Vremuri de criză, kitt-ul tocilarului

Criza ne bântuie în toate domeniile. În vremuri de criză prietenii cumpără pietre de polizor, 60 de lei, de băgat în bormaşină, 50 lei preţul acesteia, de proastă calitate.

Cu 110 lei, din uşă în uşă, micii întreprinzători satisfac o cerinţă universală, veche de milenii, ascuţitul cuţitelor gospodăreşti.

Ascuţitul cuţitelor e o problemă naţională, nimeni nu oferă la uşă servicii de tocilărie mobilă. Acum există soluţii.

N-o să putem să ascuţim toţi, obsedaţi, tot ce vedem tăios în faţa ochilor, dar unii o să o facă. Spre cinstea liberei iniţiative şi dezastrul statului paternalist. Nea Nelule n-o să-ţi meargă. Mai bine ascut cuţite din uşă în uşă decât să las prostiile tale comunistoide să triumfe.

Trăiască kitt-ul tocilarului independent.

Martor ocular

Cea mai convingătoare dovadă în justiţie este degetul acuzator, al unui martor, îndreptat spre acuzat şi însoţit de cuvintele "El a fost!". Tragic, această dovadă de netăgăduit, de multe ori este fără suport faptic. Este, pur şi simplu, eronată. Oameni nevinovaţi intră pentru ani lungi după gratii după ce un deget acuzator a fost îndreptat asupra lor. Şi nu mă refer la martorii rău intenţionaţi ci la veridicitatea sintagmei "Am văzut cu ochii mei!".

În US, din 200 de acuzaţi eliberaţi pe baza probelor ADN, 75 de procente erau acuzaţi pe baza depoziţiilor unor martori oculari. În Marea Britanie cauza principală a erorilor judiciare în cazurile majore sunt martorii oculari.

Cauzele sunt de sistem dar şi "obiective", în sensul greşelilor, inocente, ale martorilor. Modul de identificare al acuzaţilor conduce la o multitudine de erori. Există însă erori care nu pot fi atribute autorităţilor, din cauza memoriei martorilor, care se prăbuşeşte în obiectivitate în două zile şi care, cu timpul, este influenţată de diferiţi factori.

O poveste sinistră despre adevăr. Aşa cum e văzut chiar cu ochii noştri. Siguranţa unor aserţiuni este de multe ori doar o impresie, câteodată sinceră, a unor greşeli de percepţie de care toţi ne putem face vinovaţi. Chiar fiind nevinovaţi de asta consecinţele sunt dezastruoase şi câteodată acuzaţii suntem chiar noi înşine.

În România scepticismul este un viciu, de care, cu mândrie, eu mă fac vinovat. Iar siguranţa pe care majoritatea oamenilor o au în susţinerea cauzelor pe care le apără mă face să mă îndoiesc de intenţiile lor. Asta pentru că, de ieri, sunt, într-un fel, membru al echipei Hotnews şi vreau să ştiţi cu cine aveţi de-a face.

Inconsistenţa opiniilor

Cine citeşte comentariile din presă vede mai multe tipuri de comentatori. Am să exclud comentatorii plătiţi, pe cei care în mod evident sunt iraţionali, conduşi de sentimentele de moment, şi rămânem cu cei care au impresia că sunt obiectivi.

Între candidatura şi alegerea lui Obama au trecut câteva zile. Peste tot anti-americanismul aproape a dispărut. De ce?

Pentru că într-un mod absurd US erau similare cu George W Bush iar acum cu Barrack Obama. Ambele aserţiuni sunt false. Nici măcar schimbarea lui Băsescu din funcţia de preşedinte nu schimbă România iar schimbarea unui preşedinte al US cu atât mai puţin schimbă US. Avem, noi românii, evidenţa faptului că schimbarea conducătorilor nu schimbă sistemul. Dar continuăm să ne amăgim. Acum cu un sistem mult mai inerţial decât ne putem imagina, Statele Unite.

Nu există nici măcar o şansă spre socialism, cum văd unii, cum nu există nici măcar o şansă de a scoate din poziţia conducătoare "establishment-ul" pe care-l credem zdruncinat de criză. Sunt iluzii deşarte, amăgiri electorale, glume bune sau cum vreţi să le consideraţi.

Schimbările semnificative se fac prin revoluţie sau război nu prin vot şi asta e simplu de văzut în istorie. Nimic nu s-a schimbat prin vot doar s-a adaptat şi îmbunătăţit, cel mult, dacă n-a mers mai rău, vezi Hitler care a ajuns Fuhrer printr-o lovitură de stat ulterioară alegerilor.

Ridicolul PSD-ului în a susţine că o creştere a salariilor profesorilor cu 50 de procente va duce la creşterea calităţii sistemului de educaţie e evident, ideea e lipsită de orice bază logică, fără argumente, doar o speranţă. Nu există o revoluţie în sistem. La PSD se adaugă la fel de demagogic şi PDL.

Ideea că PNL apără economia românească de criză e la fel de falsă. Mişcările sociale pe care le generează prin lipsa de dialog nu fac decât să provoace şi mai mult condiţiile favorabile crizei în schimbul voturilor celor care nu trec la pasul doi logic, ce se întâmplă dacă nu se măresc salariile?

Toate cele trei partide, pentru voturi, îndreaptă ţara spre criză, conştiente de asta. Lupta pentru putere şi deci resurse, e gata să calce în picioare orice raţiune politică, două dintre ele vor conduce ţara, ideea de responsabilitate politică a căzut precum Boc în cap dar nu s-a mai ridicat de acolo.

Aici e un mod corect de abordare al problemei. Pentru că nu vreau să fiu acuzat că nu am şi soluţii.

Dorul de energie

Hai să mai vorbim şi de bine situaţia României. Suntem pe locul 25 în lume ca suprafaţă de teren arabil pe cap de localnic, cu 0.43 ha la om. Media este 0.23. Avem teren pentru dublul populaţiei. Şi există studii care spun că, în mod ecologic, pentru un om sunt suficienţi 110 metri pătraţi pentru supravieţuire.

Avem două reactoare nucleare funcţionale şi o să mai facem două. Cam 18% din energia electrică vine din uraniu. N-avem noi mult uraniu, pentru vreo 15, 20 de ani, de fapt nu se ştie cât avem că nu prea vrea nimeni să spună, şi am căutat, cred că există nişte rezerve strategice pe care nu le-am spus la Agenţia pentru Energie Atomică.

Mai scoatem nişte energie electrică din hidro, cam 25% din consum şi putem, pe bani mulţi şi cu pagube de mediu, să triplăm cantitatea de energie hidro produsă. Şi mai avem cărbune să ne ajungă nişte sute de ani, de proastă calitate. Mai sunt chestiile eoliene şi solare dar astea-s paleative.

Cu apa e mai nasol dar nu dramatic, mai ales din cauza poluării. Trebuie să reîmpădurim tot ce vedem în faţa ochilor, o să avem nevoie.

Ce vreau să spun este că, la actuala populaţie, în cazul unei crize majore energetice, putem să ne autosusţinem. Spre deosebire de majoritatea statelor Occidentale. O Românie autarhică. O să vină o vreme când paşaportul românesc o să fie privit cu invidie. Iar celor plecaţi o să le fie şi mai dor.

Istoria se repetă

"Anatomy of Revolution" este o carte scrisă de Crane Brinton în 1938.

Ne spune că o revoluţie are, în general, 4 faze.
1. Clasa de mijloc începe să se revolte, doar vocal, împotriva situaţiei economice. Guvernul se dovedeşte incapabil să facă faţă. Intelectualii devin adversarii Guvernului.

2. Încep mişcările de stradă. Guvernul se prăbuşeşte. Moderaţii fac un nou guvern. Situaţia e complicată, economia e în cădere, populaţia e în stradă, se scrie o nouă Constituţie.

3. Moderaţii sunt înlăturaţi de radicali, prin forţă. Opoziţia e înlăturată prin forţă. Totul începe să se tempereze. Situaţia socială e atât de grea încât lucrurile se opresc de la sine.

4. Un lider puternic vine la putere şi temperează situaţia. Extremiştii revoluţionari sunt excluşi. Poporul uită scopurile revoluţiei.

Una peste alta se ajunge de unde s-a plecat. Se schimbă imaginea societăţii nu esenţa ei, sunt făcute reforme, cele mai rele manifestări ale vechii societăţi sunt înlăturate. Aceeaşi clasă socială revine la putere.

Toată scrierea respectivă nu e un mod absolut infailibil de a descrie o revoluţie.

Dar e destul de evidentă existenţa, mai mult sau mai puţin delimitată, a fazelor revoluţiei din 1989 din România.

Şi începuturile unei noi revoluţii.

Puţintică istorie recentă

Un cetăţean inteligent învaţă din greşelile altora, unul mediocru din greşelile proprii, unul prost nu învaţă.

Suntem în 1997. Până la această dată, jumătate din banii investiţi în ţările în curs de dezvoltare plecau în Asia de Sud Est. Era vorba de un miracol economic. Dobânzile la monedele locale erau mari prin state ca Singapore, Thailanda, S. Korea, Malaiezia şi Indonezia. Aşa creşteau şi preţurile la bunuri (case mai ales). Creşterile economice erau între 8 şi 12 la sută pe an. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional lăudau din greu ţările respective. Curgea lapte şi miere.

În 1994 Paul Krugman zice că toată creşterea asta e din cauza valului de investiţii. Şi cum ştia carte zice că o productivitate mai şmecheră, e cu formule şi economie, şi care se cam leagă de muncă, de calitatea acesteia, de şcoala muncitorului, de fapt, n-a prea crescut. Şi că de fapt asta duce la creştere economică reală, nu creşterile PIB-ului.

Să nu ne complicăm, omul zice că e groasă. Lumea se hăhăie şi merge înainte, un bou care nu vede realizările.

Ne mutăm înapoi în 97. În Thailanda, Malaezia şi Indonezia creştea economia, intrau o grămadă de bani, cu cât intrau mai mulţi cu atât se cereau mai mulţi. În Malaezia era cum era capitalismul dar în Indonezia era nasol pentru că era un capitalism în care banii ajungeau pe mâna "băieţilor deştepţi indonezieni", ăştia nu era cine ştie ce manageri şi făceau afaceri după ureche dar numai ei le puteau face. Banii intrau cu condiţia să iasă profitul repede, altfel de ce ar fi fost atractive ţările respective. Şi mai aveau ţările respective un deficit de cont curent maaaaare rău. Şi ţineau moneda strânsă, nu prea fluctua. Exporturile mergeau prost. Împrumuturile se dădeau uşor, era veselie.

La un moment dat îndatoraţii au început să nu mai poată plăti. Şi au început falimentele. Băncile au crescut dobânzile. Investitorii s-au cărat. Ăia care aveau monede de astea au început să vândă. Băncile naţionale s-au străduit să susţină cursul. Cât au putut, când n-au mai putut i-au dat drumul şi cursul s-a prăbuşit.

De acum a început circul şi au dat, ca de obicei, vina unii pe alţii. Ca să scoată din rahat ţările FMI a băgat 20 de miliarde de dolari în Thailanda, 23 în Indonezia, tot a avut o cădere a PIB de 13,5 procente. Korea era plină de credite neperformante. Moneda s-a făcut jumătate, falimente, circ. Şi tot aşa.

Vă aduce aminte de ceva?

Ce-am vrut să zic cu asta? Mai ascultaţi-l pe Băsescu în Parlament şi la TVR. De asta a fost cuminte. Şi mai ştie că următorul Guvern e cam condamnat. Şi vă precizez că FMI-ul are altă treabă acum, nu vine să ne salveze.

Chior în ţara orbilor.

Al Dumneavoastră demagogic....

La o conferinţă de presă de azi un lider politic este disperat că România devine o ţară cu mari disparităţi în veniturile populaţiei, cum că devenim o ţară bananieră.

Există un indice - Gini pe nume, care măsoară asta, ce e şi cum se calculează se poate vedea aici. Să vedem cum stă România aici:

-dupa CIA stăm pe locul 27, dacă am numărat bine;
-după ONU pe locul 21;

adică foarte bine.