelegeţi din povestea de mai sus? Că omul trebuie să-şi arunce toate viciile în faţa diavolului care, când te vede pur, renunţă să te mai ispitească.
Acesta a fost modul de gândire al oamenilor obişnuiţi timp de peste o mie de ani. Acum râdem. Sau nu. Sunt fascinat de rubricile horoscopistice care apar peste tot.
Netty Sandu, îmbrăcată ca:
Zdreanţă, cel cu ochii de faianţă
Parcă-i scos din petice
Ca să-l tot împiedice
Ferfeniţele-i atârnă...
bate în fiecare zi câmpii despre tot felul de întâmplări care o să ne schimbe viaţa, întâmplări calculate de ea în noaptea precedentă cu multă trudă. O meserie minunată să spui timp de 15 minute prostii şi să trăieşti din asta. O invidiez sincer.
Mă gândesc să mă fac horoscopist, sunt matematician, am, cu patalama, un doctorat în astronomie, în mintea unora, chiar multora, ce mi-e una ce mi-e ailaltă, pot să fiu credibil. Dimineaţa mă trezesc şi zic, astăzi ăia din Berbec au încurcat-o, probleme cu sănătatea şi la serviciu, Gemenii au o întâlnire importantă iar Balanţa are o reuniune de familie. Un sfert din treabă l-am făcut. Restul o să-l copiez din 14 martie 2006, dracu' mai ştie ce am zis atunci. Ba chiar pot să aduc îmbunătăţiri formatului emisiunii, o fac interactivă, dacă mă sunaţi cu 3 euro schimb previziunile, oricum nu se uită nimeni de două ori la emisiune. Domnu' Vântu n-aveţi nevoie de un horoscopist la Irealitatea? Că oricum sunteţi ca OTV-ul dar acolo e mai distractiv. Dacă n-o băgaţi pe madam Creţulescu în tomberon într-o seară nu mai aveţi credibilitate. Noroc cu Dinescu care găteşte.
Mai râdem de băieţii ăia cu castorul?
luni, 19 ianuarie 2009
Publicat pe 25 septembrie 2008
"Un cetăţean inteligent învaţă din greşelile altora, unul mediocru din greşelile proprii, unul prost nu învaţă.
Suntem în 1997. Până la această dată, jumătate din banii investiţi în ţările în curs de dezvoltare plecau în Asia de Sud Est. Era vorba de un miracol economic. Dobânzile la monedele locale erau mari prin state ca Singapore, Thailanda, S. Korea, Malaiezia şi Indonezia. Aşa creşteau şi preţurile la bunuri (case mai ales). Creşterile economice erau între 8 şi 12 la sută pe an. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional lăudau din greu ţările respective. Curgea lapte şi miere.
În 1994 Paul Krugman zice că toată creşterea asta e din cauza valului de investiţii. Şi cum ştia carte zice că o productivitate mai şmecheră, e cu formule şi economie, şi care se cam leagă de muncă, de calitatea acesteia, de şcoala muncitorului, de fapt, n-a prea crescut. Şi că de fapt asta duce la creştere economică reală, nu creşterile PIB-ului.
Să nu ne complicăm, omul zice că e groasă. Lumea se hăhăie şi merge înainte, un bou care nu vede realizările.
Ne mutăm înapoi în 97. În Thailanda, Malaezia şi Indonezia creştea economia, intrau o grămadă de bani, cu cât intrau mai mulţi cu atât se cereau mai mulţi. În Malaezia era cum era capitalismul dar în Indonezia era nasol pentru că era un capitalism în care banii ajungeau pe mâna "băieţilor deştepţi indonezieni", ăştia nu era cine ştie ce manageri şi făceau afaceri după ureche dar numai ei le puteau face. Banii intrau cu condiţia să iasă profitul repede, altfel de ce ar fi fost atractive ţările respective. Şi mai aveau ţările respective un deficit de cont curent maaaaare rău. Şi ţineau moneda strânsă, nu prea fluctua. Exporturile mergeau prost. Împrumuturile se dădeau uşor, era veselie.
La un moment dat îndatoraţii au început să nu mai poată plăti. Şi au început falimentele. Băncile au crescut dobânzile. Investitorii s-au cărat. Ăia care aveau monede de astea au început să vândă. Băncile naţionale s-au străduit să susţină cursul. Cât au putut, când n-au mai putut i-au dat drumul şi cursul s-a prăbuşit.
De acum a început circul şi au dat, ca de obicei, vina unii pe alţii. Ca să scoată din rahat ţările FMI a băgat 20 de miliarde de dolari în Thailanda, 23 în Indonezia, tot a avut o cădere a PIB de 13,5 procente. Korea era plină de credite neperformante. Moneda s-a făcut jumătate, falimente, circ. Şi tot aşa.
Vă aduce aminte de ceva?"
Cum nu se ştia de criză? Numai un idiot nu ştia.
Suntem în 1997. Până la această dată, jumătate din banii investiţi în ţările în curs de dezvoltare plecau în Asia de Sud Est. Era vorba de un miracol economic. Dobânzile la monedele locale erau mari prin state ca Singapore, Thailanda, S. Korea, Malaiezia şi Indonezia. Aşa creşteau şi preţurile la bunuri (case mai ales). Creşterile economice erau între 8 şi 12 la sută pe an. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional lăudau din greu ţările respective. Curgea lapte şi miere.
În 1994 Paul Krugman zice că toată creşterea asta e din cauza valului de investiţii. Şi cum ştia carte zice că o productivitate mai şmecheră, e cu formule şi economie, şi care se cam leagă de muncă, de calitatea acesteia, de şcoala muncitorului, de fapt, n-a prea crescut. Şi că de fapt asta duce la creştere economică reală, nu creşterile PIB-ului.
Să nu ne complicăm, omul zice că e groasă. Lumea se hăhăie şi merge înainte, un bou care nu vede realizările.
Ne mutăm înapoi în 97. În Thailanda, Malaezia şi Indonezia creştea economia, intrau o grămadă de bani, cu cât intrau mai mulţi cu atât se cereau mai mulţi. În Malaezia era cum era capitalismul dar în Indonezia era nasol pentru că era un capitalism în care banii ajungeau pe mâna "băieţilor deştepţi indonezieni", ăştia nu era cine ştie ce manageri şi făceau afaceri după ureche dar numai ei le puteau face. Banii intrau cu condiţia să iasă profitul repede, altfel de ce ar fi fost atractive ţările respective. Şi mai aveau ţările respective un deficit de cont curent maaaaare rău. Şi ţineau moneda strânsă, nu prea fluctua. Exporturile mergeau prost. Împrumuturile se dădeau uşor, era veselie.
La un moment dat îndatoraţii au început să nu mai poată plăti. Şi au început falimentele. Băncile au crescut dobânzile. Investitorii s-au cărat. Ăia care aveau monede de astea au început să vândă. Băncile naţionale s-au străduit să susţină cursul. Cât au putut, când n-au mai putut i-au dat drumul şi cursul s-a prăbuşit.
De acum a început circul şi au dat, ca de obicei, vina unii pe alţii. Ca să scoată din rahat ţările FMI a băgat 20 de miliarde de dolari în Thailanda, 23 în Indonezia, tot a avut o cădere a PIB de 13,5 procente. Korea era plină de credite neperformante. Moneda s-a făcut jumătate, falimente, circ. Şi tot aşa.
Vă aduce aminte de ceva?"
Cum nu se ştia de criză? Numai un idiot nu ştia.
Preluare
Să vedem o părere, după opinia mea competentă, despre piaţa imobiliară.
Cristian Orgonas.
"Sfarsitul legendei si inceputul normalitatii in sectorul imobiliar
La inceputul anului 2008, toti specialistii se intreceau in predictii optimiste in ceea ce priveste cresterea preturilor apartamentelor, cei mai pesimisti indicand doar o incetinire a ritmului de crestere a acestora. Investitorii anuntau lansarea unor proiecte imobiliare cu valori ce depaseau sute de milioane sau chiar miliarde de euro iar sectorul constructiilor avea de departe cea mai importanta dinamica de crestere dintre toate sectoarele economice.
In doar sase luni insa, situatia s-a schimbat radical, piata incepand initial sa gafaie iar mai apoi sa se blocheze complet. Cum s-a ajuns aici? Pentru a intelege ce s-a intamplat, trebuie sa apelam la istorie.
Incepand cu anul 2000, pretul apartamentelor a inceput sa creasca dupa ce in anii precedenti au evoluat oarecum liniar, fara mari variatii de la un an la altul. In anul respectiv, pretul mediu al unei garsoniere in Bucuresti se situa in jurul a 6000 de dolari, respectiv 6500 de euro (sursa), salariul mediu net lunar se situa la 107 eur (2.139.138 lei vechi) deci pretul unei garsoniere era echivalent cu 61 de salarii medii nete. Opt ani mai tarziu, aceasi garsoniera valora 70.000 de euro in timp ce salariul mediu net a crescut la 350 de euro (1300 ron), raportul pret/venit crescand de la echivalentul a 61 de salarii la echivalentul a 200 de salarii ceea ce inseamna ca romanul mediu trebuie sa isi economiseasca tot salariul timp de 17 ani pentru a isi cumpara o garsoniera. In acesti opt ani, preturile medii ale apartamentelor au crescut cu 1000%+ in timp ce veniturile au crescut cu doar 330%, creand astfel o prapastie uriasa intre preturile locuintelor si puterea de cumparare a populatiei.
In ceea ce priveste chiriile, daca in 2000 in Bucuresti o garsoniera se inchiria in medie cu 80 de euro (75% din salariul mediu), in 2008 chiria ajungea la 350 de euro (egala cu salariul mediu), deci corelatia chirii/venit este mult mai stransa decat cea preturi/venit. Din punctul meu de vedere, evolutia chiriilor reflecta cel mai bine modul in care evolueaza si puterea de cumparare intr-o tara - in SUA spre ex., indicele de corelatie dintre evolutia chiriilor si evolutia venitului se situeaza in jurul a 99% (sursa)
O alta modalitate de a compara preturile imobilelor din diferite tari prin prisma puterii de cumparare este aceea de a raporta pretul pe metru patrat la PIB-ul pe locuitor. In anul 2007, o agentie imobiliara solvena a realizat un studiu (Romania nu a fost inclusa) prin care a comparat costul mediu al unui apartament de 60 metri patrati si cu o vechime de 20 de ani, amplasat la 15 minute de centrul orasului (au fost considerate doar capitalele tarilor). Raportand preturile apartamentelor la PIB per capita, au rezultat urmatoarele valori: in Varsovia, un polonez isi poate cumpara 9 m2 de locuinta pe an, solvenul 9,2 m2 in Ljubljana in timp ce capitalele Europei de vest sunt mult mai ieftine - Berlin (18,4), Roma (16,1) si Viena (15,9). Deducem de aici ca in Europa de Est, pretul imobilelor raportat la puterea de cumparare este cel putin de doua ori mai mare decat pretul celor din vest (sursa).
Folosind acelasi raport, am calculat ca la un PIB de 130 de miliarde de euro si un pret mediu in Bucuresti de 1500 de euro pe metru patrat, un roman isi poate cumpara in fiecare an aproximativ 4 metri patrati de locuinta. Comparand aceasta cifra cu cea aferenta Berlinului spre exemplu, vedem ca preturile imobilelor in Romania sunt de cel putin patru ori mai mari decat cele din capitala Germaniei.
Dar care au fost motivele cresterii accelerate a preturilor in ultimii opt ani? Din punctul meu de vedere, principalele cauze sunt urmatoarele:
*
evolutia extrem de slaba a sectorului constructiilor intre anii 1990-2005, perioada in care numarul apartamentelor date in folosinta a fost extrem de mic, ceea ce a creat o tensiune in piata avand in vedere ca numarul celor care aveau bani sa isi cumpere un apartament crestea mai repede decat numarul apartamentelor livrate, constructorii nemaiputand tine pasul cu explozia consumului. Aceasta stare de fapt a generat o concurenta intre cumparatori, piata fiind practic una a vanzatorilor;
*
Aparitia speculatorilor investitorilor straini, in special fonduri de investitii, care cumparau apartamente la kilogram in speranta ca preturile vor exploda. In ultimii ani, numarul apartamentelor noi livrate pe piata nu a depasit 10.000 anual, dintre care mai mult de jumatate au fost cumparate de catre aceste fonduri, romanilor neramanandu-le altceva de facut decat sa se lupte pentru cele cateva mii ramase;
*
Profitul absolut uluitor pe care dezvoltatorii il incorpotau in pret, profit care in unele cazuri depasea 100% (cunosc pe cineva in Timisoara care in 2007 mi-a spus ca daca nu castiga cel putin 100% nu se apuca de lucru);
*
Producatorii de materiale de constructii – in special cei trei mari de pe piata cimentului - nu faceau fata comenzilor si din acest motiv, vindeau marfa in primul rand celui care platea mai bine;
*
Cresterea pretului terenurilor pana la un nivel la care o investitie imobiliara nu se mai justifica din punct de vedere economic;
*
Exploxia creditarii – bancile puneau la dispozitia clientilor bani din ce in ce mai ieftini si mai usor de obtinut.
In toata aceasta perioada, cresterea preturilor a fost intretinuta si de specialistii in domeniu, specialisti care justificau o asemenea evolutie prin cresterea puterii de cumparare a romanilor, insa o aceasta explicatie nu sta in picioare daca ne uitam la dinamica raportului pret/venit aferent ultimilor 8 ani. Privind acest raport, era clar inca din 2005-2006 ca ne aflam in plin bubble imobiliar iar spargerea acestuia nu era decat o problema de timp.
Unde ne aflam acum? Citesc aici despre cel mai mare esec de pana acum al unei companii imobiliare pe piata romaneasca, situatie care ma face sa ma gandesc la modul in care aceste companii doreau sa investeasca in RO: incropeau un proiect, puneau in vanzare apartamentele fara sa sape nici un metru cub de pamant (cei mai sofisticati gaseau rapid finantare bancara pentru inceperea lucrarilor) iar in momentul in care vindeau 20-25% dintre apartamente – eventual toate unor speculatori investitori straini - se apucau de constructie. In acest mod, practic lucrau doar cu banii clientilor, singurele investitii fiind cele in achizitia pamantului, asta in cazul in care proprietarul pamantului nu se asocia cu investitorul.
Acum, confruntati cu lipsa cumparatorilor, multe dintre companiile care utilizau schema de mai sus se afla in situatia de a nu mai avea bani pentru continuarea lucrarilor, astfel incat sunt convins ca acest „faliment” nu va fi decat primul dintr-un sir lung de falimente care vor avea loc in urmatorii doi ani.
Perioada urmatoare va aduce o reasezare a pietei, profiturile vor scadea vertiginos iar jocurile vor fi facute in primul rand de catre dezvoltatorii care pot livra imobile cu un raport pret/calitate in linie cu asteptarile consumatorilor.
Parerea mea legata de evolutia in 2009 a preturilor imobilelor mi-am expus-o aici, pe termen lung insa (5-10-15 ani), este evident faptul ca raportul pret/venit va tinde sa il egaleze pe cel din economiile dezvoltate. Puteti vedea in tabelul de mai jos valorile acestui raport in SUA, Germania si UK:
Pret mediu imobile 2006 $ Venit salarial mediu 2006 $ Raport pret/venit lunar
SUA 225000 2250 100
Germania 292000 3400 86
UK 385000 3700 104
Medie 300667 3117 97
sursa 1, 2, 3
Din pacate, pentru Romania nu putem calcula un astfel de raport in cauza lipsei datelor oficiale in ceea ce priveste pretul mediu al unei locuinte. Institutului National de Statistica i-au trebuit 18 ani de democratie pentru a porni acest proiect si doar de la 1 ianuarie 2010 vom afla care este acest pret mediu. Luand insa in considerare un venit mediu lunar de 350 eur si un raport pret/venit mediu de 97, pretul unui imobil in RO ar trebui sa se situeze in jurul a 34.000 de euro.
Insa, indiferent care va fi cifra comunicata de catre INSSE in 2010, un lucru este sigur: anul 2008 a reprezentat sfarsitul legendei si inceputul normalitatii in sectorul imobiliar romanesc.
Nota: datele statistice sunt luate de pe site-ul INSSE iar cursul valutar este cel mediu comunicat de catre BNR pentru 2000 respectiv 2008"
Pentru surse citiţi articolul original.
Cristian Orgonas.
"Sfarsitul legendei si inceputul normalitatii in sectorul imobiliar
La inceputul anului 2008, toti specialistii se intreceau in predictii optimiste in ceea ce priveste cresterea preturilor apartamentelor, cei mai pesimisti indicand doar o incetinire a ritmului de crestere a acestora. Investitorii anuntau lansarea unor proiecte imobiliare cu valori ce depaseau sute de milioane sau chiar miliarde de euro iar sectorul constructiilor avea de departe cea mai importanta dinamica de crestere dintre toate sectoarele economice.
In doar sase luni insa, situatia s-a schimbat radical, piata incepand initial sa gafaie iar mai apoi sa se blocheze complet. Cum s-a ajuns aici? Pentru a intelege ce s-a intamplat, trebuie sa apelam la istorie.
Incepand cu anul 2000, pretul apartamentelor a inceput sa creasca dupa ce in anii precedenti au evoluat oarecum liniar, fara mari variatii de la un an la altul. In anul respectiv, pretul mediu al unei garsoniere in Bucuresti se situa in jurul a 6000 de dolari, respectiv 6500 de euro (sursa), salariul mediu net lunar se situa la 107 eur (2.139.138 lei vechi) deci pretul unei garsoniere era echivalent cu 61 de salarii medii nete. Opt ani mai tarziu, aceasi garsoniera valora 70.000 de euro in timp ce salariul mediu net a crescut la 350 de euro (1300 ron), raportul pret/venit crescand de la echivalentul a 61 de salarii la echivalentul a 200 de salarii ceea ce inseamna ca romanul mediu trebuie sa isi economiseasca tot salariul timp de 17 ani pentru a isi cumpara o garsoniera. In acesti opt ani, preturile medii ale apartamentelor au crescut cu 1000%+ in timp ce veniturile au crescut cu doar 330%, creand astfel o prapastie uriasa intre preturile locuintelor si puterea de cumparare a populatiei.
In ceea ce priveste chiriile, daca in 2000 in Bucuresti o garsoniera se inchiria in medie cu 80 de euro (75% din salariul mediu), in 2008 chiria ajungea la 350 de euro (egala cu salariul mediu), deci corelatia chirii/venit este mult mai stransa decat cea preturi/venit. Din punctul meu de vedere, evolutia chiriilor reflecta cel mai bine modul in care evolueaza si puterea de cumparare intr-o tara - in SUA spre ex., indicele de corelatie dintre evolutia chiriilor si evolutia venitului se situeaza in jurul a 99% (sursa)
O alta modalitate de a compara preturile imobilelor din diferite tari prin prisma puterii de cumparare este aceea de a raporta pretul pe metru patrat la PIB-ul pe locuitor. In anul 2007, o agentie imobiliara solvena a realizat un studiu (Romania nu a fost inclusa) prin care a comparat costul mediu al unui apartament de 60 metri patrati si cu o vechime de 20 de ani, amplasat la 15 minute de centrul orasului (au fost considerate doar capitalele tarilor). Raportand preturile apartamentelor la PIB per capita, au rezultat urmatoarele valori: in Varsovia, un polonez isi poate cumpara 9 m2 de locuinta pe an, solvenul 9,2 m2 in Ljubljana in timp ce capitalele Europei de vest sunt mult mai ieftine - Berlin (18,4), Roma (16,1) si Viena (15,9). Deducem de aici ca in Europa de Est, pretul imobilelor raportat la puterea de cumparare este cel putin de doua ori mai mare decat pretul celor din vest (sursa).
Folosind acelasi raport, am calculat ca la un PIB de 130 de miliarde de euro si un pret mediu in Bucuresti de 1500 de euro pe metru patrat, un roman isi poate cumpara in fiecare an aproximativ 4 metri patrati de locuinta. Comparand aceasta cifra cu cea aferenta Berlinului spre exemplu, vedem ca preturile imobilelor in Romania sunt de cel putin patru ori mai mari decat cele din capitala Germaniei.
Dar care au fost motivele cresterii accelerate a preturilor in ultimii opt ani? Din punctul meu de vedere, principalele cauze sunt urmatoarele:
*
evolutia extrem de slaba a sectorului constructiilor intre anii 1990-2005, perioada in care numarul apartamentelor date in folosinta a fost extrem de mic, ceea ce a creat o tensiune in piata avand in vedere ca numarul celor care aveau bani sa isi cumpere un apartament crestea mai repede decat numarul apartamentelor livrate, constructorii nemaiputand tine pasul cu explozia consumului. Aceasta stare de fapt a generat o concurenta intre cumparatori, piata fiind practic una a vanzatorilor;
*
Aparitia speculatorilor investitorilor straini, in special fonduri de investitii, care cumparau apartamente la kilogram in speranta ca preturile vor exploda. In ultimii ani, numarul apartamentelor noi livrate pe piata nu a depasit 10.000 anual, dintre care mai mult de jumatate au fost cumparate de catre aceste fonduri, romanilor neramanandu-le altceva de facut decat sa se lupte pentru cele cateva mii ramase;
*
Profitul absolut uluitor pe care dezvoltatorii il incorpotau in pret, profit care in unele cazuri depasea 100% (cunosc pe cineva in Timisoara care in 2007 mi-a spus ca daca nu castiga cel putin 100% nu se apuca de lucru);
*
Producatorii de materiale de constructii – in special cei trei mari de pe piata cimentului - nu faceau fata comenzilor si din acest motiv, vindeau marfa in primul rand celui care platea mai bine;
*
Cresterea pretului terenurilor pana la un nivel la care o investitie imobiliara nu se mai justifica din punct de vedere economic;
*
Exploxia creditarii – bancile puneau la dispozitia clientilor bani din ce in ce mai ieftini si mai usor de obtinut.
In toata aceasta perioada, cresterea preturilor a fost intretinuta si de specialistii in domeniu, specialisti care justificau o asemenea evolutie prin cresterea puterii de cumparare a romanilor, insa o aceasta explicatie nu sta in picioare daca ne uitam la dinamica raportului pret/venit aferent ultimilor 8 ani. Privind acest raport, era clar inca din 2005-2006 ca ne aflam in plin bubble imobiliar iar spargerea acestuia nu era decat o problema de timp.
Unde ne aflam acum? Citesc aici despre cel mai mare esec de pana acum al unei companii imobiliare pe piata romaneasca, situatie care ma face sa ma gandesc la modul in care aceste companii doreau sa investeasca in RO: incropeau un proiect, puneau in vanzare apartamentele fara sa sape nici un metru cub de pamant (cei mai sofisticati gaseau rapid finantare bancara pentru inceperea lucrarilor) iar in momentul in care vindeau 20-25% dintre apartamente – eventual toate unor speculatori investitori straini - se apucau de constructie. In acest mod, practic lucrau doar cu banii clientilor, singurele investitii fiind cele in achizitia pamantului, asta in cazul in care proprietarul pamantului nu se asocia cu investitorul.
Acum, confruntati cu lipsa cumparatorilor, multe dintre companiile care utilizau schema de mai sus se afla in situatia de a nu mai avea bani pentru continuarea lucrarilor, astfel incat sunt convins ca acest „faliment” nu va fi decat primul dintr-un sir lung de falimente care vor avea loc in urmatorii doi ani.
Perioada urmatoare va aduce o reasezare a pietei, profiturile vor scadea vertiginos iar jocurile vor fi facute in primul rand de catre dezvoltatorii care pot livra imobile cu un raport pret/calitate in linie cu asteptarile consumatorilor.
Parerea mea legata de evolutia in 2009 a preturilor imobilelor mi-am expus-o aici, pe termen lung insa (5-10-15 ani), este evident faptul ca raportul pret/venit va tinde sa il egaleze pe cel din economiile dezvoltate. Puteti vedea in tabelul de mai jos valorile acestui raport in SUA, Germania si UK:
Pret mediu imobile 2006 $ Venit salarial mediu 2006 $ Raport pret/venit lunar
SUA 225000 2250 100
Germania 292000 3400 86
UK 385000 3700 104
Medie 300667 3117 97
sursa 1, 2, 3
Din pacate, pentru Romania nu putem calcula un astfel de raport in cauza lipsei datelor oficiale in ceea ce priveste pretul mediu al unei locuinte. Institutului National de Statistica i-au trebuit 18 ani de democratie pentru a porni acest proiect si doar de la 1 ianuarie 2010 vom afla care este acest pret mediu. Luand insa in considerare un venit mediu lunar de 350 eur si un raport pret/venit mediu de 97, pretul unui imobil in RO ar trebui sa se situeze in jurul a 34.000 de euro.
Insa, indiferent care va fi cifra comunicata de catre INSSE in 2010, un lucru este sigur: anul 2008 a reprezentat sfarsitul legendei si inceputul normalitatii in sectorul imobiliar romanesc.
Nota: datele statistice sunt luate de pe site-ul INSSE iar cursul valutar este cel mediu comunicat de catre BNR pentru 2000 respectiv 2008"
Pentru surse citiţi articolul original.
duminică, 18 ianuarie 2009
Scurtă istorie a Rusiei
Secolul IX a fost dominat de vikingi (varegi) care prin comerţ, piraterie au cam terorizat Europa. În anul 860 la Novgorod un conducător pe nume Rurik pune bazele unui stat nou. Urmaşii săi extind statul până la Kiev care devine noua capitală, ia naştere Rusia Kieviană.
Sub Vladimir cel Mare, în jurul anului 1000, se atinge perioada de înflorire, se trece la ortodoxism şi se scrie primul cod de legi.
Incursiunile triburilor de origine turcă (Pecenegi) duc la o mutare a populaţiei spre Nord în teritorii conduse de mongoli. Atacurile sunt continuate de tătarii din Hoarda de Aur. În timpul migraţiei, jumătate din populaţie moare. Partea de Sud a Rusiei intră sub stăpânirea tătarilor pentru trei secole. Întreaga regiune este adusă la ruine. Se mai păstrează o relativă autonomie în Republica de la Novgorod. Ideea de "Republică" a fost impusă de istoriografia sovietică în scopul legitimării ideei de republică ca formă de guvernământ iniţială a ruşilor. De fapt nu avea nimic în comun cu o republică.
După invazia mongolă din 1240, care lasă întreg teritoriul în ruine şi o perioadă de haos, Marele Ducat al Moscovei devine cea mai importantă formă de statalitate rusă. În 1453, după căderea Constantinopolelui, Moscova se proclamă succesoarea Imperiului Roman de Răsărit. În toată această perioadă se duc lupte cu tătarii sub a căror tutelă erau.
.JPG)
În 1547 Ivan cel Groaznic se proclamă ţar (Cezar), acesta transformă Rusia într-un stat multietnic şi multiconfesional prin zdrobirea tătarilor şi incorporarea lor, introduce un cod de legi şi luptă cu statele de pe ţărmul Mării Baltice pentru accesul la aceasta şi deci la rutele comerciale nordice, pierde acest război. Rămâne celebru prin viciile şi cruzimea sa. Până în 1648 ruşii ajung la Strâmtoarea Bering.
Următorul personaj important al istoriei Rusiei este Petru cel Mare. Rusia devine un adevărat imperiu, învinge Sueedia şi îşi asigură accesul la Marea Baltică. Se începe modernizarea Rusiei, acţiune continuată de Ecaterina cea Mare. Rusia împreună cu Austria şi Prusia se opun lui Napoleon şi elimină Polonia printr-o serie de împărţiri ale acesteia între cele trei puteri.
Relaţiile Rusiei cu Imperiul Otoman sunt încordate încă din vremea lui Ivan cel Groaznic, între 1568 şi 1877 au loc 14 războaie. Rusia împinge Imperiul Otoman tot mai spre Sud. Unul din scopurile politice ale Rusiei ţariste este ieşirea la Marea Mediterană, accesul la strâmtorile care leagă Marea Neagră de Mediterana.
Ofiţerii ruşi ai Războaielor Napoleoniene aduc în Rusia idei liberale care sunt într-o totală condradicţie cu modul autocratic de conducere al ţarului. În 1825 are loc o revoltă nereuşită a acestora, Decembriştii. Este startul unui lung şir de revolte. Nicolae I precum şi şerbia blochează evoluţia Rusiei. Urmaşul acestuia Alexandru al II-lea aboleşte şerbia şi Rusia începe procesul de industrializare. Revoltele continuă culminând sub Nicolae al II-lea cu Revoluţia din 1905 motivată de lipsa reformelor şi pierderea Războilui Ruso-Japonez. În urma acesteia se ajunge la sistemul multipartid, înfiinţarea Parlamentului (Duma) şi o nouă Constituţie. Perioada care urmează este tulbure şi punctată de atentate teroriste ale grupurilor bolşevice. Foametea este o constantă a epocii.
Pe tot parcursul Rusiei Imperiale are loc un proces de rusificare, care reuşeşte mai mult sau mai puţin, aplicat tuturor popoarelor care intră în componenţa Imperiului. Acest proces duce la mişcări naţionale în rândul acestor popoare.
Rusia intră în Primul Război Mondial de partea Angliei şi Franţei. Deşi departe de a fi înfrântă pierderile cauzate de război conduc la o lipsă totală de încredere a populaţiei în regimul ţarist, corupt şi incapabil. Ţarul este obligat să abdice în urma revoltelor organizate de Soviete. Începe Revoluţia Rusă din 1917, în prima fază Rusia este condusă de o coaliţie de partide şi un Guvern Provizoriu. Mişcările naţionale iau avânt la periferia vechiului imperiu.
Sosirea, cu ajutor german, a lui Lenin conduce la Revoluţia din Octombrie şi la instaurarea regimului comunist. Urmează pacea cu Germania la Brest-Litovsk prin care Rusia pierde Polonia, Ucraina, Ţările Baltice şi Finlanda. Urmează până în 1922 un război civil atroce pe care bolşevicii reuşesc să-l câştige în ciuda ajutorului dat de o duzină de ţări opozanţilor comuniştilor. Ca tabloul să fie complet are loc o foamete care în 1921 ucide cel puţin 5 milioane de oameni. În 1922 ia naştere URSS, aceasta înglobează o parte din teritoriile pierdute în 1917.
Sosirea lui Stalin la putere conduce la industrializare şi transformă economic URSS. Acesta trimite la moarte orice fel de opoziţie. Atacată în 1941 de Germania nazistă Rusia iese victorioasă din război şi îşi întinde influenţa atât asupra vechilor teritorii ruseşti cât şi a noilor sateliţi ca România, Cehoslovacia, etc.
Rusia devine un actor global şi luptă cu US pentru dominaţia mondială. Concurenţa între cele două state se duce de la domeniul spaţial până în junglele Vietnamului timp de 45 de ani. Intrarea în Afganistan din 1979, stagnarea economică conduc la deteriorarea situaţiei interne. Mihail Gorbaciov încearcă să restructureze sistemul comunist dar în 1989 acesta colapsează în afara URSS, în statele satelite. În 1991 URSS este oficial dizolvată. În urma ei râmăn 15 republici independente.
Boris Yeltsin este primul preşedinte ales al Federaţiei Ruse în 1991.
Restul e prea proaspăt.
sâmbătă, 17 ianuarie 2009
Ce mai fac Rusia şi Ucraina
Aici vedem cum ruşii ne spun că ucrainienii blochează gazele spre UE iar ucrainienii ne spun că ruşii trimit gazul pe ţeava greşită. Dacă-i lasă pe ruşi să trimită pe ţeava asta greşită atunci toată partea rusofonă a Ucrainei rămâne fără gaz.
Rusofonii abia aşteaptă să transforme Ucraina într-un Belarus mai mare. Deja au cerut demiterea lui Yushchenko şi înlăturarea Guvernului Tymoshenko.
Că Moldova se vrea în Nabucco este o ultimă încercare de a rezista presiunii ruseşti. Bulgarii se luptă pe străzi cu forţele de ordine. Unul din motive este gazul tăiat şi lipsa de soluţii a oficialităţilor.
Efectele crizei scot în Letonia oamenii în stradă. Poziţiile ţărilor UE faţă de eliminarea dependenţei de gazele ruseşti sunt divergente.
Dacă ne dăm doi paşi în spate şi ne uităm mai atent vedem cum Rusia, după experimentul Georgia a trecut la scară mare. Profitând de faptul că US este paralizată de schimbarea la vârf şi presa se ocupă de Fâşia Gaza, un subiect mult mai emoţional dar lipsit de importanţă practică pentru UE, Rusia trece la atac.
Criza este background-ul favorabil. Dependenţa multora din ţările ex-comuniste de gaze ruseşti şi nostalgiile reînviate de criză favorizează schimbări politice favorabile ruşilor în chiar interiorul UE şi NATO. Spaţiul ex-sovietic pare condamnat la trecerea sub influenţa Rusiei. România pare încet, încet să intre şi ea sub umbrela rusească. Să vedem dacă se opune sau dacă, macar, doreşte să se opună.
Următoarea mutare e la Obama şi madam Clinton.
PS De articol am aflat de la Codex Politicus.
Rusofonii abia aşteaptă să transforme Ucraina într-un Belarus mai mare. Deja au cerut demiterea lui Yushchenko şi înlăturarea Guvernului Tymoshenko.
Că Moldova se vrea în Nabucco este o ultimă încercare de a rezista presiunii ruseşti. Bulgarii se luptă pe străzi cu forţele de ordine. Unul din motive este gazul tăiat şi lipsa de soluţii a oficialităţilor.
Efectele crizei scot în Letonia oamenii în stradă. Poziţiile ţărilor UE faţă de eliminarea dependenţei de gazele ruseşti sunt divergente.
Dacă ne dăm doi paşi în spate şi ne uităm mai atent vedem cum Rusia, după experimentul Georgia a trecut la scară mare. Profitând de faptul că US este paralizată de schimbarea la vârf şi presa se ocupă de Fâşia Gaza, un subiect mult mai emoţional dar lipsit de importanţă practică pentru UE, Rusia trece la atac.
Criza este background-ul favorabil. Dependenţa multora din ţările ex-comuniste de gaze ruseşti şi nostalgiile reînviate de criză favorizează schimbări politice favorabile ruşilor în chiar interiorul UE şi NATO. Spaţiul ex-sovietic pare condamnat la trecerea sub influenţa Rusiei. România pare încet, încet să intre şi ea sub umbrela rusească. Să vedem dacă se opune sau dacă, macar, doreşte să se opună.
Următoarea mutare e la Obama şi madam Clinton.
PS De articol am aflat de la Codex Politicus.
vineri, 16 ianuarie 2009
O nouă societate
Noi, ăştia cu blog, nu suntem jurnalişti, nu suntem competenţi, nu avem soluţii. Nici nu e treaba noastră să avem soluţii că nu suntem clasă politică. Treaba noastră e să punem întrebări. Alături de noi sunt comentatorii noştri.
În ultima vreme, aproape fără excepţie, indiferent de opţiunile politice, meserie, vârstă sau alte criterii văd că o întrebare comună ne bântuie, termenul "bântuie" e cel corect, dă nelinişte.
Întrebarea este "Ce facem?", nu noi ca persoane, noi ca ţară. Şi întrebarea nu pare fără substanţă.
Partea bună a acestei întrebări este că ne interesează ce se petrece cu noi, ţară, şi nu suntem precum presa oficială care-l întoarce pe toate feţele pe cetăţeanul Oprea sau ordonanţa bociană. De asemenea pozitiv este faptul că ne interesează ce se petrece cu noi, nu cu fiecare în parte, fiecare e responsabil pentru el. Încet, încet, de nevoie o să formăm o nouă societate, trebuie cumva transformat poporul român dintr-o populaţie într-o societate, efectele comunismului nu au dispărut. O societate are reguli de convieţuire, mijloace de într-ajutorare, reguli care nu se încalcă, solidaritate umană, independenţă faţă de stat, acţiuni independente de ajutorul sau susţinerea acestuia, mijloace de control, nu e aici momentul să dau eu definiţia unei societăţi. Două lucruri sunt însă esenţiale solidaritatea şi respectul legii.
Clasa noastră politică nu ne poate oferi cadrul unei societăţi, este ruptă de popor, surdă la nevoile acestuia şi absurdă în comportamentul faţă de alegători. Împreună cu presa este separată de oamenii simpli. E, cumva, un joc de teatru la care noi suntem spectatori, nu participanţi. Se doreşte îndobitocirea noastră prin mass-media şi manipularea prin pomeni.
România e condusă fără să fie reprezentată.
Păcat că Statul nu face şi altceva decât să ne verifice şi să ia taxe. Poate să facă Justiţia funcţională şi eficientă, nu să-i taie fondurile şi, prin Parlament, s-o oprească să-şi facă treaba. Curăţarea Justiţiei este factorul esenţial necesar schimbării în bine a României.
Şi acum cei pe care i-am găsit eu uniţi de întrebarea "Ce o să urmeze?", şi care n-au găsit o soluţie în vorbele clasei politice.
Moshe şi Mordechai
Nenea Cosmos
Viorica
bleen
Dan Iancu
Constantin Gheorghe cu "De unde cumpăr o fiolă de cianură?"
Sebastian Corn
Dan Popa
Codex Politicus
Cristian Banu
Megapega
Emil Thor
Penitenciar
Gabriela Obodariu
Anne-Marie Blajan
LiaLia
Cristian Orgonaş
Alin Farcaş - tot blogul, nu contează postarea
gabhry_el
dromichaetes
paralele-paralele
Nervii zilelor noastre
Moromete
Jude în Românica
confruntadurerea
Degeabatologie
Sunt judecători, angajaţi în penitenciare, profesori, angajaţi la Guvern, economişti, cercetători, ingineri, medici, sociologi, pensionari, necunoscuţi fără vreun mod de a-i identifica, cine mai ştie ce. Se poate crede că suntem un club de exaltaţi. Poate. Suntem ăia care nu suportă actuala clasă politică, starea României, suntem nemulţumiţii care nu vor să tacă. Suntem de stânga, de dreapta, de centru. Avem păreri împărţite pe orice subiect, suntem unitari în ideea că oamenii care ne conduc sunt iresponsabili, toţi sau în parte.
Ordinea e aleatore. N-am cerut acordul lor. Dacă este vreunul care nu e de acord cu includerea în listă o să-l scot. Sunt doar o parte din cei pe care-i citesc eu, de fapt sunt mult mai mulţi. Şi suntem toţi necunoscuţi şi nu trăim din scris pe blog. Dovadă că există un curent social, difuz şi neorganizat care nu acceptă actuala clasă politică dar de care aceasta nu ţine cont.
Nici nu cred că ei ştiu că există o revoltă mocnită, băieţii ăia cred că totul se poate cumpăra cu bani, e modul lor de a trăi. Ar trebui să afle că nu e aşa.
Am să fiu criticat că nu vin cu soluţii. Păi să nu punem carul înaintea boilor, să recunoaştem că avem o problemă să o analizăm, să căutăm soluţii, să le alegem pe cele mai bune şi să acţionăm. Nu ca Boc cu ordonanţa sau Tăriceanu cu taxa auto.
În ultima vreme, aproape fără excepţie, indiferent de opţiunile politice, meserie, vârstă sau alte criterii văd că o întrebare comună ne bântuie, termenul "bântuie" e cel corect, dă nelinişte.
Întrebarea este "Ce facem?", nu noi ca persoane, noi ca ţară. Şi întrebarea nu pare fără substanţă.
Partea bună a acestei întrebări este că ne interesează ce se petrece cu noi, ţară, şi nu suntem precum presa oficială care-l întoarce pe toate feţele pe cetăţeanul Oprea sau ordonanţa bociană. De asemenea pozitiv este faptul că ne interesează ce se petrece cu noi, nu cu fiecare în parte, fiecare e responsabil pentru el. Încet, încet, de nevoie o să formăm o nouă societate, trebuie cumva transformat poporul român dintr-o populaţie într-o societate, efectele comunismului nu au dispărut. O societate are reguli de convieţuire, mijloace de într-ajutorare, reguli care nu se încalcă, solidaritate umană, independenţă faţă de stat, acţiuni independente de ajutorul sau susţinerea acestuia, mijloace de control, nu e aici momentul să dau eu definiţia unei societăţi. Două lucruri sunt însă esenţiale solidaritatea şi respectul legii.
Clasa noastră politică nu ne poate oferi cadrul unei societăţi, este ruptă de popor, surdă la nevoile acestuia şi absurdă în comportamentul faţă de alegători. Împreună cu presa este separată de oamenii simpli. E, cumva, un joc de teatru la care noi suntem spectatori, nu participanţi. Se doreşte îndobitocirea noastră prin mass-media şi manipularea prin pomeni.
România e condusă fără să fie reprezentată.
Păcat că Statul nu face şi altceva decât să ne verifice şi să ia taxe. Poate să facă Justiţia funcţională şi eficientă, nu să-i taie fondurile şi, prin Parlament, s-o oprească să-şi facă treaba. Curăţarea Justiţiei este factorul esenţial necesar schimbării în bine a României.
Şi acum cei pe care i-am găsit eu uniţi de întrebarea "Ce o să urmeze?", şi care n-au găsit o soluţie în vorbele clasei politice.
Moshe şi Mordechai
Nenea Cosmos
Viorica
bleen
Dan Iancu
Constantin Gheorghe cu "De unde cumpăr o fiolă de cianură?"
Sebastian Corn
Dan Popa
Codex Politicus
Cristian Banu
Megapega
Emil Thor
Penitenciar
Gabriela Obodariu
Anne-Marie Blajan
LiaLia
Cristian Orgonaş
Alin Farcaş - tot blogul, nu contează postarea
gabhry_el
dromichaetes
paralele-paralele
Nervii zilelor noastre
Moromete
Jude în Românica
confruntadurerea
Degeabatologie
Sunt judecători, angajaţi în penitenciare, profesori, angajaţi la Guvern, economişti, cercetători, ingineri, medici, sociologi, pensionari, necunoscuţi fără vreun mod de a-i identifica, cine mai ştie ce. Se poate crede că suntem un club de exaltaţi. Poate. Suntem ăia care nu suportă actuala clasă politică, starea României, suntem nemulţumiţii care nu vor să tacă. Suntem de stânga, de dreapta, de centru. Avem păreri împărţite pe orice subiect, suntem unitari în ideea că oamenii care ne conduc sunt iresponsabili, toţi sau în parte.
Ordinea e aleatore. N-am cerut acordul lor. Dacă este vreunul care nu e de acord cu includerea în listă o să-l scot. Sunt doar o parte din cei pe care-i citesc eu, de fapt sunt mult mai mulţi. Şi suntem toţi necunoscuţi şi nu trăim din scris pe blog. Dovadă că există un curent social, difuz şi neorganizat care nu acceptă actuala clasă politică dar de care aceasta nu ţine cont.
Nici nu cred că ei ştiu că există o revoltă mocnită, băieţii ăia cred că totul se poate cumpăra cu bani, e modul lor de a trăi. Ar trebui să afle că nu e aşa.
Am să fiu criticat că nu vin cu soluţii. Păi să nu punem carul înaintea boilor, să recunoaştem că avem o problemă să o analizăm, să căutăm soluţii, să le alegem pe cele mai bune şi să acţionăm. Nu ca Boc cu ordonanţa sau Tăriceanu cu taxa auto.
joi, 15 ianuarie 2009
"Dictatorul" Băsescu
Băsescu este un potenţial dictator. O aserţiune definitiv înrădăcinată în presa română. Băsescu e vinovat de orice se întâmplă în România, ceva rău, când ceva e de bine omul s-a opus.
Vrea să schimbe Constituţia şi să devenim republică prezidenţială? De ce? Că are voie să trimită acasă Parlamentul sau Guvernul, una din două. Uităm faptul că Parlamentul l-a trimis pe el acasă şi poporul l-a adus înapoi cu 75 de procente. Presa, comentatorii, uită întotdeauna că democraţia înseamnă voinţa poporului, a noastră. A păţit ceva Parlamentul pentru că a făcut o prostie şi nu a reprezentat voinţa exprimată prin vot a trei sferturi din votanţi? Cei care nu au votat nu contează, poporul e reprezentat de cei care votează, restul treaba lor. A păţit ceva? Nu! Dacă după prostia făcută Parlamentul era dizolvat părea o acţiune dictatorială? Nu, pentru că trei sferturi din poporul român era de acord că nu mai este reprezentat de Parlament. Cam asta cere Băsescu.
E normal ca un Guvern cu 20 de procente în Parlament să guverneze, cu sprijin subteran, aproape doi ani? Nu! Nimeni nu poate cere acum socoteală Guvernului Tăriceanu pentru dezastru lăsat. PSD şi PDL sunt la Guvernare, PSD a fost asociat subteran cu PNL şi nimeni, din lumea politică, nu-şi permite să spună care a fost realitatea, pentru că destabilizează situaţia actuală. Dacă Preşedintele avea posibilitatea să demită Guvernul exista posibilitatea ca o coaliţie să-şi asume transparent fosta guvernare, acum aveam posibilitatea de a spune, ăştia au făcut un dezastru sau o binefacere. PNL şi-a cumpărat 20 de procente din votanţi cu ajutorul PSD şi stă acum într-o dulce opoziţie care o să-l trimită lângă PNŢ, singurul care realizează asta e Orban, prea puţin. Votul actual uninominal a fost criticat din toate direcţiile, dar Parlamentul l-a pus în practică. Uite ce a ieşit. Tot cam trei sferturi nemulţumiţi. Majoritatea votanţilor "marii coaliţii" că aceasta s-a format, votanţii PNL şi UDMR că nu sunt la guvernare.
Justiţia, după 2004, a început cu Monica Macovei şi lupta anticorupţie condusă împotriva "reuşitelor" Guvernului Năstase. Cum, necum am intrat în UE. Şi pentru asta poporul trebuie să-i fie recunoscător acesteia, Monicăi Macovei. Chiar dacă era o apariţie TV de mâna a doua. Dacă începutul a părut promiţător mijlocul cu Chiuariu şi finalul cu Predoiul transpartinic e penibil.
Pe parcursul celor patru ani s-a petrecut ceva. La un moment dat, cred că după încercarea de eliminare a Preşedintelui Băsescu acesta s-a speriat. În combinaţie cu ieşirile emoţionale şi presiunile politice a cedat. S-a liniştit.
N-a mai luptat pentru Justiţie, pentru înlăturarea clanurilor mafiote din economie, pentru impunerea legii, cu orice preţ. Băsescu s-a ascuns în spatele chichiţelor avocăţeşti, campionul în domeniu e Năstase. Şi şi-a pus o întrebare "Cum poate să obţină mandatul doi fără efort?". Aducând PSD la Guvernare, hămeseala din PSD era malignă, dacă nu gubernau (n-am greşit, de la guberniile conduse oligarhic în Rusia ţaristă, sau de azi, să nu divagăm) mulţi plecau. Lăcomia proverbială a PSD a oferit un nou mandat actualului Preşedinte. Putem să nu mai ţinem alegeri prezidenţiale, dăm banii degeaba. Şi de doi ani Băsescu a lucrat la coaliţia PDL-PSD, fără legătură cu FSN, astea-s palavre. Cele două partide o să elimine PNL în istorie şi o să folosească UDMR ca balama. Avem 1 vot un plus, am câştigat, UDMR vine cu noi.
Dacă speranţa normalităţii a fost, multă vreme, Preşedintele Băsescu, acum poate, la rândul lui, să spună că a fost învins de sistem. Exact ca Emil Constantinescu. Doar că Băsescu e mai inteligent politic şi mai amoral, o să mai câştige un mandat.
Iar ideea de dictatură a lui Băsescu e pur şi simplu naivă. Mai curând dictatura asupra lui Băsescu, şi asupra României, condusă de cei care spoliază prin contracte cu Statul această ţară.
Traian Băsescu a fost o speranţă, acum este, doar, un viitor Preşedinte reales de sistemul ticăloşit. Toate acţiunile lui care par democratice sunt doar nostalgice. A crezut că poate învinge sistemul şi a pierdut.
Tragic. Şi pentru el şi pentru noi. Să dea Dumnezeu să mă înşel. Asta ca să las o speranţă.
Vrea să schimbe Constituţia şi să devenim republică prezidenţială? De ce? Că are voie să trimită acasă Parlamentul sau Guvernul, una din două. Uităm faptul că Parlamentul l-a trimis pe el acasă şi poporul l-a adus înapoi cu 75 de procente. Presa, comentatorii, uită întotdeauna că democraţia înseamnă voinţa poporului, a noastră. A păţit ceva Parlamentul pentru că a făcut o prostie şi nu a reprezentat voinţa exprimată prin vot a trei sferturi din votanţi? Cei care nu au votat nu contează, poporul e reprezentat de cei care votează, restul treaba lor. A păţit ceva? Nu! Dacă după prostia făcută Parlamentul era dizolvat părea o acţiune dictatorială? Nu, pentru că trei sferturi din poporul român era de acord că nu mai este reprezentat de Parlament. Cam asta cere Băsescu.
E normal ca un Guvern cu 20 de procente în Parlament să guverneze, cu sprijin subteran, aproape doi ani? Nu! Nimeni nu poate cere acum socoteală Guvernului Tăriceanu pentru dezastru lăsat. PSD şi PDL sunt la Guvernare, PSD a fost asociat subteran cu PNL şi nimeni, din lumea politică, nu-şi permite să spună care a fost realitatea, pentru că destabilizează situaţia actuală. Dacă Preşedintele avea posibilitatea să demită Guvernul exista posibilitatea ca o coaliţie să-şi asume transparent fosta guvernare, acum aveam posibilitatea de a spune, ăştia au făcut un dezastru sau o binefacere. PNL şi-a cumpărat 20 de procente din votanţi cu ajutorul PSD şi stă acum într-o dulce opoziţie care o să-l trimită lângă PNŢ, singurul care realizează asta e Orban, prea puţin. Votul actual uninominal a fost criticat din toate direcţiile, dar Parlamentul l-a pus în practică. Uite ce a ieşit. Tot cam trei sferturi nemulţumiţi. Majoritatea votanţilor "marii coaliţii" că aceasta s-a format, votanţii PNL şi UDMR că nu sunt la guvernare.
Justiţia, după 2004, a început cu Monica Macovei şi lupta anticorupţie condusă împotriva "reuşitelor" Guvernului Năstase. Cum, necum am intrat în UE. Şi pentru asta poporul trebuie să-i fie recunoscător acesteia, Monicăi Macovei. Chiar dacă era o apariţie TV de mâna a doua. Dacă începutul a părut promiţător mijlocul cu Chiuariu şi finalul cu Predoiul transpartinic e penibil.
Pe parcursul celor patru ani s-a petrecut ceva. La un moment dat, cred că după încercarea de eliminare a Preşedintelui Băsescu acesta s-a speriat. În combinaţie cu ieşirile emoţionale şi presiunile politice a cedat. S-a liniştit.
N-a mai luptat pentru Justiţie, pentru înlăturarea clanurilor mafiote din economie, pentru impunerea legii, cu orice preţ. Băsescu s-a ascuns în spatele chichiţelor avocăţeşti, campionul în domeniu e Năstase. Şi şi-a pus o întrebare "Cum poate să obţină mandatul doi fără efort?". Aducând PSD la Guvernare, hămeseala din PSD era malignă, dacă nu gubernau (n-am greşit, de la guberniile conduse oligarhic în Rusia ţaristă, sau de azi, să nu divagăm) mulţi plecau. Lăcomia proverbială a PSD a oferit un nou mandat actualului Preşedinte. Putem să nu mai ţinem alegeri prezidenţiale, dăm banii degeaba. Şi de doi ani Băsescu a lucrat la coaliţia PDL-PSD, fără legătură cu FSN, astea-s palavre. Cele două partide o să elimine PNL în istorie şi o să folosească UDMR ca balama. Avem 1 vot un plus, am câştigat, UDMR vine cu noi.
Dacă speranţa normalităţii a fost, multă vreme, Preşedintele Băsescu, acum poate, la rândul lui, să spună că a fost învins de sistem. Exact ca Emil Constantinescu. Doar că Băsescu e mai inteligent politic şi mai amoral, o să mai câştige un mandat.
Iar ideea de dictatură a lui Băsescu e pur şi simplu naivă. Mai curând dictatura asupra lui Băsescu, şi asupra României, condusă de cei care spoliază prin contracte cu Statul această ţară.
Traian Băsescu a fost o speranţă, acum este, doar, un viitor Preşedinte reales de sistemul ticăloşit. Toate acţiunile lui care par democratice sunt doar nostalgice. A crezut că poate învinge sistemul şi a pierdut.
Tragic. Şi pentru el şi pentru noi. Să dea Dumnezeu să mă înşel. Asta ca să las o speranţă.
miercuri, 14 ianuarie 2009
Trei subiecte, trei întrebări
1. Situaţia politică internă. Avem plan anticriză, fără cifre. A face un plan economic fără cifre este precum a face sex fără partener. Gabriel Oprea, pierderi colaterale. Gigi Neţoiu luptă cu mijloacele specifice. Euro se uită de la egal la egal la 4.3 lei. Oamenii ăştia ştiu ce fac?
2. Rusia a dat drumul la gaze. Ucraina le-a oprit. Observatorii stau la hotel. Europa tremură. Băsescu aprobă Rusia. De fapt nimeni nu ştie ce vine, trece, e oprit pe ţevile alea. Oamenii ăia ştiu ce fac. Noi ştim?
3. Israelienii şi palestinienii deja încep să se obişnuiască. Un evreu, 100 de palestinieni. Sunt 1500000 de palestinieni, tăiem 2 zerouri şi avem 15000 de zile. Un război de 40 de ani. Nu se poate. Ştie cineva ce să facă?
PS Comentariile pe blog sunt acum doar pentru cei care există, necenzurate. Dacă-mi spune cineva că mă omoară măcar să ştiu şi eu cine e. Oare ştiu ce fac? Subtilă limba română! Eu sau ei?
2. Rusia a dat drumul la gaze. Ucraina le-a oprit. Observatorii stau la hotel. Europa tremură. Băsescu aprobă Rusia. De fapt nimeni nu ştie ce vine, trece, e oprit pe ţevile alea. Oamenii ăia ştiu ce fac. Noi ştim?
3. Israelienii şi palestinienii deja încep să se obişnuiască. Un evreu, 100 de palestinieni. Sunt 1500000 de palestinieni, tăiem 2 zerouri şi avem 15000 de zile. Un război de 40 de ani. Nu se poate. Ştie cineva ce să facă?
PS Comentariile pe blog sunt acum doar pentru cei care există, necenzurate. Dacă-mi spune cineva că mă omoară măcar să ştiu şi eu cine e. Oare ştiu ce fac? Subtilă limba română! Eu sau ei?
marți, 13 ianuarie 2009
Cele două feţe ale aceluiaşi război
Nu este vorba despre cel actual între arabi şi israelieni, este vorba despre cel din 1948 între aceiaşi combatanţi. După decizia ONU de înfiinţare a statului Israel, care arăta pe hârtie ca în poză (dacă ne uităm la hartă vedem că statul Israel era mult mai mic), pe care arabii nu au acceptat-o, decizia, a început războiul, nu s-a sfârşit încă.
În urma războiului din 1948 toată lumea ştie că au rezultat câteva sute de mii (711.000 conform ONU) de refugiaţi palestinieni. Conform statisticilor din statele arabe între 1948 şi 1970 din aceste ţări au plecat 856.000 de evrei. Terenurile lăsate în urmă de aceşti evrei fac de 4 ori suprafaţa statului Israel. Normalitatea unei soluţii raţionale de schimb de populaţie şi terenuri putea conduce la lipsa vărsării de sânge.
E adevărat că nimănui nu-i place să-şi lase agoniseala şi să plece în bejenie. De voie, de nevoie, şi arabii şi evreii au făcut-o. Diferenţa între cele două naţii este că evreii au avut unde să se ducă, în Israel, palestinienii nu.
De ce nu?
Palavrele de ieri şi ruptura de mâine
Ieri s-au întâmplat multe lucruri. Că Gabriel Oprea e prima victimă a unei coaliţii absurde nu ne spune nimic altceva, decât că, în afară de incompetent, Guvernul este şi instabil. Şi, cum am spus aici şi aici, coaliţia e absurdă şi nu avem alternativă, spre durerea noastră viitoare, clasa politică a făcut o greşeală, poate ireparabilă, pe termen scurt, prin acceptarea acestei alianţe contra naturii.
În PNL au început răfuielile post electorale, toţi sunt potenţiali preşedinţi, trist că nu sunt credibili, Geoană se luptă în PSD cu Mitrea, aici e de comentat, PDL-ul prin madam Elena Udrea vrea să facă Bucureştiul staţiune balneo-climaterică şi stă cuminte în tranşee.
Glasuri răzleţe aduc aminte că Euro este 4,26 lei cu bătaie spre 4,5. Who cares? Toate războaiele ruşilor au fost câştigate de iarna înfiorătoare de care ştiu atât de bine ruşii să se folosească. Şi fac şi PR. Ne comunică faptul că o să avem parte de o eră glaciară. Fiind cât de cât astronom cred că au dreptate. Să vezi atunci nevoie de gaze. Din păcate n-o să mai existe.
România încet,încet devine o lume dublă. Presa şi clasa politică de o parte. Populaţia de alta. Cele două nu se mai intersectează, susţin, colaborează, comunică. Suntem într-o situaţie economică dramatică. Guvernul trebuie să fie alături de noi. Nu. Ei au probleme cu secretarii de stat. Marii oameni politici se întorc de prin vacanţe şi sunt plini de idei, ranchiune, scenarii, palavre.
România, în acest moment, în afară de Cristian Diaconescu care face ce poate, nu este condusă. Nu avem Guvern. Nu avem coaliţie de guvernare, practic avem numai războaie interne de partid. Votul nu a adus nimic constructiv, suntem blocaţi. Ca să mă aflu în tonul comentatorilor de orice culoare, Băsescu este vinovat de toate. De data asta se poate să aibă dreptate comentatorii.
Câte energii inutile s-au consumat pentru palavrele partidelor din campanie, câte energii se consumă prin birocraţia noilor hotărâri guvernamentale. Câteodată simt că anarhia este mai bună decât Guvernele pe care, fără alternativă, noi le alegem şi ei le fac.
În PNL au început răfuielile post electorale, toţi sunt potenţiali preşedinţi, trist că nu sunt credibili, Geoană se luptă în PSD cu Mitrea, aici e de comentat, PDL-ul prin madam Elena Udrea vrea să facă Bucureştiul staţiune balneo-climaterică şi stă cuminte în tranşee.
Glasuri răzleţe aduc aminte că Euro este 4,26 lei cu bătaie spre 4,5. Who cares? Toate războaiele ruşilor au fost câştigate de iarna înfiorătoare de care ştiu atât de bine ruşii să se folosească. Şi fac şi PR. Ne comunică faptul că o să avem parte de o eră glaciară. Fiind cât de cât astronom cred că au dreptate. Să vezi atunci nevoie de gaze. Din păcate n-o să mai existe.
România încet,încet devine o lume dublă. Presa şi clasa politică de o parte. Populaţia de alta. Cele două nu se mai intersectează, susţin, colaborează, comunică. Suntem într-o situaţie economică dramatică. Guvernul trebuie să fie alături de noi. Nu. Ei au probleme cu secretarii de stat. Marii oameni politici se întorc de prin vacanţe şi sunt plini de idei, ranchiune, scenarii, palavre.
România, în acest moment, în afară de Cristian Diaconescu care face ce poate, nu este condusă. Nu avem Guvern. Nu avem coaliţie de guvernare, practic avem numai războaie interne de partid. Votul nu a adus nimic constructiv, suntem blocaţi. Ca să mă aflu în tonul comentatorilor de orice culoare, Băsescu este vinovat de toate. De data asta se poate să aibă dreptate comentatorii.
Câte energii inutile s-au consumat pentru palavrele partidelor din campanie, câte energii se consumă prin birocraţia noilor hotărâri guvernamentale. Câteodată simt că anarhia este mai bună decât Guvernele pe care, fără alternativă, noi le alegem şi ei le fac.
luni, 12 ianuarie 2009
duminică, 11 ianuarie 2009
Repatriat din Gaza la televizor
Aseară, bântuind pe canalele tv româneşti, am avut parte pe N24 de o emisiune, între 18.00 şi 19.00, moderată de un personaj pe nume Anton Caragea.
Invitatul principal era doamna Alina ..., persoană repatriată vineri din Fâşia Gaza. Dacă vineri, la revenirea ei în ţară, sentimentele mele erau de sinceră compasiune azi nu mai stau deloc la fel. Mai erau alţi doi cetăţeni de origine arabă invitaţi.
Am intrat pe replica "Am plecat de aici de rău!", dacă România este mai rea decât Fâşia Gaza nu înţeleg de ce persoana s-a întors.
S-a continuat cu "De ce cadavrele soldaţilor români morţi în Afghanistan sunt aduse pe banii Statului şi cetăţenii români din Fâşie nu sunt repatriaţi tot pe banii Statului?". Îndrăznesc să spun că primii reprezintă Statul într-o misiune oficială iar ceilalţi sunt cetăţeni aflaţi într-o situaţie pe care au ales-o ei, nu a fost impusă.
S-a continuat, necomentabil, cu "Păcat că Hitler nu i-a omorât pe toţi.", referitor la evrei, aici Anton Caragea a intervenit şi a spus că n-avem voie să spunem aşa ceva pe post, nu că afirmaţia e extremistă.
"Hamas nu e o organizaţie teroristă, Hamas apără poporul, Ştefan cel Mare era terorist?" o comparaţie plină de substanţă.
"Palestinienii o să lupte până la ultimul om."
"Fetele românce din Gaza nu au acte, să renunţe Statul la birocraţie şi reguli şi să le scoată de acolo." Războiul merge înainte, Statul să lase prostiile astea de legi şi să facă ce vrem noi.
Pot înţelege că persoana în cauză este traumatizată de un război crâncen şi face afirmaţii elucubrante.
Ce nu înţeleg este cum apare pe post într-o emisiune total neechilibrată, de "înfierare", cu un moderator care acceptă orice prostie, ba, mai mult, susţine orice prostie.
N24 nu este un caz izolat, Vadim Tudor, madam Buruiană, Victor Ciorbea, Codrin Ştefănescu, Stan cu laptop-ul şi mulţi alţii sunt abonaţii apariţiilor elucubrante şi ilogice pe posturile de "informare". Scuze pentru Mircea Badea şi Gigi Becali pentru omisiune.
Toate aceste posturi uită informarea în favoarea unui circ sinistru în care opinii total lipsite de logică, violente, rasiste, care incită la ură sunt prezentate ca opinii normale, în general necenzurate de moderatori, câteodată chiar susţinute.
De dragul audienţei, deci banilor, posturile de ştiri au devenit posturi de tip OTV, acesta e cinstit, nu clamează obiectivitatea. Suntem bombardaţi de emisiuni cu persoane isterice în defavoarea informării echilibrate.
Şi aşa, încă o dată, nu avem parte de o busolă spre normalitate nici din partea presei.
Invitatul principal era doamna Alina ..., persoană repatriată vineri din Fâşia Gaza. Dacă vineri, la revenirea ei în ţară, sentimentele mele erau de sinceră compasiune azi nu mai stau deloc la fel. Mai erau alţi doi cetăţeni de origine arabă invitaţi.
Am intrat pe replica "Am plecat de aici de rău!", dacă România este mai rea decât Fâşia Gaza nu înţeleg de ce persoana s-a întors.
S-a continuat cu "De ce cadavrele soldaţilor români morţi în Afghanistan sunt aduse pe banii Statului şi cetăţenii români din Fâşie nu sunt repatriaţi tot pe banii Statului?". Îndrăznesc să spun că primii reprezintă Statul într-o misiune oficială iar ceilalţi sunt cetăţeni aflaţi într-o situaţie pe care au ales-o ei, nu a fost impusă.
S-a continuat, necomentabil, cu "Păcat că Hitler nu i-a omorât pe toţi.", referitor la evrei, aici Anton Caragea a intervenit şi a spus că n-avem voie să spunem aşa ceva pe post, nu că afirmaţia e extremistă.
"Hamas nu e o organizaţie teroristă, Hamas apără poporul, Ştefan cel Mare era terorist?" o comparaţie plină de substanţă.
"Palestinienii o să lupte până la ultimul om."
"Fetele românce din Gaza nu au acte, să renunţe Statul la birocraţie şi reguli şi să le scoată de acolo." Războiul merge înainte, Statul să lase prostiile astea de legi şi să facă ce vrem noi.
Pot înţelege că persoana în cauză este traumatizată de un război crâncen şi face afirmaţii elucubrante.
Ce nu înţeleg este cum apare pe post într-o emisiune total neechilibrată, de "înfierare", cu un moderator care acceptă orice prostie, ba, mai mult, susţine orice prostie.
N24 nu este un caz izolat, Vadim Tudor, madam Buruiană, Victor Ciorbea, Codrin Ştefănescu, Stan cu laptop-ul şi mulţi alţii sunt abonaţii apariţiilor elucubrante şi ilogice pe posturile de "informare". Scuze pentru Mircea Badea şi Gigi Becali pentru omisiune.
Toate aceste posturi uită informarea în favoarea unui circ sinistru în care opinii total lipsite de logică, violente, rasiste, care incită la ură sunt prezentate ca opinii normale, în general necenzurate de moderatori, câteodată chiar susţinute.
De dragul audienţei, deci banilor, posturile de ştiri au devenit posturi de tip OTV, acesta e cinstit, nu clamează obiectivitatea. Suntem bombardaţi de emisiuni cu persoane isterice în defavoarea informării echilibrate.
Şi aşa, încă o dată, nu avem parte de o busolă spre normalitate nici din partea presei.
sâmbătă, 10 ianuarie 2009
Explicaţii
Ieri m-am exprimat ca fiind împotriva oricărui ajutor dat de România Rusiei la destabilizarea Ucrainei prin înţelegeri bilaterale vis a vis de South Stream şi de gazele ruseşti.
Mai puţin de 10 procente din comentatorii de pe Hotnews au fost de acord cu mine.
Oportunismul destabilizării Ucrainei ca "recompensă" pentru bucăţile smulse după război, circul cu canalul Bastroe şi Insula Şerpilor e greşit.
În primul rând toate teritoriile au fost luate de Stalin, nu de Ucraina, care nu exista şi deci nu se pot imputa acesteia.
Circul cu canalul este deja oprit. În privinţa Insulei Şerpilor, luată cu japca tot de Stalin, ucrainienii au fost rezonabili şi s-a ajuns la Haga, o metodă civilizată de a rezolva un diferend. Vedeţi Rusia rezolvând ceva la tribunal? Vorbiţi cu Japonia despre diferendul cu Rusia privind insulele Kurile, sunt 60 de ani de dispută nu 18.
Oportunităţi de a destabiliza vecinii am mai avut. În al doilea război balcanic, fără a trage un glonţ, am ajuns pe la Sofia şi am smuls Cadrilaterul Bulgariei, pierdut în 40. Bulgarii nu ne iartă nici acum. Nu ne-a folosit la nimic, ne-am folosit de "oportunitate" şi ne-am certat cu cei pe care i-am ajutat să devină independenţi.
În al doilea război mondial, când am atacat URSS, ne-am oprit la Stalingrad şi am pierdut mai mult decât pierdusem la URSS în 1940. Finlandezii s-au oprit pe fostele graniţe şi la sfârşit au rămas aşa cum erau înainte de război. Noi ne-am folosit de "oportunitate".
Am fost aliaţi cu Rusia în 1877, am pierdut Basarabia.
Am fost aliaţi în 1917, ne-au lăsat singuri în faţa nemţilor, ba au încercat să facă o revoluţie comunistă trupele ruseşti în degringoladă.
Am fost aliaţi în 1944, ne-au luat mai mult decât Basarabia pe care o luaseră în 1940.
Am fost aliaţi în lagărul comunist, ne-au spoliat ani la rând.
Istoria ne învaţă câte ceva, doar dacă nu o cunoaştem o repetăm. Interesul nostru este o Ucraină democratică, stabilă economic, membră UE şi NATO.
Cine crede că fără ruşi nu ne descurcăm nu se uită prin cartier să vadă ce înseamnă dependenţă. Cu investiţii suntem capabili să devenim independenţi în caz de necesitate, ca acum, asta nu înseamnă să ne izolăm şi să nu cumpărăm energie sub formă de resurse neregenerabile de la oricine şi să le conservăm pe cele pe care le mai avem.
Nabucco, acum iluzoriu, poate asigura o altă sursă de gaz, de la ţări islamice. Cât de stabile sunt acestea e de discutat, noi avem relaţii bune în această lume, putem, dacă UE finanţează, să ajutăm consistent la desfăşurarea proiectului. Mai importante sunt investiţiile la Cernavodă, Tarniţa, în energie eoliană, microhidrocentrale, biocombustibil, energie geotermală. Slavă Domnului avem posibilitatea de a obţine energie din toate aceste surse.
Şi să ne aducem aminte că Ungaria şi Bulgaria acum 3 zile aveau nevoie de curent electric. Sper că l-am dat. În acest mod se întăreşte poziţia României nu prin destabilizarea Ucrainei.
Pentru bunăstare e necesară stabilitatea, un focar de nesiguranţă la graniţe scade numărul de investiţii, credibilitatea şi creşte riscul oricărei investiţii.
Suntem singurul neam totalmente bilingv. Toţi vorbim româneşte şi moldoveneşte. Cauza o ştim.
Mai puţin de 10 procente din comentatorii de pe Hotnews au fost de acord cu mine.
Oportunismul destabilizării Ucrainei ca "recompensă" pentru bucăţile smulse după război, circul cu canalul Bastroe şi Insula Şerpilor e greşit.
În primul rând toate teritoriile au fost luate de Stalin, nu de Ucraina, care nu exista şi deci nu se pot imputa acesteia.
Circul cu canalul este deja oprit. În privinţa Insulei Şerpilor, luată cu japca tot de Stalin, ucrainienii au fost rezonabili şi s-a ajuns la Haga, o metodă civilizată de a rezolva un diferend. Vedeţi Rusia rezolvând ceva la tribunal? Vorbiţi cu Japonia despre diferendul cu Rusia privind insulele Kurile, sunt 60 de ani de dispută nu 18.
Oportunităţi de a destabiliza vecinii am mai avut. În al doilea război balcanic, fără a trage un glonţ, am ajuns pe la Sofia şi am smuls Cadrilaterul Bulgariei, pierdut în 40. Bulgarii nu ne iartă nici acum. Nu ne-a folosit la nimic, ne-am folosit de "oportunitate" şi ne-am certat cu cei pe care i-am ajutat să devină independenţi.
În al doilea război mondial, când am atacat URSS, ne-am oprit la Stalingrad şi am pierdut mai mult decât pierdusem la URSS în 1940. Finlandezii s-au oprit pe fostele graniţe şi la sfârşit au rămas aşa cum erau înainte de război. Noi ne-am folosit de "oportunitate".
Am fost aliaţi cu Rusia în 1877, am pierdut Basarabia.
Am fost aliaţi în 1917, ne-au lăsat singuri în faţa nemţilor, ba au încercat să facă o revoluţie comunistă trupele ruseşti în degringoladă.
Am fost aliaţi în 1944, ne-au luat mai mult decât Basarabia pe care o luaseră în 1940.
Am fost aliaţi în lagărul comunist, ne-au spoliat ani la rând.
Istoria ne învaţă câte ceva, doar dacă nu o cunoaştem o repetăm. Interesul nostru este o Ucraină democratică, stabilă economic, membră UE şi NATO.
Cine crede că fără ruşi nu ne descurcăm nu se uită prin cartier să vadă ce înseamnă dependenţă. Cu investiţii suntem capabili să devenim independenţi în caz de necesitate, ca acum, asta nu înseamnă să ne izolăm şi să nu cumpărăm energie sub formă de resurse neregenerabile de la oricine şi să le conservăm pe cele pe care le mai avem.
Nabucco, acum iluzoriu, poate asigura o altă sursă de gaz, de la ţări islamice. Cât de stabile sunt acestea e de discutat, noi avem relaţii bune în această lume, putem, dacă UE finanţează, să ajutăm consistent la desfăşurarea proiectului. Mai importante sunt investiţiile la Cernavodă, Tarniţa, în energie eoliană, microhidrocentrale, biocombustibil, energie geotermală. Slavă Domnului avem posibilitatea de a obţine energie din toate aceste surse.
Şi să ne aducem aminte că Ungaria şi Bulgaria acum 3 zile aveau nevoie de curent electric. Sper că l-am dat. În acest mod se întăreşte poziţia României nu prin destabilizarea Ucrainei.
Pentru bunăstare e necesară stabilitatea, un focar de nesiguranţă la graniţe scade numărul de investiţii, credibilitatea şi creşte riscul oricărei investiţii.
Suntem singurul neam totalmente bilingv. Toţi vorbim româneşte şi moldoveneşte. Cauza o ştim.
vineri, 9 ianuarie 2009
Mulţumim, nu
Să ne uităm puţin la Putin, şi la South Stream şi Nabucco.
Noi am ţinut-o cu Nabucco, Rusia cu South Stream. Dacă ne uităm la hartă vedem că suntem băgaţi în ambele, geografic cel puţin.
South Stream are un singur rol, de a scoate Ucraina de pe harta gazelor. Nabucco de a diversifica furnizorii EU de gaz.
Răfuiala actuală ruso-ucrainiană are ca miză stabilirea sferelor de influenţă, viitorul politic al Ucrainei. Aceasta, ruptă, ca populaţie şi mentalităţi între Rusia şi Occident, se clatină sub presiunea rusească. Economic slabă, Ucraina, nu poate plăti preţul gazului, scoasă din traseul acestuia este practic victimă sigură. Geopolitic, o Ucraină rusească, aşa cum e Belarusul, ne face vecini din nou cu Rusia.
Cacealmaua lui Putin vrea să arunce încă un subiect de zâzanie între noi şi ucrainieni care nu pot să cumpere nici de la noi gazul că n-au cu ce. Pe noi ne-ar ajuta un South Stream pentru că am lua taxe de tranzit, am pune presiune pe Bulgaria, ţeava venind la Constanţa nu la Varna e mai scurtă şi deci mai ieftină şi mai rapid de construit. Germania a dat prima lovitură Ucrainei prin North Stream. Rusia se bazează pe noi ca s-o dăm pe a doua, cea fatală.
Trecerea Ucrainei sub influenţă rusească cu ajutor romănesc este practic un gest necugetat pentru noi. România ajută Rusia la refacerea URSS, fiind plătită s-o facă.
UE, în incoerenţa sa proverbială, în loc să pună bani la bătaie şi să construiască Nabucco se învârte în jurul cozii, Rusia spune că nu se opune. Doar spune. Germania revine la dorinţele sale de împărţire a Europei cu Rusia. Schroeder - Putin aduce a Ribbentrop - Molotov, acum fără tancuri, cu gaz.
Ucraina, blocată pentru NATO, scoasă de pe piaţa gazelor, slabă economic, sfâşiată politic este necesară României ca stat tampon şi stabil. Rusia se bazează pe scandalurile noastre cu Ucraina pentru a ne influenţa şi mai mult politica internă prin aderarea noastră la South Stream.
Până unde se poate ajunge nu ştiu, ce ştiu este că Putin este greu de scos de la conducerea Rusiei şi că practic ideea de democraţie în Rusia e o utopie, cel puţin pe moment. Şi cu toate scălămbăielile noastre politice sper să nu renunţăm la bruma noastră de democraţie, şi aşa şifonată după ultimele alegeri, şi să revenim la o dictatură.
Haos
Lăsând de o parte argumentele pro şi contra privind Ordonanţa lui Boc se desprinde o idee care priveşte situaţia din România, haosul. Acest haos nu este specific Guvernului actual, este specific hotărârilor clasei politice de după Revoluţia din 1989. Trăim într-o lume plină de legi care nu sunt pentru toată lumea, sunt legi pline de excepţii. Graba de a rezolva o problemă conduce la soluţii pompieristice, ilogice, contradictorii.
Ordonanţa lui Boc putea să fie exact cum a fost scrisă plus o frază. Suma salariului cumulat cu pensia trebuie să nu depăşească de X ori salariul mediu. Bucătăresele, asistenţii maternali, pensionarii pe caz de boală, actorii puteau păstra şi salariul şi pensia, mahării din ministere nu.
Prin "soluţiile" pe care Boc le propune, tocmai pentru a crea excepţii la o lege fără excepţii nu se crează decât haos şi birocraţie, visul şmecherilor care se vor strecura printre legile stufoase şi contradictorii şi coşmarul celor amărâţi.
Să dăm un exemplu de absurditate. Şef de agenţie cu salariul blocat la 40 şi nu ştiu cât de milioane. Agenţia respectivă face cercetare, omul participă la proiecte de cercetare, cercetătorii au o lege a salarizării care are alte plafoane, care e legea după care trebuie plătit omul în cauză? Pe asta n-o ştiaţi.
Părinţii pensionari care-şi îngrijesc copiii cu handicap trebuie să devină persoane fizice autorizate, cunosc procedura, e sinistru de birocratică. Dar ce fel de autorizaţie trebuie să obţină omul în cauză? Că e capabil să-şi hrănească şi să-şi spele copilul? Ce studii are nevoie? Ce calificare? S-a ajuns să fie autorizat un părinte să fie părinte. Birocratic. Câte ore lucrează un părinte?
Ordonanţa lui Boc este o prostie chiar dacă se doreşte dreptatea. Nu poţi emite hotărâri corecte într-un sistem absurd. Cârpirea acesteia nu face decât să facă un rău şi mai mare.
Legile din România alcătuiesc o grămadă de reglementări nu un sistem funcţional.
Ordonanţa lui Boc putea să fie exact cum a fost scrisă plus o frază. Suma salariului cumulat cu pensia trebuie să nu depăşească de X ori salariul mediu. Bucătăresele, asistenţii maternali, pensionarii pe caz de boală, actorii puteau păstra şi salariul şi pensia, mahării din ministere nu.
Prin "soluţiile" pe care Boc le propune, tocmai pentru a crea excepţii la o lege fără excepţii nu se crează decât haos şi birocraţie, visul şmecherilor care se vor strecura printre legile stufoase şi contradictorii şi coşmarul celor amărâţi.
Să dăm un exemplu de absurditate. Şef de agenţie cu salariul blocat la 40 şi nu ştiu cât de milioane. Agenţia respectivă face cercetare, omul participă la proiecte de cercetare, cercetătorii au o lege a salarizării care are alte plafoane, care e legea după care trebuie plătit omul în cauză? Pe asta n-o ştiaţi.
Părinţii pensionari care-şi îngrijesc copiii cu handicap trebuie să devină persoane fizice autorizate, cunosc procedura, e sinistru de birocratică. Dar ce fel de autorizaţie trebuie să obţină omul în cauză? Că e capabil să-şi hrănească şi să-şi spele copilul? Ce studii are nevoie? Ce calificare? S-a ajuns să fie autorizat un părinte să fie părinte. Birocratic. Câte ore lucrează un părinte?
Ordonanţa lui Boc este o prostie chiar dacă se doreşte dreptatea. Nu poţi emite hotărâri corecte într-un sistem absurd. Cârpirea acesteia nu face decât să facă un rău şi mai mare.
Legile din România alcătuiesc o grămadă de reglementări nu un sistem funcţional.
joi, 8 ianuarie 2009
Arătarea pisicii în plan bilateral
Exprimarea din titlu aparţine lui Bogdan Chireac şi este fabuloasă, este fabuloasă prin absurdul ei şi, în acelaşi timp, prin adevărurile pe care le exprimă.
Să vedem exemple. Sunt opriţi de la cumulul de salariu cu pensie mahării cu 300 de milioane pe lună, bucătăreasa de la grădiniţa la care-mi am odorul trebuie să aleagă la rândul ei. Nu e uşor de găsit o bucătăreasă care să gătească pentru copiii dintr-o grădiniţă, e o chestie destul de complicată. O să plece cred.
Ruşii zic că ei trimit gazele, ucrainienii că nu, noi n-avem. Pisica are două feţe, bilaterale, noi suntem chiar în planul în care pisica este doar o dungă din care nu se înţelege nimic, are legătură cu geometria. Trebuie doar să alegem direcţia în care ne mişcăm ca să vedem o faţă a pisicii.
În Gaza se moare pe capete, israelienii au dreptul să-l atace pe atacatorul ţării lor, palestinienii sunt victime garantate şi de multe ori inocente. Dezastrul este evident pentru ambele părţi.
Rolul presei, pe care nu-l joacă aproape nimeni din presa noastră, este să prezinte dunga din mijloc, aia din care fiecare, cu capul lui, trage concluziile. Sunt dezamăgit, ca să nu spun mai mult, de presa din România, trist.
Există şi contraexemple.
Şi ca să aveţi o imagine frumoasă a pisicii...(clipul e aici) ascultaţi-o pentru azi pe Gabriella Cilmi. Gaza şi gaze avem şi n-avem.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
