Natura face lucrurile prin "adunare", prin creştere şi diversificare. Procesele industriale actuale fac lucrurile prin "scădere", dintr-o bucată de material este "extras" obiectul necesar, lăsând în urmă o cantitate de reziduuri.
Următoarea revoluţie industrială, care a început deja, presupune inversarea procesului, revenirea la modul natural, fabricarea prin "adunare". Întregul proces poartă numele de 3D Printing.
În momentul acesta există astfel de imprimante pentru plastic, metal, ceramică. Dar tehnologia evoluează repede, o să apară imprimante pentru mediul biologic, care folosesc celule vii pentru a "imprima" un întreg organ gata pentru transplant, deja s-au "imprimat" vase de sânge. Sau imprimante care produc un automobil sau o casă.
Implicaţiile sunt profunde. Inventivitatea umană devine singura care ne mai stă în cale, fiecare o să fie capabil să-şi producă propriile obiecte. Este o democratizare a producţiei, eliminarea monopolurilor. Implicaţiile economice sunt profunde, se elimină mâna de lucru ieftină ca argument economic. Practic, ideea de "mână de lucru" dispare, avantajele economiei de scală dispar, tot atât costă pe unitate să tipăreşti 10 pagini sau 10000. Se elimină transportul, în loc să trimit maşina, trimit modelul digital şi o printez la client cu opţiunile acestuia. O să fie un coşmar pentru apărarea drepturilor de autor.
Creşterea eficienţei energetice este un alt mare avantaj, obţinut prin eliminarea transportului. Se produce o reciclare naturală, deja există maşinării asemănătoare cu o maşină de tocat carne care transformă sticlele de plastic în fire pentru imprimantele 3D. În loc ca procesul de reciclare să fie unul complicat, îmi transform sticlele de plastic în, să zicem, piese de şah pe care le vând la piaţă.
La fel o să se petreacă cu dozele de metal. Piesele de schimb sunt fabricate local, din materiale locale, fără timp de aşteptare, la costuri insignifiante, din materiale reciclabile.
Schimbarea design-ului unui produs nu o să mai necesite schimbarea liniei de producţie, doar schimbarea modelului digital, o eliminare care are efecte în întreg procesul economic, sunt eliminate verigi ale lanţului economic, linia de producţie a lui Henry Ford o să devină istorie. Timpul necesar până la realizarea unui prototip o să coboare de la luni sau ani la ore sau zile, în funcţie de complexitate, diversificarea producţiei şi modelele noi o să apară cu viteze ameţitoare ca să dispară la fel de repede. Aşa cum azi există în lumea digitală "creaţii" virale, texte, imagini, cântece sau video, o să se ajungă la obiecte virale, apanajul actual al unor firme ca Apple sau marilor firme de modă. O firmă absolut insignifiantă, dar care are un moment de geniu se poate transforma într-un star în câteva zile.
Modelele de business o să se schimbe într-un mod nebănuit, atâta vreme cât pentru un produs complex acum sunt necesare investiţii fabuloase, noua paradigmă completată cu open sources va permite apariţia "din senin" a unor concurenţi pentru marii producători, cu costuri mult mai mici, cu idei originale şi care vor pune la dispoziţia oricui design-ul produselor.
Vor apărea probleme inexistente acum, oricine, sau aproape oricine, îşi va putea printa o armă sau droguri sintetice iar modelul digital odată răspândit nu mai poate fi retras. De asemenea, o să existe nenumărate modele nefuncţionale, periculoase, netestate suficient, cu consecinţe necunoscute. Ca în orice revoluţie, finalul e necunoscut, o să existe victime şi momente dureroase, câştigători şi momente glorioase. În ziua de azi revoluţiile sunt rapide.
PS Varujan propune un program naţional pentru 3D Printing. Nu m-am vorbit cu el. :)
http://www.marketplace.org/topics/tech/entrepreneurs-try-popularize-3d-printing
http://www.digitaljournal.com/article/343179
http://www.sciencedaily.com/releases/2013/02/130208105901.htm
http://www.engineeringnews.co.za/article/3d-printing-may-shape-a-new-manufacturing-revolution-2013-01-18
http://www.spiegel.de/international/business/3d-printing-technology-poised-for-new-industrial-revolution-a-874833.html
http://www.thecreatorsproject.com/blog/how-shapeways-is-leading-the-3d-printing-revolution
http://www.guardian.co.uk/artanddesign/architecture-design-blog/2013/jan/15/filabot-home-3d-printing-recycle
http://www.theglobeandmail.com/report-on-business/small-business/sb-digital/innovation/the-3-d-printing-revolution-has-begun/article8043259/
Se afișează postările cu eticheta Palavre economice. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Palavre economice. Afișați toate postările
luni, 11 februarie 2013
miercuri, 9 iunie 2010
Pensia medie şi puterea de cumpărare
Dacă ne uităm pe indicele preţurilor de consum şi luăm ca bază martie 2007 avem o creştere a acestuia de 20 de procente în martie 2010. (cele trei fişiere sunt aici, aici şi aici)
Avem aici evoluţia pensiei medii. Era de 494 în 2007 şi ajunge la 737 în 2009. O scădere de 15 procente o duce la 626 de lei.
Pentru a se putea păstra puterea de cumpărare trebuie să aducem un plus de 20 de procente la pensia din 2007, adică să se ajungă la o pensie de 593 RON. Avem deci o creştere a puterii de cumpărare a pensiei medii de 5,5 procente pentru pensiile tăiate în 2010 faţă de 2007.
Dar, tăierea subvenţiei la căldură, creşterea preţului medicamentelor şi prăbuşirea leului în faţa dolarului o să conducă la o situaţie gravă pentru pensionarii de la oraş în principal.
PS Ăsta e scris mai demult.
Avem aici evoluţia pensiei medii. Era de 494 în 2007 şi ajunge la 737 în 2009. O scădere de 15 procente o duce la 626 de lei.
Pentru a se putea păstra puterea de cumpărare trebuie să aducem un plus de 20 de procente la pensia din 2007, adică să se ajungă la o pensie de 593 RON. Avem deci o creştere a puterii de cumpărare a pensiei medii de 5,5 procente pentru pensiile tăiate în 2010 faţă de 2007.
Dar, tăierea subvenţiei la căldură, creşterea preţului medicamentelor şi prăbuşirea leului în faţa dolarului o să conducă la o situaţie gravă pentru pensionarii de la oraş în principal.
PS Ăsta e scris mai demult.
vineri, 4 iunie 2010
Soluţii pe termen mediu
Pe 30 mai am socotit cum în 30 de ani o firmă cu o cifră de afaceri de 100,000 de Euro şi o creştere de 10 procente pe an ajunge una cu o cifră de afaceri de 1,000,000 şi o creştere de 2 procente pe an. Doar că din punct de vedere economic nu e suficient.
Cine crede că timp de 30 de ani firma cea mare nu observă concurenţa e naiv, o să scadă preţurile şi o să scoată de pe piaţă firma cea mică. Tendinţa spre monopol e naturală, cei mai vechi, mai capitalizaţi şi mai productivi scot de pe piaţă firmele noi dacă segmentul de piaţă este comun şi cel mic nu are alte avantaje.
Care este soluţia. Noi produse, noi tehnologii având ca scop produse finite. Nu componente, nu lohn, doar produse finite care incorporează inteligenţă. Să zicem că avem o firmă care produce componente auto, pleacă firma care produce maşini, producătorul nostru de componente moare. La producătorul de componente sunt folosiţi băieţi inteligenţi dar aceştia nu incorporează nicio inteligenţă proprie în munca lor. Totul e de-a gata.
Avem nevoie de inteligenţă locală şi de facilităţi. Facilităţile vin de la sistemul fiscal, inteligenţa vine din sistemul de educaţie. Capital propriu nu prea avem aşa că trebuie să-l suplinim cu inteligenţă. Asta n-a priceput nimeni niciodată din toată clasa noastră politică. Cu o excepţie, Varujan Pambuccian.
Şi ce avem de făcut? Sprijinul prin măsuri fiscale oferit pentru toate firmele care produc produse finite, încurajarea inovaţiei şi cercetării dar nu ca acum. La noi sunt sute de proiecte care se finalizează cu tot felul de hartii dar niciodată cu produse finite. Transferul tehnologic este absolut inexistent, avem sute, dacă nu mii, de produse finite deştepte dar nu avem capitalul să le aducem pe piaţă.
Atât de hulita cercetare românească nu e atât de proastă pe cât pare, numai că i se cere un lucru pe care nu e capabilă să-l facă, să devină productivă comercial. Aici e vorba de Stat, de transfer tehnologic, de protejarea rezultatelor cercetării româneşti. Niciun institut nu-şi permite să plătească patente internaţionale.
Prin educaţie, cercetare şi inteligenţă guvernamentală ieşim din situaţia în care ne aflăm. Astea sunt soluţii pe termen mediu.
E ceva utopic? Japonia, Singapore, Coreea de Sud, Taiwan sunt exemple că nu. Dacă vrem se poate. Nu cu sistemul actual de învăţământ, nu cu cel de cercetare actual, nu cu actualul Guvern, nu fără manageri şcoliţi în Occident, nu cu actuala clasă politică.
Avem o singură şansă, produse finite cu inteligenţă incorporată. Restul sunt palavre. Bani nu avem.
Cine crede că timp de 30 de ani firma cea mare nu observă concurenţa e naiv, o să scadă preţurile şi o să scoată de pe piaţă firma cea mică. Tendinţa spre monopol e naturală, cei mai vechi, mai capitalizaţi şi mai productivi scot de pe piaţă firmele noi dacă segmentul de piaţă este comun şi cel mic nu are alte avantaje.
Care este soluţia. Noi produse, noi tehnologii având ca scop produse finite. Nu componente, nu lohn, doar produse finite care incorporează inteligenţă. Să zicem că avem o firmă care produce componente auto, pleacă firma care produce maşini, producătorul nostru de componente moare. La producătorul de componente sunt folosiţi băieţi inteligenţi dar aceştia nu incorporează nicio inteligenţă proprie în munca lor. Totul e de-a gata.
Avem nevoie de inteligenţă locală şi de facilităţi. Facilităţile vin de la sistemul fiscal, inteligenţa vine din sistemul de educaţie. Capital propriu nu prea avem aşa că trebuie să-l suplinim cu inteligenţă. Asta n-a priceput nimeni niciodată din toată clasa noastră politică. Cu o excepţie, Varujan Pambuccian.
Şi ce avem de făcut? Sprijinul prin măsuri fiscale oferit pentru toate firmele care produc produse finite, încurajarea inovaţiei şi cercetării dar nu ca acum. La noi sunt sute de proiecte care se finalizează cu tot felul de hartii dar niciodată cu produse finite. Transferul tehnologic este absolut inexistent, avem sute, dacă nu mii, de produse finite deştepte dar nu avem capitalul să le aducem pe piaţă.
Atât de hulita cercetare românească nu e atât de proastă pe cât pare, numai că i se cere un lucru pe care nu e capabilă să-l facă, să devină productivă comercial. Aici e vorba de Stat, de transfer tehnologic, de protejarea rezultatelor cercetării româneşti. Niciun institut nu-şi permite să plătească patente internaţionale.
Prin educaţie, cercetare şi inteligenţă guvernamentală ieşim din situaţia în care ne aflăm. Astea sunt soluţii pe termen mediu.
E ceva utopic? Japonia, Singapore, Coreea de Sud, Taiwan sunt exemple că nu. Dacă vrem se poate. Nu cu sistemul actual de învăţământ, nu cu cel de cercetare actual, nu cu actualul Guvern, nu fără manageri şcoliţi în Occident, nu cu actuala clasă politică.
Avem o singură şansă, produse finite cu inteligenţă incorporată. Restul sunt palavre. Bani nu avem.
duminică, 30 mai 2010
Stânga nu e o soluţie
Cei de stânga tot explică faptul că patronilor noştri le rămân procentual mai mulţi bani decât celor din Occident şi deci trebuie impozitaţi mai mult. Doar că gânditul în procente are un mare grad de manipulare. Dacă eu am o cifră de afaceri de 100,000 de Euro şi un profit de 10 procente fac 10,000 iar un neamţ, să zicem, are o afacere de 1,000,000 de Euro şi un profit de 2 procente, el face un profit de 20,000 adică dublu în termeni absoluţi.
Şi vine omul de stânga şi spune că la noi profitul e prea mare şi-l lasă şi pe al nostru la 2 procente, adică la 2000 de Euro.
Dar să facem un calcul simplu, în câţi ani o creştere de 10 procente pe an, cu o cifră iniţială de afaceri de 100,000 de Euro ajunge din urmă o firmă cu o cifră de afaceri de 1,000,000 cu o creştere de 2 procente. E cu logaritmi şi socoteala ne dă peste 30 de ani.
De asta noi, deşi lăsăm procentual mai mulţi bani patronatului, nu avem o economie dezvoltată, pentru că e fenomenal de subcapitalizată. Suntem săraci. În zilele astea, în România, a fi de stânga este un nonsens economic. Nu faci decât să amanetezi şi viitorul generaţiilor ce-o să vină.
Niciun Guvern responsabil nu ar fi mărit taxele şi impozitele, ăsta nu e responsabil pentru că a introdus impozitul forfetar şi a mărit şi CAS şi tot pune mici taxe pe ici pe colo.
Singura şansă sunt investiţiile străine şi fondurile europene pe de o parte şi scăderea cheltuielilor bugetare pe de alta. Plus scăderea taxelor şi impozitelor, asta dacă gândeşti pe termen lung, dacă gândeşti pentru un trimestru le creşti şi mai amanetezi o generaţie. Trebuie protejat capitalul românesc, atât cât e, altfel, prin mărirea taxelor şi impozitelor, o să gonim investiţiile străine şi chiar pe cele româneşti şi intrăm în colaps total.
Măsurile de stânga pot fi luate atunci când eşti bogat, noi nu suntem. Nu vă amăgiţi că impozite progresive vor aduce salvarea, doar vor amâna decesul. Şi o să facă agonia mai lungă şi mai durerosă. Singura şansă este o totală regândire a sistemului fiscal, creşterea facilităţilor pentru "capitaliştii veroşi" şi strângerea curelei. Plus regândirea serviciilor publice.
Nu vreau să se creadă că apăr Guvernul dar nu văd nicio altă "soluţie" mai bună. Nici asta guvernamentală nu e o soluţie. Doar că face mai puţin rău. Ar fi nevoie de curaj, profesionalism, responsabilitate, cinste şi viziune. Clasa politică, în totalitate, e lipsită de asemenea virtuţi.
PS E absolut necesară eliminarea cheltuielilor aberante din Buget, eliminarea licitaţiilor trucate, eliminarea investiţiilor cretine şi eliminarea găurilor de la companiile publice.
O să-mi spuneţi că la noi sunt mai multe maşini de lux decât oriunde. E normal, sunt obţinute prin metodele descrise cu un paragraf mai sus. Din afaceri dubioase cu Statul. Sau prin împrumuturi nesustenabile, acum parcurile firmelor de leasing sunt pline de maşini de lux, sau de la "patroni" care nu-şi dezvoltă afacerea dar cumpără maşini de lux. Ăia nu sunt capitalişti, o să iasă de pe piaţă. Nu-i nici-o pagubă. Se poate rezolva prin impozitul pe proprietate,
Şi vine omul de stânga şi spune că la noi profitul e prea mare şi-l lasă şi pe al nostru la 2 procente, adică la 2000 de Euro.
Dar să facem un calcul simplu, în câţi ani o creştere de 10 procente pe an, cu o cifră iniţială de afaceri de 100,000 de Euro ajunge din urmă o firmă cu o cifră de afaceri de 1,000,000 cu o creştere de 2 procente. E cu logaritmi şi socoteala ne dă peste 30 de ani.
De asta noi, deşi lăsăm procentual mai mulţi bani patronatului, nu avem o economie dezvoltată, pentru că e fenomenal de subcapitalizată. Suntem săraci. În zilele astea, în România, a fi de stânga este un nonsens economic. Nu faci decât să amanetezi şi viitorul generaţiilor ce-o să vină.
Niciun Guvern responsabil nu ar fi mărit taxele şi impozitele, ăsta nu e responsabil pentru că a introdus impozitul forfetar şi a mărit şi CAS şi tot pune mici taxe pe ici pe colo.
Singura şansă sunt investiţiile străine şi fondurile europene pe de o parte şi scăderea cheltuielilor bugetare pe de alta. Plus scăderea taxelor şi impozitelor, asta dacă gândeşti pe termen lung, dacă gândeşti pentru un trimestru le creşti şi mai amanetezi o generaţie. Trebuie protejat capitalul românesc, atât cât e, altfel, prin mărirea taxelor şi impozitelor, o să gonim investiţiile străine şi chiar pe cele româneşti şi intrăm în colaps total.
Măsurile de stânga pot fi luate atunci când eşti bogat, noi nu suntem. Nu vă amăgiţi că impozite progresive vor aduce salvarea, doar vor amâna decesul. Şi o să facă agonia mai lungă şi mai durerosă. Singura şansă este o totală regândire a sistemului fiscal, creşterea facilităţilor pentru "capitaliştii veroşi" şi strângerea curelei. Plus regândirea serviciilor publice.
Nu vreau să se creadă că apăr Guvernul dar nu văd nicio altă "soluţie" mai bună. Nici asta guvernamentală nu e o soluţie. Doar că face mai puţin rău. Ar fi nevoie de curaj, profesionalism, responsabilitate, cinste şi viziune. Clasa politică, în totalitate, e lipsită de asemenea virtuţi.
PS E absolut necesară eliminarea cheltuielilor aberante din Buget, eliminarea licitaţiilor trucate, eliminarea investiţiilor cretine şi eliminarea găurilor de la companiile publice.
O să-mi spuneţi că la noi sunt mai multe maşini de lux decât oriunde. E normal, sunt obţinute prin metodele descrise cu un paragraf mai sus. Din afaceri dubioase cu Statul. Sau prin împrumuturi nesustenabile, acum parcurile firmelor de leasing sunt pline de maşini de lux, sau de la "patroni" care nu-şi dezvoltă afacerea dar cumpără maşini de lux. Ăia nu sunt capitalişti, o să iasă de pe piaţă. Nu-i nici-o pagubă. Se poate rezolva prin impozitul pe proprietate,
duminică, 14 februarie 2010
Un argument împotriva proiectului Roşia Montană.
"Munţii noştri aur poartă,
Noi cerşim din poartă-n poartă"
Când în Spania se revărsau râuri de argint şi de aur din America de Sud ţările cele mai bogate erau Ţările de Jos, total lipsite de resurse naturale.
Când a ieşit din Evul Mediu la jumătatea secolului XIX, Japonia, o ţară total săracă în resurse, a reuşit în jumătate de secol să depăşească mult mai bogata Rusie. Ce să mai vorbim despre bogata Elveţie.
Sau ţări precum Coreea de Sud sau Taiwan. În vremea asta Venezuela e aproape falită. Ungurii o duc mai bine ca noi şi nu au nimic prin subsolul lor. De ce ţări bogate în resurse naturale sunt înapoiate economic?
O teorie spune că economiile bazate pe producţia de bunuri duc la o diviziune a muncii mai mare şi la specializare. Astfel creşte capitalul uman pentru a suplini lipsa de resurse. Pe termen lung asta aduce bunăstare. Alţii spun că banii veniţi uşor conduc la dezindustrializare (the Dutch disease). Unii spun că abudenţa resurselor conduce la corupţie şi la birocraţie. Există şi o altă explicaţie. Preţul resurselor este cel mai volatil şi de aici un risc de ţară mai mare, o lipsă a investitorilor care nu investesc într-o ţară riscantă. De obicei guvernele unor asemenea ţări fac investiţii extravagante bazate pe preţuri ale resurselor mari. Dar preţurile nu sunt totdeauna mari şi atunci se ajunge la deficite bugetare neaşteptate.
Aveţi aici un articol despre fenomen. Dar, oricare ar fi motivul, corelaţia negativă există. Pe lângă toate celelalte, acesta este argumentul meu împotriva proiectului Roşia Montană.
PS Ăsta era pentru mâine, e postat din greşeală.
Noi cerşim din poartă-n poartă"
Când în Spania se revărsau râuri de argint şi de aur din America de Sud ţările cele mai bogate erau Ţările de Jos, total lipsite de resurse naturale.
Când a ieşit din Evul Mediu la jumătatea secolului XIX, Japonia, o ţară total săracă în resurse, a reuşit în jumătate de secol să depăşească mult mai bogata Rusie. Ce să mai vorbim despre bogata Elveţie.
Sau ţări precum Coreea de Sud sau Taiwan. În vremea asta Venezuela e aproape falită. Ungurii o duc mai bine ca noi şi nu au nimic prin subsolul lor. De ce ţări bogate în resurse naturale sunt înapoiate economic?
O teorie spune că economiile bazate pe producţia de bunuri duc la o diviziune a muncii mai mare şi la specializare. Astfel creşte capitalul uman pentru a suplini lipsa de resurse. Pe termen lung asta aduce bunăstare. Alţii spun că banii veniţi uşor conduc la dezindustrializare (the Dutch disease). Unii spun că abudenţa resurselor conduce la corupţie şi la birocraţie. Există şi o altă explicaţie. Preţul resurselor este cel mai volatil şi de aici un risc de ţară mai mare, o lipsă a investitorilor care nu investesc într-o ţară riscantă. De obicei guvernele unor asemenea ţări fac investiţii extravagante bazate pe preţuri ale resurselor mari. Dar preţurile nu sunt totdeauna mari şi atunci se ajunge la deficite bugetare neaşteptate.
Aveţi aici un articol despre fenomen. Dar, oricare ar fi motivul, corelaţia negativă există. Pe lângă toate celelalte, acesta este argumentul meu împotriva proiectului Roşia Montană.
PS Ăsta era pentru mâine, e postat din greşeală.
luni, 25 ianuarie 2010
Acciza la tutun
Să încercăm, plecând de la un articol amplu, să înţelegem cine plăteşte impozitele de fapt. De fiecare dată când impozitele cresc aripa politică strigă victorioasă că o nouă lovitură este dată lăcomiei, vicioşilor şi celor fără suflet care sug sângele poporului muncitor. Sau ni se spune că e o măsură necesară.
Să luăm de pildă accizele la tutun. Creşterea accizelor la tutun duce la două fenomene, creşterea contrabandei şi scăderea vânzărilor. Astfel, o parte din veniturile Statului de dinainte de creşterea accizelor se pierd prin trecerea unei părţi din industria în cauză în economia subterană. Costurile pe care Statul trebuie să le plătească pentru eradicarea contrabandei sunt o necunoscută. Asta în cazul în care Statul încearcă eradicarea fenomenului şi angajaţii acestuia nu transformă noua industrie clandestină în sursă de corupţie. La noi situaţia e clară, ambele fenomene, contrabanda şi corupţia, au înflorit după ultimele scumpiri. Sunt pline pieţele de vânzători de ţigări de contrabandă şi de "organe" care trec închizând ochii.
Din cauza contrabandei dar şi a scăderii naturale a consumului din cauza creşterii preţului, creşterea accizei e distribuită între consumatori şi producători în varii procente, are loc o scădere a profiturilor companiilor producătoare de ţigarete. Este posibil ca fenomenul să conducă chiar la pierderi şi falimente. Fenomenul conduce la scăderea producţiei, la disponibilizări în industria tutunului, o nouă sursă de cheltuieli la buget.
Dar fenomenul nu se opreşte aici. Scăderea producţiei conduce la falimentul unei părţi din cei care cultivau tutun sau, mai bine zis, la eliberarea suprafeţelor de teren pe care tutunul era cultivat. Cum în agricultură într-un an se poate schimba, cu costuri, destinaţia terenurilor să presupunem că terenurile sunt acum cultivate cu legume. Creşterea cantităţii de legume pe piaţă conduce la scăderea preţului acestora şi la eliminarea unor producători de legume sau la scăderea profiturilor acestora.
Până acum creşterea accizei a condus la creşterea economiei subterane, la creşterea şomajului, la scăderea profiturilor din industria în cauză şi din cele conexe, producţia de utilaje specifice, transport, energie, advertising. Se poate ajunge chiar la relocarea întregii industrii cu consecinţe majore în stabilitatea macroeconomică prin creşterea deficitului comercial. Şi cert la creşterea inflaţiei.
Pe termen scurt există, poate, o creştere a veniturilor la buget dar pe termen mediu şi lung consecinţele creşterii, ca şi scăderii, unei taxe sau impozit sunt foarte greu de evaluat. Cine, până la sfârşit, plăteşte impozitele e o necunoscută. S-ar putea ca, deşi nu ai fumat niciodată, să plăteşti scump acciza la tutun.
Ce-am scris nu se vrea o apărare a fumătorilor ci o explicaţie a fenomenului impozitării care e mult mai complicat decât pare. Nimeni nu explică, în avans, care sunt consecinţele reale ale unei măsuri în domeniul taxării dar toate deciziile sunt prezentate ca nişte mari reuşite economice. Dedic aceste cuvinte lui Dan Bittman şi aştept de la Andrei Gheorghe o explicaţie pentru impozitul pe averi.
PS Istoria, importanţa şi descrierea, pe scurt, a impozitelor poate fi găsită aici. O istorie mai spectaculoasă există aici. Pentru lumea islamică există o prezentare aici.
Să luăm de pildă accizele la tutun. Creşterea accizelor la tutun duce la două fenomene, creşterea contrabandei şi scăderea vânzărilor. Astfel, o parte din veniturile Statului de dinainte de creşterea accizelor se pierd prin trecerea unei părţi din industria în cauză în economia subterană. Costurile pe care Statul trebuie să le plătească pentru eradicarea contrabandei sunt o necunoscută. Asta în cazul în care Statul încearcă eradicarea fenomenului şi angajaţii acestuia nu transformă noua industrie clandestină în sursă de corupţie. La noi situaţia e clară, ambele fenomene, contrabanda şi corupţia, au înflorit după ultimele scumpiri. Sunt pline pieţele de vânzători de ţigări de contrabandă şi de "organe" care trec închizând ochii.
Din cauza contrabandei dar şi a scăderii naturale a consumului din cauza creşterii preţului, creşterea accizei e distribuită între consumatori şi producători în varii procente, are loc o scădere a profiturilor companiilor producătoare de ţigarete. Este posibil ca fenomenul să conducă chiar la pierderi şi falimente. Fenomenul conduce la scăderea producţiei, la disponibilizări în industria tutunului, o nouă sursă de cheltuieli la buget.
Dar fenomenul nu se opreşte aici. Scăderea producţiei conduce la falimentul unei părţi din cei care cultivau tutun sau, mai bine zis, la eliberarea suprafeţelor de teren pe care tutunul era cultivat. Cum în agricultură într-un an se poate schimba, cu costuri, destinaţia terenurilor să presupunem că terenurile sunt acum cultivate cu legume. Creşterea cantităţii de legume pe piaţă conduce la scăderea preţului acestora şi la eliminarea unor producători de legume sau la scăderea profiturilor acestora.
Până acum creşterea accizei a condus la creşterea economiei subterane, la creşterea şomajului, la scăderea profiturilor din industria în cauză şi din cele conexe, producţia de utilaje specifice, transport, energie, advertising. Se poate ajunge chiar la relocarea întregii industrii cu consecinţe majore în stabilitatea macroeconomică prin creşterea deficitului comercial. Şi cert la creşterea inflaţiei.
Pe termen scurt există, poate, o creştere a veniturilor la buget dar pe termen mediu şi lung consecinţele creşterii, ca şi scăderii, unei taxe sau impozit sunt foarte greu de evaluat. Cine, până la sfârşit, plăteşte impozitele e o necunoscută. S-ar putea ca, deşi nu ai fumat niciodată, să plăteşti scump acciza la tutun.
Ce-am scris nu se vrea o apărare a fumătorilor ci o explicaţie a fenomenului impozitării care e mult mai complicat decât pare. Nimeni nu explică, în avans, care sunt consecinţele reale ale unei măsuri în domeniul taxării dar toate deciziile sunt prezentate ca nişte mari reuşite economice. Dedic aceste cuvinte lui Dan Bittman şi aştept de la Andrei Gheorghe o explicaţie pentru impozitul pe averi.
PS Istoria, importanţa şi descrierea, pe scurt, a impozitelor poate fi găsită aici. O istorie mai spectaculoasă există aici. Pentru lumea islamică există o prezentare aici.
luni, 5 octombrie 2009
Despre energie
EROEI este practic randamentul energetic, este raportul energiei obţinute împărţit la energia investită. Este greu de calculat pentru simplul motiv că nu putem cuantifica corect energia investită. Şi mâncarea unui şofer care transportă o ţeavă la o sondă este energie, de asta e greu.
Agricultura organică, cea făcută cu calul şi plugul de lemn se bazează primordial pe energia solară, din fericire gratis, încă. Aşa a luat naştere civilizaţia umană. Dacă după un ciclu agricol avem mai multă hrană decât este necesară pentru susţinerea încă unui ciclu agricol avem un EROEI mai mare ca 1. Cu cât EROEI e mai mare cu atât mai mare este cantitatea de energie cu care poţi să creezi bogăţie în alte moduri.
La începutul epocii petroliere în US EROEI era de 100, azi suntem undeva pe la 15 şi scădem. Extragerea petrolului din nisipurile canadiene are un EROEI de 5, extragerea din şisturi bituminoase este pe la 3.
Poeţii ecologişti ne aruncă în faţă surse alternative, EROEI pentru energia eoliană este tot pe la 15, în cazul energiei solare este substanţial mai mic, cam 6. Dacă facem biodiesel din porumb avem 1,5 în cazul trestiei de zahăr avem 8.
Să zicem că avem la dispoziţie o cantitate de enrgie totală CT, extragerea ei are un EROEI, pentru consum rămâne CC=CT*EROEI/(1+EROEI). Cu cât EROEI este mai mic cu atât este nevoie de o investiţie energetică, din altă sursă, mai mare. Din nefericire această investiţie este în general bazată pe petrol. Şi aici intrăm într-un cerc vicios, ca să ieşim din dependenţa de petrol avem nevoie de mai mult petrol. Cantitatea de energie pe cap de locuitor este în scădere, cererea de energie creşte.
Şi atunci se pune problema eficienţei, dacă ne uităm pe graficul de mai sus vedem că ţări ca US sunt ineficiente economic din punctul de vedere al PIB produs pe unitatea de energie consumată şi, surprinzător, Filipine cu puţină energie face mult mai mulţi bani decât US. Niciuna nu poate fi un model. Hong-Kong e mai rezonabil.
În funcţie de aceşti parametri trebuie făcut un model de dezvoltare economică pentru România. De resursele acesteia, banii necesari, banii disponibili, eficienţa energetică. Avem alegeri, bat şi eu câmpii.
Agricultura organică, cea făcută cu calul şi plugul de lemn se bazează primordial pe energia solară, din fericire gratis, încă. Aşa a luat naştere civilizaţia umană. Dacă după un ciclu agricol avem mai multă hrană decât este necesară pentru susţinerea încă unui ciclu agricol avem un EROEI mai mare ca 1. Cu cât EROEI e mai mare cu atât mai mare este cantitatea de energie cu care poţi să creezi bogăţie în alte moduri.
La începutul epocii petroliere în US EROEI era de 100, azi suntem undeva pe la 15 şi scădem. Extragerea petrolului din nisipurile canadiene are un EROEI de 5, extragerea din şisturi bituminoase este pe la 3.
Poeţii ecologişti ne aruncă în faţă surse alternative, EROEI pentru energia eoliană este tot pe la 15, în cazul energiei solare este substanţial mai mic, cam 6. Dacă facem biodiesel din porumb avem 1,5 în cazul trestiei de zahăr avem 8.
Să zicem că avem la dispoziţie o cantitate de enrgie totală CT, extragerea ei are un EROEI, pentru consum rămâne CC=CT*EROEI/(1+EROEI). Cu cât EROEI este mai mic cu atât este nevoie de o investiţie energetică, din altă sursă, mai mare. Din nefericire această investiţie este în general bazată pe petrol. Şi aici intrăm într-un cerc vicios, ca să ieşim din dependenţa de petrol avem nevoie de mai mult petrol. Cantitatea de energie pe cap de locuitor este în scădere, cererea de energie creşte.
Şi atunci se pune problema eficienţei, dacă ne uităm pe graficul de mai sus vedem că ţări ca US sunt ineficiente economic din punctul de vedere al PIB produs pe unitatea de energie consumată şi, surprinzător, Filipine cu puţină energie face mult mai mulţi bani decât US. Niciuna nu poate fi un model. Hong-Kong e mai rezonabil.
În funcţie de aceşti parametri trebuie făcut un model de dezvoltare economică pentru România. De resursele acesteia, banii necesari, banii disponibili, eficienţa energetică. Avem alegeri, bat şi eu câmpii.
sâmbătă, 3 octombrie 2009
Lecţie economică pentru clasa a IX-a
Să zicem că ai un PIB de 500 de miliarde. Şi că ai un volum al cheltuielilor Statului de 35 de procente din PIB, eşti o ţară genială, ca Bulgaria, şi n-ai deficit bugetar, tot 35 la sută sunt şi veniturile.
Avem o cădere economică de 10 procente. Cheltuielile bugetare nu sunt reformate, ştiu cazuri, deci cheltuielile rămân la 175 de miliarde. Veniturile scad proporţional. Deci în loc de 175 de miliarde venituri avem 157,5 miliarde.
S-a creat un deficit bugetar de aproape 3,9 procente din PIB.
Să facem exact aceleaşi socoteli dar cu 25 de procente din PIB cheltuieli şi venituri. Cheltuieli 125 de miliarde, venituri 112,5, aproape 2,8 procente din PIB deficit. La 20 de procente sunt 2,2 procente deficit.
Să formalizăm. Avem A PIB, o cădere economică de x şi, fără deficit, o componentă a cheltuielilor Statului de y. După căderea economică şi fără reformă avem un PIB de A(1-x), cheltuieli de Ay şi venituri de Ay(1-x), deficitul procentual este (cheltuieli-venituri)/PIB, un deficit procentual de yx/(1-x).
Deci, cu cât este mai mare implicarea Statului în economie cu atât este mai mare deficitul bugetar pentru care trebuie să plătim toţi. Cu cât căderea economică este mai mare creşterea deficitului este mai abruptă pentru că deficitul nu este liniar în creştere cu căderea economică.
La noi au crescut cheltuielile, pe vremea Guvernului Tăriceanu y-ul s-a mărit, actualul Guvern nu a luat nicio măsură să scadă x-ul sau y-ul. Dacă ne punem însă întrebarea ce era mai important, era scăderea x-ului, măsuri anticriză, mai greu de făcut decât scăderea y-ului, adică a influenţei Statului în economie.
În vremuri grele e mai eficient să ai în vedere creştera economică decât scăderea ponderii Statului în economie. Dar e mai uşor să reduci cheltuielile decât să iei măsuri.
Nu s-a făcut nimic, totul rămâne la nivelul clasei a IX-a.
PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.
Avem o cădere economică de 10 procente. Cheltuielile bugetare nu sunt reformate, ştiu cazuri, deci cheltuielile rămân la 175 de miliarde. Veniturile scad proporţional. Deci în loc de 175 de miliarde venituri avem 157,5 miliarde.
S-a creat un deficit bugetar de aproape 3,9 procente din PIB.
Să facem exact aceleaşi socoteli dar cu 25 de procente din PIB cheltuieli şi venituri. Cheltuieli 125 de miliarde, venituri 112,5, aproape 2,8 procente din PIB deficit. La 20 de procente sunt 2,2 procente deficit.
Să formalizăm. Avem A PIB, o cădere economică de x şi, fără deficit, o componentă a cheltuielilor Statului de y. După căderea economică şi fără reformă avem un PIB de A(1-x), cheltuieli de Ay şi venituri de Ay(1-x), deficitul procentual este (cheltuieli-venituri)/PIB, un deficit procentual de yx/(1-x).
Deci, cu cât este mai mare implicarea Statului în economie cu atât este mai mare deficitul bugetar pentru care trebuie să plătim toţi. Cu cât căderea economică este mai mare creşterea deficitului este mai abruptă pentru că deficitul nu este liniar în creştere cu căderea economică.
La noi au crescut cheltuielile, pe vremea Guvernului Tăriceanu y-ul s-a mărit, actualul Guvern nu a luat nicio măsură să scadă x-ul sau y-ul. Dacă ne punem însă întrebarea ce era mai important, era scăderea x-ului, măsuri anticriză, mai greu de făcut decât scăderea y-ului, adică a influenţei Statului în economie.
În vremuri grele e mai eficient să ai în vedere creştera economică decât scăderea ponderii Statului în economie. Dar e mai uşor să reduci cheltuielile decât să iei măsuri.
Nu s-a făcut nimic, totul rămâne la nivelul clasei a IX-a.
PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.
duminică, 20 septembrie 2009
Distribuţia bogăţiei - II
Din episodul de ieri:
"Deci toţi agenţii economici formează o reţea, fac tranzacţii între ei, investesc relativ proporţional cu averea pe care o au, rezultatul investiţiilor este impredictibil. După o vreme distribuţia bogăţiei urmează curba lui Pareto cu o valoare a parametrului y între 2 şi 3. Chiar dacă la început toţi aveau aceeaşi sumă şi oricum este reţeaua formată curba lui Pareto de distribuţie a bogăţiei pare sau chiar este un dat al naturii economiei."
Ce conduce la o curbă a lui Pareto în care redistribuirea este mai echitabilă? Uşurinţa comerţului este primul factor. Cu cât schimburile între agenţii economici sunt mai uşor de făcut cu atât curba lui Pareto este mai echitabilă.
O reţea în care sunt puţine legături pentru fiecare nod conduce la o distribuţie mai puţin echitabilă decât una pentru care sunt mai multe legături la fiecare nod.
Dacă libertatea comerţului este blocată, prin multe taxe şi regulamente sau prin regimuri de tip Coreea de Nord curba lui Pareto este mai nedreaptă şi sărăcia mai răspândită, averea se concentrează în mâna unui grup de potentaţi.
Că avem aceste cazuri în realitate este suficient să ne uităm la Rusia după căderea URSS, ţara oligarhilor, Mexic unde 40 de persoane deţineau 30 de procente din bogăţia ţării sau Nigeria.
Interesant este faptul că dacă schimburile se fac la distanţă atunci redistribuirea este mai echilibrată. De aici nevoia de infrastructură, înflorirea afacerilor din IT unde distanţa fizică este mai puţin importantă. Spre dezamăgirea celor care luptă împotriva globalizării aceasta este un motor al creşterii bunăstării. Ca exemplu trebuie să ne uităm doar la succesul Loganului. Eliminarea barierelor vamale creşte bunăstarea nu o scade.
Am stabilit că investiţiile sunt impredictibile. Cu cât sunt mai puţin impredictibile cu atât redistribuţia este mai echitabilă. Tradus în limba noastră, cu cât speculaţiile sunt mai puţine, contractele cu Statul (care este cel mai mare agent economic) mai puţin date "pe ochi frumoşi" cu atât lucrurile sunt mai echitabile. De asemenea o cantitate prea mare de investiţii riscante conduce la un joc al hazardului care duce la inechitate. Cred că e evident că speculaţiile făcute în domeniul construcţiilor, în US, Spania sau România, au condus la o redistribuire foarte nedreaptă atât în rândul celor care au construit cât şi în rândul celor care au cumpărat case ca investiţie cât şi în rândul băncilor ca să nu mai vorbim de cei care au cumpărat.
Un alt punct care influenţează modul de distribuţie al bogăţiei în societate sunt taxele şi impozitele. Impozitele pe venit şi impozitele pe proprietate. Dacă acestea se redistribuie în mod egal în societate curba lui Pareto, normal, devine mai echitabilă. Dacă taxele pe venit duc la o redistribuire mai corectă pentru taxele pe proprietate, surprinzător, numai o parte este necesar a fi redistribuită. O taxare a veniturilor suficient de mare dar nu atât de mare cât să blocheze comerţul conduce la o redistribuire mai echitabilă.
În schimb taxele pe consum cum este TVA-ul au un rol nefast, inclusiv cele pentru produsele de lux, pentru că reduc numărul de legături între agenţi, blochează procesul economic şi conduc la o curbă mai puţin echitabilă. Creşterea acestor taxe conduce la o sumă mai mare de bani pentru speculaţii şi de aici la o redistribuire mai inechitabilă.
Ca să sintetizăm. Un comerţ cât mai liber şi cât mai la distanţă. Mai puţine speculaţii şi investiţii riscante şi un sistem de taxare corect bazat pe taxarea veniturilor şi redistribuire conduc la o curbă Pareto mai echitabilă.
Modelul pe care l-am prezentat este pur teoretic şi nerealist în multe puncte. Deci nu trebuie considerat literă de lege sau izvor de politici publice. Este doar o simplă modelare imperfectă a realităţii. Dar două idei se pot desprinde. Prima este că în curând un asemenea tip de modele o să înlocuiască teoriile economice, o să-i lase pe politicieni fără argumentele demagogice. E doar o problemă de timp şi resurse. Cea de a doua concluzie este că deşi imperfect modelul ne spune că piaţa liberă, globalizarea şi reglementarea speculaţiilor, eliminarea corupţiei plus un sistem de impozitare inteligent sunt viitorul. Matematica nu are ideologie.
Mulţumesc tuturor celor care mi-au dat link-uri pentu alte materiale. Nu ştiu dacă asemenea lucruri au succes sau plictisesc dar sper să fie altceva decât presa noastră cea de toate zilele.
PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.
"Deci toţi agenţii economici formează o reţea, fac tranzacţii între ei, investesc relativ proporţional cu averea pe care o au, rezultatul investiţiilor este impredictibil. După o vreme distribuţia bogăţiei urmează curba lui Pareto cu o valoare a parametrului y între 2 şi 3. Chiar dacă la început toţi aveau aceeaşi sumă şi oricum este reţeaua formată curba lui Pareto de distribuţie a bogăţiei pare sau chiar este un dat al naturii economiei."
Ce conduce la o curbă a lui Pareto în care redistribuirea este mai echitabilă? Uşurinţa comerţului este primul factor. Cu cât schimburile între agenţii economici sunt mai uşor de făcut cu atât curba lui Pareto este mai echitabilă.
O reţea în care sunt puţine legături pentru fiecare nod conduce la o distribuţie mai puţin echitabilă decât una pentru care sunt mai multe legături la fiecare nod.
Dacă libertatea comerţului este blocată, prin multe taxe şi regulamente sau prin regimuri de tip Coreea de Nord curba lui Pareto este mai nedreaptă şi sărăcia mai răspândită, averea se concentrează în mâna unui grup de potentaţi.
Că avem aceste cazuri în realitate este suficient să ne uităm la Rusia după căderea URSS, ţara oligarhilor, Mexic unde 40 de persoane deţineau 30 de procente din bogăţia ţării sau Nigeria.
Interesant este faptul că dacă schimburile se fac la distanţă atunci redistribuirea este mai echilibrată. De aici nevoia de infrastructură, înflorirea afacerilor din IT unde distanţa fizică este mai puţin importantă. Spre dezamăgirea celor care luptă împotriva globalizării aceasta este un motor al creşterii bunăstării. Ca exemplu trebuie să ne uităm doar la succesul Loganului. Eliminarea barierelor vamale creşte bunăstarea nu o scade.
Am stabilit că investiţiile sunt impredictibile. Cu cât sunt mai puţin impredictibile cu atât redistribuţia este mai echitabilă. Tradus în limba noastră, cu cât speculaţiile sunt mai puţine, contractele cu Statul (care este cel mai mare agent economic) mai puţin date "pe ochi frumoşi" cu atât lucrurile sunt mai echitabile. De asemenea o cantitate prea mare de investiţii riscante conduce la un joc al hazardului care duce la inechitate. Cred că e evident că speculaţiile făcute în domeniul construcţiilor, în US, Spania sau România, au condus la o redistribuire foarte nedreaptă atât în rândul celor care au construit cât şi în rândul celor care au cumpărat case ca investiţie cât şi în rândul băncilor ca să nu mai vorbim de cei care au cumpărat.
Un alt punct care influenţează modul de distribuţie al bogăţiei în societate sunt taxele şi impozitele. Impozitele pe venit şi impozitele pe proprietate. Dacă acestea se redistribuie în mod egal în societate curba lui Pareto, normal, devine mai echitabilă. Dacă taxele pe venit duc la o redistribuire mai corectă pentru taxele pe proprietate, surprinzător, numai o parte este necesar a fi redistribuită. O taxare a veniturilor suficient de mare dar nu atât de mare cât să blocheze comerţul conduce la o redistribuire mai echitabilă.
În schimb taxele pe consum cum este TVA-ul au un rol nefast, inclusiv cele pentru produsele de lux, pentru că reduc numărul de legături între agenţi, blochează procesul economic şi conduc la o curbă mai puţin echitabilă. Creşterea acestor taxe conduce la o sumă mai mare de bani pentru speculaţii şi de aici la o redistribuire mai inechitabilă.
Ca să sintetizăm. Un comerţ cât mai liber şi cât mai la distanţă. Mai puţine speculaţii şi investiţii riscante şi un sistem de taxare corect bazat pe taxarea veniturilor şi redistribuire conduc la o curbă Pareto mai echitabilă.
Modelul pe care l-am prezentat este pur teoretic şi nerealist în multe puncte. Deci nu trebuie considerat literă de lege sau izvor de politici publice. Este doar o simplă modelare imperfectă a realităţii. Dar două idei se pot desprinde. Prima este că în curând un asemenea tip de modele o să înlocuiască teoriile economice, o să-i lase pe politicieni fără argumentele demagogice. E doar o problemă de timp şi resurse. Cea de a doua concluzie este că deşi imperfect modelul ne spune că piaţa liberă, globalizarea şi reglementarea speculaţiilor, eliminarea corupţiei plus un sistem de impozitare inteligent sunt viitorul. Matematica nu are ideologie.
Mulţumesc tuturor celor care mi-au dat link-uri pentu alte materiale. Nu ştiu dacă asemenea lucruri au succes sau plictisesc dar sper să fie altceva decât presa noastră cea de toate zilele.
PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.
sâmbătă, 19 septembrie 2009
Distribuţia bogăţiei - I
Să vorbim întâi despre legea lui Pareto. Până la descoperirea acestei legi pe care o să o explic în continuare se credea că distribuţia bogăţiei în societate depinde de condiţiile economice ale unei ţări, de resurse, de nivel de educaţie al populaţiei, de structura sectorială a economiei etc.Legea lui Pareto, greşit numită legea 80 - 20, ne spune, pe scurt, că distribuţia bogăţiei în societate se face după o formulă, N=x/(By) . N este numărul de cetăţeni care posedă cantitatea B, x parametru pozitiv, y este un parametru pozitiv mai mare ca 1. Cu cât este mai mare cantitatea de bunuri B cu atât avem mai puţini cetăţeni care posedă această cantitate. Banii sunt practic în mâna unei minorităţi restrânse.
Până în anul 2000 nu exista o explicaţie pentru această lege. Parametrii sunt diferiţi de la ţară la ţară dar legea funcţionează peste tot. Jean-Philippe Bouchaud şi Marc M´ezard (lucrarea e sinistră pentru majoritatea covârşitoare, inclusiv pentru mine), doi fizicieni specializaţi în fizica materialelor, au început să dezvolte un model economic de la zero. Au presupus, spre nedumerirea majorităţii economiştilor care postulează comportamentul perfect raţional al agenţilor economici, că viaţa e impredictibilă. Că investiţiile sunt impredictibile ca valoare în timp, căderi sau salturi spectaculoase la bursă sau case la preţuri astronomice care se prăbuşesc, preţurile nu casele, toate acestea le trăim. Mai mult, tunuri sau ţepe economice există peste tot, sunt greu de pus într-un model. Aşa că e mai simplu să considerăm lucrurile impredictibile. Imaginea este de aici.Au mai presupus că fiecare agent economic face comerţ cu alţi câţiva aleşi la întâmplare, în realitate nu e chiar aşa dar vedem mai târziu. O altă presupunere, venită din fizică, este invarianţa modelului la moneda folosită, nu contează ce monedă e folosită în tranzacţiile dintre agenţi. Şi au mai făcut o presupunere de bun simţ, că oamenii bogaţi investesc mai mult decât cei săraci, deci câştigă sau pierd mai mult, am presupus că viaţa e impredictibilă.
Deci toţi agenţii economici formează o reţea, fac tranzacţii între ei, investesc relativ proporţional cu averea pe care o au, rezultatul investiţiilor este impredictibil. După o vreme distribuţia bogăţiei urmează curba lui Pareto cu o valoare a parametrului y între 2 şi 3. Chiar dacă la început toţi aveau aceeaşi sumă şi oricum este reţeaua formată curba lui Pareto de distribuţie a bogăţiei pare sau chiar este un dat al naturii economiei.
Aşa că, în acest prim episod, următorul mâine, putem concluziona. Eradicarea diferenţelor sociale e imposibilă, înlăturarea actualilor bogaţi o să aducă alţii în faţă. Socialismul este o utopie, o să vedem că atunci de fapt toţi sunt săraci şi extrem de puţini bogaţi. Dar nu orice curbă a lui Pareto este la fel de nedreaptă şi există factori care pot conduce la o distribuţie mai echitabilă a bogăţiei, un y mai mic. De asemenea distribuţia bogăţiei nu e la fel de la ţară la ţară în sensul că acelaşi loc pe scală în 2 ţări diferite nu înseamnă aceeaşi bogăţie, o ţară poate să fie în ansamblu mai bogată (x1>x2).
Ca o ultimă concluzie pentru prima parte este că nu discutăm despre indivizi ci despre o ţară în ansamblul ei sau despre întreaga lume. Nu vă lansaţi în concluzii definitive că povestea e mai lungă.
Mulţumesc anonimului care mi-a semnalat articolele. Domeniul din care face parte o asemenea lucrare se cheamă economie computaţională.
PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.
joi, 20 august 2009
Dobânda de referinţă
Orice sportiv prins dopat este considerat trişor şi îndepărtat din viaţa sportivă. Rezultatele lui sunt şterse din tabele, nu-i mai este permisă participarea la competiţii şi este supus oprobriului public. Înşelătoria se pedepseşte şi medaliile sunt retrase.
Inflaţia este fenomenul prin care valoarea banilor se depreciază în timp. Ce anul ăsta se cumpără cu 1 leu peste un an o să se cumpere cu 1 leu şi 5 bani. O inflaţie de 5 procente.
Statele au o bancă centrală care reglementează o dobândă de referinţă la care se raportează toate dobânzile bancare.
Dacă dobânda de referinţă este mică şi inflaţia mare (diferenţa dintre ele este negativă sau zero) oamenii pot lua un credit relativ uşor şi pentru că inflaţia e mare pentru a nu pierde valoarea banilor împrumutaţi cumpără imediat bunuri şi servicii. Este stimulat consumul şi investiţiile pentru că banii sunt ieftini (dobândă mică) şi trebuie cheltuiţi repede pentru a nu-şi pierde valoarea. Investiţiile pot să aibă o rată a profitului mică pentru că dobânda e mică. Băncile comerciale nu sunt foarte interesate de bonitatea clienţilor. E o perioadă de boom economic. Orice investiţie e bună. Şomajul scade.
Să nu uităm că băncile comerciale împrumută cam de 10 ori mai mulţi bani decât au de fapt (cu cât acest număr e mai mic cu atât e mai mic pericolul de credit acordat prea uşor). Practic piaţa e inundată de bani inexistenţi. Devin astfel viabile investiţii pe termen lung care nu produc bunuri şi servicii decât peste o perioadă îndelungată de timp. Datorită competiţiei între antrepenori împrumuturile pe termen lung devin o "necesitate". Pentru că toată lumea cumpără se produce o scădere a economiilor populaţiei şi împrumuturile încep să fie cerute înapoi pentru că depozitele sunt bani reali nu inexistenţi în realitate cum sunt majoritatea celor împrumutaţi şi de aici dezastrul investiţional al multor împrumuturi luate prea uşor sau pe un termen prea lung.
Creşte cantitatea de bunuri şi servicii disponibile pe piaţă. Natural ar fi ca preţul acestora să scadă, să scadă inflaţia şi să se ajungă la echilibru dar producţia de bunuri şi servicii e incapabilă să ţină pasul cu cantitatea de bani existenţi pe piaţă. Scăderea inflaţiei este mult mai lentă şi echilibrul se atinge într-un ritm mult mai lent. Este posibil ca să nu se ajungă la echilibru, actorii economici falimentând iar producţia de bunuri şi servicii să nu crească. Prin falimente scade puterea de cumpărare, creşte şomajul scade consumul şi se ajunge la un cerc vicios şi la hiperinflaţie.
Când dobânda de referinţă e mare şi inflaţia mică (diferenţa lor e pozitivă) oamenii au tendinţa naturală de a păstra banii şi a limita consumul, este stimulată economisirea. Creditul este scump, investiţiile sunt reduse pentru că pentru a returna creditul eficienţa afacerilor trebuie să fie mare, profitul trebuie să depăşească dobânda mare. Băncile comerciale dau credite greu şi verifică bonitatea clienţilor. E o perioadă de limitare a dezvoltării economice. Investiţiile sunt rare. Scade cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă. Natural ar fi ca preţul acestora să crească, să crească inflaţia şi să se ajungă la un echilibru. De asemenea rata şomajului este mare. Sunt favorizate investiţiile pe termen scurt cu rată a profitului mare. Rata profitului mare pe termen scurt se poate face legal prin exploatarea exagerată a resurselor naturale cu efectele cunoscute.
Practic băncile centrale stabilesc cu de la sine putere ce este bine şi ce este rău pentru economia unei ţări. Favorizează anumite ramuri economice mărind sau micşorând rata dobânzii de referinţă.
Creşterile economice bazate pe credite ieftine sunt precum sportivul dopat, criza ne arată că este dopat. Ce fac prea puternicii zilei? Măresc doza. Când dopingul nu există atletul mănâncă şi mâncarea copiilor.
Nu capitalismul şi economia de piaţă sunt vinovate de criză ci reglementarea dobânzilor prin bănci centrale şi împrumutul din bani inexistenţi. N-ar fi mai simplu ca să nu existe nicio dobândă de referinţă, dobânzile să se stabilească printr-un proces de negociere între antrepenor şi bancă în funcţie de proiect. O dobândă de referinţă prea mică dă un semnal al investiţiilor pe termen lung şi consumului, una prea mare mare investiţiilor cu termen scurt de recuperare. Oamenii se adaptează factorului incontrolabil numit dobândă de referinţă, acesta nu face parte din piaţă, este la îndemâna unui grup de oameni care stabilesc reguli. Preţul banilor e şi el un preţ şi trebuie lăsat liber.
Ăsta e un exerciţiu de logică economică cu care mai nimeni nu e de acord. Doar că-l trăim. Că e posibil un sistem bancar fără dobândă de referinţă este sistemul bancar islamic în care nu există dobândă iar acesta, sistemul, există şi înfloreşte. Şi aici e un articol interesant.
Inflaţia este fenomenul prin care valoarea banilor se depreciază în timp. Ce anul ăsta se cumpără cu 1 leu peste un an o să se cumpere cu 1 leu şi 5 bani. O inflaţie de 5 procente.
Statele au o bancă centrală care reglementează o dobândă de referinţă la care se raportează toate dobânzile bancare.
Dacă dobânda de referinţă este mică şi inflaţia mare (diferenţa dintre ele este negativă sau zero) oamenii pot lua un credit relativ uşor şi pentru că inflaţia e mare pentru a nu pierde valoarea banilor împrumutaţi cumpără imediat bunuri şi servicii. Este stimulat consumul şi investiţiile pentru că banii sunt ieftini (dobândă mică) şi trebuie cheltuiţi repede pentru a nu-şi pierde valoarea. Investiţiile pot să aibă o rată a profitului mică pentru că dobânda e mică. Băncile comerciale nu sunt foarte interesate de bonitatea clienţilor. E o perioadă de boom economic. Orice investiţie e bună. Şomajul scade.
Să nu uităm că băncile comerciale împrumută cam de 10 ori mai mulţi bani decât au de fapt (cu cât acest număr e mai mic cu atât e mai mic pericolul de credit acordat prea uşor). Practic piaţa e inundată de bani inexistenţi. Devin astfel viabile investiţii pe termen lung care nu produc bunuri şi servicii decât peste o perioadă îndelungată de timp. Datorită competiţiei între antrepenori împrumuturile pe termen lung devin o "necesitate". Pentru că toată lumea cumpără se produce o scădere a economiilor populaţiei şi împrumuturile încep să fie cerute înapoi pentru că depozitele sunt bani reali nu inexistenţi în realitate cum sunt majoritatea celor împrumutaţi şi de aici dezastrul investiţional al multor împrumuturi luate prea uşor sau pe un termen prea lung.
Creşte cantitatea de bunuri şi servicii disponibile pe piaţă. Natural ar fi ca preţul acestora să scadă, să scadă inflaţia şi să se ajungă la echilibru dar producţia de bunuri şi servicii e incapabilă să ţină pasul cu cantitatea de bani existenţi pe piaţă. Scăderea inflaţiei este mult mai lentă şi echilibrul se atinge într-un ritm mult mai lent. Este posibil ca să nu se ajungă la echilibru, actorii economici falimentând iar producţia de bunuri şi servicii să nu crească. Prin falimente scade puterea de cumpărare, creşte şomajul scade consumul şi se ajunge la un cerc vicios şi la hiperinflaţie.
Când dobânda de referinţă e mare şi inflaţia mică (diferenţa lor e pozitivă) oamenii au tendinţa naturală de a păstra banii şi a limita consumul, este stimulată economisirea. Creditul este scump, investiţiile sunt reduse pentru că pentru a returna creditul eficienţa afacerilor trebuie să fie mare, profitul trebuie să depăşească dobânda mare. Băncile comerciale dau credite greu şi verifică bonitatea clienţilor. E o perioadă de limitare a dezvoltării economice. Investiţiile sunt rare. Scade cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă. Natural ar fi ca preţul acestora să crească, să crească inflaţia şi să se ajungă la un echilibru. De asemenea rata şomajului este mare. Sunt favorizate investiţiile pe termen scurt cu rată a profitului mare. Rata profitului mare pe termen scurt se poate face legal prin exploatarea exagerată a resurselor naturale cu efectele cunoscute.
Practic băncile centrale stabilesc cu de la sine putere ce este bine şi ce este rău pentru economia unei ţări. Favorizează anumite ramuri economice mărind sau micşorând rata dobânzii de referinţă.
Creşterile economice bazate pe credite ieftine sunt precum sportivul dopat, criza ne arată că este dopat. Ce fac prea puternicii zilei? Măresc doza. Când dopingul nu există atletul mănâncă şi mâncarea copiilor.
Nu capitalismul şi economia de piaţă sunt vinovate de criză ci reglementarea dobânzilor prin bănci centrale şi împrumutul din bani inexistenţi. N-ar fi mai simplu ca să nu existe nicio dobândă de referinţă, dobânzile să se stabilească printr-un proces de negociere între antrepenor şi bancă în funcţie de proiect. O dobândă de referinţă prea mică dă un semnal al investiţiilor pe termen lung şi consumului, una prea mare mare investiţiilor cu termen scurt de recuperare. Oamenii se adaptează factorului incontrolabil numit dobândă de referinţă, acesta nu face parte din piaţă, este la îndemâna unui grup de oameni care stabilesc reguli. Preţul banilor e şi el un preţ şi trebuie lăsat liber.
Ăsta e un exerciţiu de logică economică cu care mai nimeni nu e de acord. Doar că-l trăim. Că e posibil un sistem bancar fără dobândă de referinţă este sistemul bancar islamic în care nu există dobândă iar acesta, sistemul, există şi înfloreşte. Şi aici e un articol interesant.
vineri, 14 august 2009
Despre salariul minim
Ultima idee a Guvernului este creşterea salariului minim. Salariul minim are ca scop ca orice muncă retribuită să asigure un nivel minim de trai.
Cred că nimeni, la o primă vedere, nu este împotriva stabilirii acestui plafon minimal de salarizare. Teoretic este minunat. Dar practic? Există oameni care sunt dispuşi să lucreze sub salariul minim? Indiscutabil. Cine sunt aceştia? Cei mai oropsiţi. Cei care fac o cantitate de muncă sau o muncă de o calitate atât de redusă sau cunoştiinţele lor nu sunt cerute de piaţă că nu pot obţine un salariu minim.
Prin existenţa salariului minim cei mai afectaţi sunt tocmai cei pe care o societate civilizată ar trebui să-i apere. Prin faptul că munca lor nu valorează pe piaţa muncii cât salariul minim ei nu pot găsi o slujbă legală, nu au acces la asigurări sociale, nu au acces la ajutorul de şomaj, nu sunt apăraţi de lege în faţa abuzurilor, sunt practic aruncaţi într-o mizerie mult mai neagră decât dacă salariul minim nu ar exista.
Salariul minim împinge oamenii la ilegalităţi, la violenţă, creşte munca la negru şi nesiguranţa socială.
În vremuri de criză creşterea salariului minim nu este o măsură de solidaritate socială, dimpotrivă. Împinge şi mai mulţi oameni în postura de a nu-şi putea asigura o sursă legală şi relativ sigură de venit.
De asemenea, eliminarea salariului minim ar putea creşte veniturile Statului din taxe şi impozite pentru că mulţi din cei care lucrează la negru ar face presiuni pentru a intra în legalitate, lucru cu care şi mulţi patroni ar fi de acord.
Ideea unui salariu minim diferit pentru cei cu studii superioare este discriminatorie pentru că şi un asemenea om are dreptul să care saci cu nisip dacă nu găseşte altceva de lucru. Şi nu merită plătit mai mult pentru căratul sacilor faţă de un analfabet. De fapt dacă spune că are studii superioare nimeni nu-l angajează.
Salariul minim este o măsură care loveşte în cei mai amărâţi membri ai societăţii, este discriminatoriu şi păgubos pentru societate în ansamblul ei pentru că duce la ilegalităţi. Dar cât de bine sună în presă şi în discursurile politicienilor şi liderilor de sindicat. De fiecare dată când se impun reguli cineva e păgubit, prin salariu minim păgubiţii sunt cei mai vulnerabili. Mai pe larg aici.
PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.
Cred că nimeni, la o primă vedere, nu este împotriva stabilirii acestui plafon minimal de salarizare. Teoretic este minunat. Dar practic? Există oameni care sunt dispuşi să lucreze sub salariul minim? Indiscutabil. Cine sunt aceştia? Cei mai oropsiţi. Cei care fac o cantitate de muncă sau o muncă de o calitate atât de redusă sau cunoştiinţele lor nu sunt cerute de piaţă că nu pot obţine un salariu minim.
Prin existenţa salariului minim cei mai afectaţi sunt tocmai cei pe care o societate civilizată ar trebui să-i apere. Prin faptul că munca lor nu valorează pe piaţa muncii cât salariul minim ei nu pot găsi o slujbă legală, nu au acces la asigurări sociale, nu au acces la ajutorul de şomaj, nu sunt apăraţi de lege în faţa abuzurilor, sunt practic aruncaţi într-o mizerie mult mai neagră decât dacă salariul minim nu ar exista.
Salariul minim împinge oamenii la ilegalităţi, la violenţă, creşte munca la negru şi nesiguranţa socială.
În vremuri de criză creşterea salariului minim nu este o măsură de solidaritate socială, dimpotrivă. Împinge şi mai mulţi oameni în postura de a nu-şi putea asigura o sursă legală şi relativ sigură de venit.
De asemenea, eliminarea salariului minim ar putea creşte veniturile Statului din taxe şi impozite pentru că mulţi din cei care lucrează la negru ar face presiuni pentru a intra în legalitate, lucru cu care şi mulţi patroni ar fi de acord.
Ideea unui salariu minim diferit pentru cei cu studii superioare este discriminatorie pentru că şi un asemenea om are dreptul să care saci cu nisip dacă nu găseşte altceva de lucru. Şi nu merită plătit mai mult pentru căratul sacilor faţă de un analfabet. De fapt dacă spune că are studii superioare nimeni nu-l angajează.
Salariul minim este o măsură care loveşte în cei mai amărâţi membri ai societăţii, este discriminatoriu şi păgubos pentru societate în ansamblul ei pentru că duce la ilegalităţi. Dar cât de bine sună în presă şi în discursurile politicienilor şi liderilor de sindicat. De fiecare dată când se impun reguli cineva e păgubit, prin salariu minim păgubiţii sunt cei mai vulnerabili. Mai pe larg aici.
PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.
marți, 11 august 2009
Bunăstare şi PIB - II
Ieri am descris argumentele practice care fac din PIB un indicator nepotrivit pentru a măsura bunăstarea unei naţiuni.
Azi să trecem la cele teoretice. PIB-ul este "Principalul agregat macroeconomic al sistemului contabil national ce exprima valoarea adaugata bruta a bunurilor si serviciilor ajunse in ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse in interiorul unei tari de catre agentii economici autohtoni si straini intr-o anumita perioada de timp, de regula un an."
Primul argument este că produsele finale au parcurs un întreg traseu. Ca să vinzi o maşină ai nevoie de tablă şi deci de oţel şi deci de cărbune şi minereu de fier sau electricitate şi fier vechi ca să-l produci. Întregul proces de producţie este o lungă listă dinamică de entităţi economice care conlucrează pentru realizarea produsului final. Deoarece PIB se bazează doar pe produsele finale nu ia în considerare chiar fenomenul producţiei.
PIB-ul nu reflectă capabilitatea unei naţiuni de a produce bunuri. La extrem putem să ne uităm la marii producători arabi de petrol care au o capacitate aproape nulă de a produce alte bunuri în afară de petrol dar PIB-ul este foarte mare. Dependenţa de bunuri esenţiale din import crează o falsă aparenţă de bunăstare pentru că se bazează pe valoarea subiectivă, de moment, a unor bunuri exportate în contrapartidă. Când acestea dispar există toate şansele ca ţara în cauză să intre în colaps din cauza imposibilităţii asigurării din surse propri a bunurilor esenţiale.
Dacă Guvernul se hotărăşte să construiască o piramidă sau o Casă a Poporului, lucru care nu aduce nicio bunăstare poporului, avem o creştere a PIB. Practic PIB-ul nu măsoară eficienţa investiţiilor. PIB-ul nu face diferenţă între banii investiţi într-o fermă de găini şi hainele de blană cumpărate de starletele media.
De asemenea PIB-ul nu reflectă distribuirea bunăstării în cadrul populaţiei, sunt state în care PIB-ul este relativ mare dar distribuţia este atât de polarizată încât practic câţiva au multe mere iar majoritatea niciunul dar în medie fiecare are un măr (vezi Guineea Ecuatorială).
Produsul Intern Brut ia în considerare consumul nu producţia ca izvor de bunăstare, nu măsoară eficienţa economică a capitalului ca producător de bunăstare şi nu face diferenţe în distribuţia acestui consum, nu exprimă o distribuţie a bunăstării în rândul membrilor unei naţiuni.
Indiscutabil PIB ne descrie o situaţie de moment ca reflecţie distorsionată a vieţii economice dintr-o ţară dar a face legătură între PIB şi bunăstarea populară nu este decât o extrapolare fără legătură cu realitatea. Nu dă o măsură a capacităţii de dezvoltare a ţării, nu exprimă capabilitatea de autosusţinere, face o medie grosieră a sănătăţii agenţilor economici, nu descrie distribuţia bunăstării sau tendinţele acestei distribuţii. Creşterea nesustenabilă a PIB-ului, aşa cum a avut-o România, nu a însemnat bunăstare cum nici scăderea de acum nu este un dezastru.
Altele sunt problemele României: importurile de alimente, educaţia absolut precară, sănătatea precară, implicarea mult prea mare a Statului în economie, obezitatea acestuia care a condus la un deficit bugetar de nesuportat, lipsa de viziune politică, corupţia, justiţia ineficientă şi multe altele. Rezolvarea acestora ar conduce la bunăstare.
Azi să trecem la cele teoretice. PIB-ul este "Principalul agregat macroeconomic al sistemului contabil national ce exprima valoarea adaugata bruta a bunurilor si serviciilor ajunse in ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse in interiorul unei tari de catre agentii economici autohtoni si straini intr-o anumita perioada de timp, de regula un an."
Primul argument este că produsele finale au parcurs un întreg traseu. Ca să vinzi o maşină ai nevoie de tablă şi deci de oţel şi deci de cărbune şi minereu de fier sau electricitate şi fier vechi ca să-l produci. Întregul proces de producţie este o lungă listă dinamică de entităţi economice care conlucrează pentru realizarea produsului final. Deoarece PIB se bazează doar pe produsele finale nu ia în considerare chiar fenomenul producţiei.
PIB-ul nu reflectă capabilitatea unei naţiuni de a produce bunuri. La extrem putem să ne uităm la marii producători arabi de petrol care au o capacitate aproape nulă de a produce alte bunuri în afară de petrol dar PIB-ul este foarte mare. Dependenţa de bunuri esenţiale din import crează o falsă aparenţă de bunăstare pentru că se bazează pe valoarea subiectivă, de moment, a unor bunuri exportate în contrapartidă. Când acestea dispar există toate şansele ca ţara în cauză să intre în colaps din cauza imposibilităţii asigurării din surse propri a bunurilor esenţiale.
Dacă Guvernul se hotărăşte să construiască o piramidă sau o Casă a Poporului, lucru care nu aduce nicio bunăstare poporului, avem o creştere a PIB. Practic PIB-ul nu măsoară eficienţa investiţiilor. PIB-ul nu face diferenţă între banii investiţi într-o fermă de găini şi hainele de blană cumpărate de starletele media.
De asemenea PIB-ul nu reflectă distribuirea bunăstării în cadrul populaţiei, sunt state în care PIB-ul este relativ mare dar distribuţia este atât de polarizată încât practic câţiva au multe mere iar majoritatea niciunul dar în medie fiecare are un măr (vezi Guineea Ecuatorială).
Produsul Intern Brut ia în considerare consumul nu producţia ca izvor de bunăstare, nu măsoară eficienţa economică a capitalului ca producător de bunăstare şi nu face diferenţe în distribuţia acestui consum, nu exprimă o distribuţie a bunăstării în rândul membrilor unei naţiuni.
Indiscutabil PIB ne descrie o situaţie de moment ca reflecţie distorsionată a vieţii economice dintr-o ţară dar a face legătură între PIB şi bunăstarea populară nu este decât o extrapolare fără legătură cu realitatea. Nu dă o măsură a capacităţii de dezvoltare a ţării, nu exprimă capabilitatea de autosusţinere, face o medie grosieră a sănătăţii agenţilor economici, nu descrie distribuţia bunăstării sau tendinţele acestei distribuţii. Creşterea nesustenabilă a PIB-ului, aşa cum a avut-o România, nu a însemnat bunăstare cum nici scăderea de acum nu este un dezastru.
Altele sunt problemele României: importurile de alimente, educaţia absolut precară, sănătatea precară, implicarea mult prea mare a Statului în economie, obezitatea acestuia care a condus la un deficit bugetar de nesuportat, lipsa de viziune politică, corupţia, justiţia ineficientă şi multe altele. Rezolvarea acestora ar conduce la bunăstare.
luni, 10 august 2009
Bunăstare şi PIB - I
Pentru a măsura realizările unei economii într-o perioadă de timp toată lumea se raportează la evoluţia Produsului Intern Brut.
PIB-ul este "Principalul agregat macroeconomic al sistemului contabil national ce exprima valoarea adaugata bruta a bunurilor si serviciilor ajunse in ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse in interiorul unei tari de catre agentii economici autohtoni si straini intr-o anumita perioada de timp, de regula un an."
Acesta nu ia în considerare producţia care nu are legătură cu piaţa, să zicem software-ul open source sau cel free, economia subterană, barterul şi economia de subzistenţă sau voluntariatul. Unele cresc bunăstarea populaţiei, altele fac rău societăţii (economia subterană, nu pentru că este subterană ci pentru că distorsionează piaţa).
De asemenea PIB-ul neglijează calitatea produselor, produsele de proastă calitate cumpărate în mod repetat duc la creşterea PIB-ului dar sunt practic risipă. Aşa cum nu este măsurată îmbunătăţirea în timp a produselor sau apariţia de produse noi, un calculator de azi este mult superior celui de acum 10 ani şi cu orice preţ era imposibilă cumpărarea de Viagra în 1980 sau a unui abonament la Internet în 1950. Scăderea preţului la calculatoare şi îmbunătăţirea acestora a adus bunăstare dar nu este posibilă cuantificarea în PIB. Ca şi apariţia de produse noi. Toate au dus la creşterea bunăstării.
PIB-ul nu ia în considerare faptul că o anumită parte a producţiei este dedicată reparării diferitelor pagube produse, de la calamităţi naturale la întreg sistemul medical sau la înlăturarea poluării. Creşterea PIB-ului nu are neapărat conotaţii pozitive. Creşterea consumului de medicamente nu este un semn bun când depăşeşte o anumită valoare, poate semnifica o înrăutăţire a stării de sănătate nu o îmbunătăţire a sistemului medical.
Produsul Intern Brut nu măsoară creşterea economică sustenabilă. Investiţii greşite aşa cum vedem acum în domeniul construcţiilor, sute de case construite şi fără cumpărători, sunt o sursă de creştere a PIB. Din cauza creditului ieftin consumul pe datorie duce la creşterea PIB-ului, utilizarea iraţională a resurselor naturale poate conduce la aparenţa bunăstării şi la creşterea PIB-ului. Cum, cu efect invers, becurile cu consum redus duc la scăderea PIB-ului deşi efectul este benefic.
Şi o să închei cu un citat al inventatorului noţiunii de PIB care dă valoarea acestui indicator ca indicator al bunăstării unei naţiuni.
"...the welfare of a nation [can] scarcely be inferred from a measure of national income..." - Simon Kuznets
Asta nu înseamnă că n-avem criză ci că nici măcar nu ştim la ce să ne uităm. Cred că nimeni sănătos la cap nu-şi doreşte un PIB mare ci să trăiască mai bine. Părerea mea.
PIB-ul este "Principalul agregat macroeconomic al sistemului contabil national ce exprima valoarea adaugata bruta a bunurilor si serviciilor ajunse in ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse in interiorul unei tari de catre agentii economici autohtoni si straini intr-o anumita perioada de timp, de regula un an."
Acesta nu ia în considerare producţia care nu are legătură cu piaţa, să zicem software-ul open source sau cel free, economia subterană, barterul şi economia de subzistenţă sau voluntariatul. Unele cresc bunăstarea populaţiei, altele fac rău societăţii (economia subterană, nu pentru că este subterană ci pentru că distorsionează piaţa).
De asemenea PIB-ul neglijează calitatea produselor, produsele de proastă calitate cumpărate în mod repetat duc la creşterea PIB-ului dar sunt practic risipă. Aşa cum nu este măsurată îmbunătăţirea în timp a produselor sau apariţia de produse noi, un calculator de azi este mult superior celui de acum 10 ani şi cu orice preţ era imposibilă cumpărarea de Viagra în 1980 sau a unui abonament la Internet în 1950. Scăderea preţului la calculatoare şi îmbunătăţirea acestora a adus bunăstare dar nu este posibilă cuantificarea în PIB. Ca şi apariţia de produse noi. Toate au dus la creşterea bunăstării.
PIB-ul nu ia în considerare faptul că o anumită parte a producţiei este dedicată reparării diferitelor pagube produse, de la calamităţi naturale la întreg sistemul medical sau la înlăturarea poluării. Creşterea PIB-ului nu are neapărat conotaţii pozitive. Creşterea consumului de medicamente nu este un semn bun când depăşeşte o anumită valoare, poate semnifica o înrăutăţire a stării de sănătate nu o îmbunătăţire a sistemului medical.
Produsul Intern Brut nu măsoară creşterea economică sustenabilă. Investiţii greşite aşa cum vedem acum în domeniul construcţiilor, sute de case construite şi fără cumpărători, sunt o sursă de creştere a PIB. Din cauza creditului ieftin consumul pe datorie duce la creşterea PIB-ului, utilizarea iraţională a resurselor naturale poate conduce la aparenţa bunăstării şi la creşterea PIB-ului. Cum, cu efect invers, becurile cu consum redus duc la scăderea PIB-ului deşi efectul este benefic.
Şi o să închei cu un citat al inventatorului noţiunii de PIB care dă valoarea acestui indicator ca indicator al bunăstării unei naţiuni.
"...the welfare of a nation [can] scarcely be inferred from a measure of national income..." - Simon Kuznets
Asta nu înseamnă că n-avem criză ci că nici măcar nu ştim la ce să ne uităm. Cred că nimeni sănătos la cap nu-şi doreşte un PIB mare ci să trăiască mai bine. Părerea mea.
marți, 28 iulie 2009
Bani albi pentru zile negre
Avem şi o veste bună în toată mizeria asta economică. Ea nu vine de la Guvern, instituţiile financiare internaţionale, economiile care o să iasă din criză înaintea noastră şi-o să ne tragă şi pe noi în sus.
Ca să opresc tensiunea crescândă, vestea bună vine de la poporul român. Acesta nu ştie că un anume John Maynard Keynes ne spune să consumăm, Statul să bage bani în orice şi în acest fel să descrească şomajul, mă rog, o întregă teorie economică în care Statul are un rol esenţial iar consumul e rege. Vestea bună este că poporul român a început să facă economii. Acestea au crescut cu 20 de procente faţă de anul trecut.
Majoritatea o să-mi spună că e de rău, că nu consumăm şi adâncim criza. Eu cred că tocmai acum consumul este cel real. S-a terminat cu consumerismul iraţional, cu banii ieftini, cu abundenţa "resurselor* provenite din tiparniţele băncilor centrale.
Până la ideile lui Keynes economia funcţiona, în principal, pe baza economiilor (în sensul depozitelor financiare), de acolo venea creditul. Banii ieftini au condus la ideea că oricine poate obţine credit, că orice investiţie e bună. Acum vedem că nu oricine poate să plătească creditele pe care oricine le putea lua, vedem că investiţiile, să zicem din construcţii, erau o aberaţie, nimeni nu stă pe străzi dar sunt mii de case goale, vedem cum arată realitatea de fapt.
Faptul că există falimente nu e un lucru atât de rău, investiţiile aberante dispar, firmele neeficiente mor, e un proces natural. Prin credite ieftine se încearcă o creştere artificială a investiţiilor şi consumului care nu se pot autosusţine şi cer din nou credite ieftine şi de aici cercul vicios din care încercăm acum să ieşim.
Dacă prin tipărirea de bani se aducea prosperitate de mult sărăcia era dispărută de pe faţa Pământului. Nu merge aşa, din păcate. Să încercăm prin economisire. O să-mi spuneţi că economisim de frică. Şi? O faptă bună e bună chiar dacă e făcută de frică.
Ce a învăţat Ben Bernake aici ştia poporul român de mult. Şi dovada e titlul. Plus:
Ca să opresc tensiunea crescândă, vestea bună vine de la poporul român. Acesta nu ştie că un anume John Maynard Keynes ne spune să consumăm, Statul să bage bani în orice şi în acest fel să descrească şomajul, mă rog, o întregă teorie economică în care Statul are un rol esenţial iar consumul e rege. Vestea bună este că poporul român a început să facă economii. Acestea au crescut cu 20 de procente faţă de anul trecut.
Majoritatea o să-mi spună că e de rău, că nu consumăm şi adâncim criza. Eu cred că tocmai acum consumul este cel real. S-a terminat cu consumerismul iraţional, cu banii ieftini, cu abundenţa "resurselor* provenite din tiparniţele băncilor centrale.
Până la ideile lui Keynes economia funcţiona, în principal, pe baza economiilor (în sensul depozitelor financiare), de acolo venea creditul. Banii ieftini au condus la ideea că oricine poate obţine credit, că orice investiţie e bună. Acum vedem că nu oricine poate să plătească creditele pe care oricine le putea lua, vedem că investiţiile, să zicem din construcţii, erau o aberaţie, nimeni nu stă pe străzi dar sunt mii de case goale, vedem cum arată realitatea de fapt.
Faptul că există falimente nu e un lucru atât de rău, investiţiile aberante dispar, firmele neeficiente mor, e un proces natural. Prin credite ieftine se încearcă o creştere artificială a investiţiilor şi consumului care nu se pot autosusţine şi cer din nou credite ieftine şi de aici cercul vicios din care încercăm acum să ieşim.
Dacă prin tipărirea de bani se aducea prosperitate de mult sărăcia era dispărută de pe faţa Pământului. Nu merge aşa, din păcate. Să încercăm prin economisire. O să-mi spuneţi că economisim de frică. Şi? O faptă bună e bună chiar dacă e făcută de frică.
Ce a învăţat Ben Bernake aici ştia poporul român de mult. Şi dovada e titlul. Plus:
- Banul muncit nu se prăpădeşte.
- Banul la ban trage.
- Economisiţi bănuţii, banii cei mari vor avea grijă de ei înşişi.
- Banul bani câştigă.
- Banii nu ajung, trebuie să ştii să-i cheltuieşti.
- Niciodată să nu-ţi cheltuieşti banii înainte de a-i avea.
- Cine nu respectă bănuţul nu e demn de un ban mai mare.
- Nu e o artă să câştigi banul dar e o artă să ştii să-l chiverniseşti.
- Când ai bani gândeşte-te la ziua când nu-i vei mai avea.
miercuri, 22 iulie 2009
Despre rata şomajului
Creşte rata şomajului. Guvernul se laudă că e sub cea europeană. Ăsta nu e un argument. Dar am şi eu o întrebare, pentru Guvern şi economişti. Care sunt domeniile din care au fost daţi afară oamenii?
Că dacă au fost date afară filatoare şi programatori, în vecii veciilor, prin investiţii în infrastructură n-o să-i absoarbă în câmpul muncii la loc. Şi dacă au fost daţi afară la Tulcea degeaba fac investiţii la Baia Mare că oamenii ăia nu pot pleca o jumătate de ţară lăsând totul vraişte acasă. Unii poate dar nu majoritatea.
Şi ca să păstreze locurile de muncă, cum bine doar zice Boc, care sunt ramurile economice cele mai ameninţate de şomaj? Toate în mod egal, construcţiile, IT-ul, producţia de textile, agricultura? Care sunt proporţiile? Pentru că financiar pentru Guvern e echivalent dar pentru economia reală nu. O sută de mii de oameni în IT&C produc 10 procente din PIB. În agricultură lucrează mult mai mulţi şi s-a ajuns într-un an bun la 8 procente din PIB. Nu cred că 10.000 de oameni fără slujbă din IT sunt echivalenţi pentru economie cu 10.000 din agricultură.
În plus, există o mare diferenţă economică între oamenii disponibilizaţi din economia privată şi posibilii dar improbabilii funcţionari disponibilizaţi. Doar economică, nu socială.
Şi mai întreb, care este numărul de cetăţeni apţi de muncă dar care au ieşit din orice statistică?
Rata şomajului este un indicator care sugerează, în nişte limite, o problemă socială nu una economică. Se poate inventa de pildă un indicator grosier de productivitate, PIB-ul împărţit la numărul persoanelor rezidente apte de muncă. Productivitatea pe posibil angajat. Deşi nici PIB-ul ca indicator economic nu spune prea multe, de altfel nici n-a fost inventat cu scopul actual.
Că dacă au fost date afară filatoare şi programatori, în vecii veciilor, prin investiţii în infrastructură n-o să-i absoarbă în câmpul muncii la loc. Şi dacă au fost daţi afară la Tulcea degeaba fac investiţii la Baia Mare că oamenii ăia nu pot pleca o jumătate de ţară lăsând totul vraişte acasă. Unii poate dar nu majoritatea.
Şi ca să păstreze locurile de muncă, cum bine doar zice Boc, care sunt ramurile economice cele mai ameninţate de şomaj? Toate în mod egal, construcţiile, IT-ul, producţia de textile, agricultura? Care sunt proporţiile? Pentru că financiar pentru Guvern e echivalent dar pentru economia reală nu. O sută de mii de oameni în IT&C produc 10 procente din PIB. În agricultură lucrează mult mai mulţi şi s-a ajuns într-un an bun la 8 procente din PIB. Nu cred că 10.000 de oameni fără slujbă din IT sunt echivalenţi pentru economie cu 10.000 din agricultură.
În plus, există o mare diferenţă economică între oamenii disponibilizaţi din economia privată şi posibilii dar improbabilii funcţionari disponibilizaţi. Doar economică, nu socială.
Şi mai întreb, care este numărul de cetăţeni apţi de muncă dar care au ieşit din orice statistică?
Rata şomajului este un indicator care sugerează, în nişte limite, o problemă socială nu una economică. Se poate inventa de pildă un indicator grosier de productivitate, PIB-ul împărţit la numărul persoanelor rezidente apte de muncă. Productivitatea pe posibil angajat. Deşi nici PIB-ul ca indicator economic nu spune prea multe, de altfel nici n-a fost inventat cu scopul actual.
miercuri, 15 iulie 2009
O problemă de morală sau una financiară
Până unde un ziarist ascultă de ordinele patronului şi de unde calcă deontologia? Presa este o afacere privată, place sau nu place, singura alternativă este presa finanţată guvernamental.
Presa trebuie doar să informeze o să spună mulţi. Ok. Poate exista financiar o presă care doar informează şi nu face niciun comentariu. Asta lăsând la o parte că şi din informare, sau lipsa acesteia, se poate manipula. Dar, să zicem, că informează corect.
Interviurile o să fie de genul "Cum comentaţi ştirea X?". Moderatorii o să dea cuvântul sau o să-l ia şi atât. Investigaţiile de presă nu-şi au rostul pentru că atacă pe cineva şi imediat apare acuzaţia de părtinire. Rezistă financiar o asemenea presă? Părerea mea sinceră este că nu.
Şi dacă se introduc comentariile până unde sunt permise? Pentru că sunt făcute de un om care are păreri. Nu există om imparţial, cel mai evident loc este tocmai locul în care este cel mai strigat acest deziderat, în comentariile cititorilor. Sunt de departe cei mai părtinitori, virulenţi, agresivi dar nu permit tocmai celui care scrie, cu mult mai puţină virulenţă, dreptul la o părere. Pentru el e lipsă de deontologie.
Şi, cel puţin în mediul virtual, nu există deosebire între autor şi comentatori, doar că ultimii, de multe ori, sunt anonimi. N-am văzut pe site-urile ziarelor străine asemenea comentarii virulente, în afara subiectului, vădit partizane cum sunt la noi.
De fiecare dată când autorul are o părere care diferă de a unora e clasificat ca vândut. Pentru că-şi câştigă pâinea din scris. Şi atunci trebuie eliminat. Ok. Dar totdeauna o părere o să aibă oponenţi. Nu putem elimina toate părerile pentru că ajungem la presa care nu se susţine financiar.
Suntem într-un cerc vicios din care există o singură ieşire. Piaţa. Să lăsăm piaţa să judece, numai ea poate curăţa presa de lucrurile nedorite. Nu există o altă ieşire. Şi acest fenomen a început să se întâmple, nu morala ci banii şi publicul o să cureţe presa. Asta e valabil şi pentru deontologi şi pentru tonomate.
Jurnaliştii o să moară pe limba lor sau o să satisfacă nevoile publicului, indiferent care sunt acestea. Singurul care poate opri curăţirea presei este Guvernul care poate finanţa, pe ascuns, presa.
Cu curăţarea presei o să înceapă şi curăţarea clasei politice. Care a început şi ea.
E şi criza bună la ceva.
Presa trebuie doar să informeze o să spună mulţi. Ok. Poate exista financiar o presă care doar informează şi nu face niciun comentariu. Asta lăsând la o parte că şi din informare, sau lipsa acesteia, se poate manipula. Dar, să zicem, că informează corect.
Interviurile o să fie de genul "Cum comentaţi ştirea X?". Moderatorii o să dea cuvântul sau o să-l ia şi atât. Investigaţiile de presă nu-şi au rostul pentru că atacă pe cineva şi imediat apare acuzaţia de părtinire. Rezistă financiar o asemenea presă? Părerea mea sinceră este că nu.
Şi dacă se introduc comentariile până unde sunt permise? Pentru că sunt făcute de un om care are păreri. Nu există om imparţial, cel mai evident loc este tocmai locul în care este cel mai strigat acest deziderat, în comentariile cititorilor. Sunt de departe cei mai părtinitori, virulenţi, agresivi dar nu permit tocmai celui care scrie, cu mult mai puţină virulenţă, dreptul la o părere. Pentru el e lipsă de deontologie.
Şi, cel puţin în mediul virtual, nu există deosebire între autor şi comentatori, doar că ultimii, de multe ori, sunt anonimi. N-am văzut pe site-urile ziarelor străine asemenea comentarii virulente, în afara subiectului, vădit partizane cum sunt la noi.
De fiecare dată când autorul are o părere care diferă de a unora e clasificat ca vândut. Pentru că-şi câştigă pâinea din scris. Şi atunci trebuie eliminat. Ok. Dar totdeauna o părere o să aibă oponenţi. Nu putem elimina toate părerile pentru că ajungem la presa care nu se susţine financiar.
Suntem într-un cerc vicios din care există o singură ieşire. Piaţa. Să lăsăm piaţa să judece, numai ea poate curăţa presa de lucrurile nedorite. Nu există o altă ieşire. Şi acest fenomen a început să se întâmple, nu morala ci banii şi publicul o să cureţe presa. Asta e valabil şi pentru deontologi şi pentru tonomate.
Jurnaliştii o să moară pe limba lor sau o să satisfacă nevoile publicului, indiferent care sunt acestea. Singurul care poate opri curăţirea presei este Guvernul care poate finanţa, pe ascuns, presa.
Cu curăţarea presei o să înceapă şi curăţarea clasei politice. Care a început şi ea.
E şi criza bună la ceva.
miercuri, 8 iulie 2009
Măsuri anticriză
Scopurile urmărite: repornirea economiei private, scăderea deficitului bugetar, eficientizarea Statului, un mediu de afaceri mai adecvat, folosirea coerentă a banului public, eliminarea pe cât posibil a economiei subterane, creşterea încrederii mediului de afaceri şi populaţiei în acţiunile guvernamentale.
Economice
E1. Plata TVA la încasare.
E2. Scutirea de impozit pe profitul reinvestit.
E3. Dacă tot există "Prima casă", să se aplice doar pentru construcţia de noi locuinţe.
E4. Desfiinţarea impozitului forfetar.
E5. Compensarea datoriilor Stat - firme, firme - Stat.
E6. Creşterea impozitului pe proprietăţile imobiliare deţinute de persoanele fizice.
E7. Creşterea primei în programul "Rabla" cu păstrarea sau creşterea sumei totale şi extinderea la toate vehiculele. Extinderea şi pentru firme.
E8. Primă procentuală pentru plata la timp a taxelor şi impozitelor.
E9. Stoparea amânării plăţii taxelor şi impozitelor cum vrea să facă sau face acum Guvernul.
E10. Falimentarea tuturor actorilor economici care se află de fapt în faliment, dacă sunt de Stat vânzarea lor pe 1 leu plus plata datoriilor la buget.
E11. Privatizarea managementului tuturor firmelor care încă aparţin Statului dacă nu e posibilă privatizarea. Plata la obiectiv.
E12. O strategie pentru agricultură. Aici nu se poate face nimic repede.
E13. Stabilirea unui număr de proiecte prioritare de infrastructură şi canalizarea investiţiilor spre acestea. Nu 800 de biserici, ci electrificare, canalizare, drumuri, gaze, apă, şcoli, irigaţii, energie. Nu autostrăzi interminabile ca finalitate ci proiecte mici care pot să fie monitorizate uşor şi aduc bunăstare imediat. Ca şi locuri de muncă. Să ieşim din Evul Mediu până să intrăm în UE, suntem doar în scripte în UE. Găsirea unui mod de parteneriat public - privat pentru investiţiile de mare anvergură. Nu suntem în stare să ducem la capăt asemenea proiecte.
E14. Din cauză că nu există nicio relaxare fiscală, scăderea TVA cu 1 sau 2 procente şi a CAS-ului la nivelul anului trecut.
E15. Tratarea unitară a datoriilor, Statul să plătească aceleaşi penalizări la întârzierea plăţilor către firme ca şi penalizările la care sunt supuse firmele.
E.16 Scăderea taxelor pentru noii angajaţi pe o perioadă de un an sau doi.
Administrative
A1. Curtea de Conturi, Garda Financiară, ANAF, toate instituţii de control financiar să facă ce trebuie să facă. Plata funcţionarilor în funcţie de matrapazlâcurile descoperite.
A2. Transferarea licitaţiilor în domeniul electronic.
A3. eGuvernare să se transforme într-un proiect real nu în altă ratare. Informatizarea tuturor instituţiilor Statului şi transparenţă decizională. Obligativitatea postării online a tuturor actelor şi deciziilor luate de instituţiile Statului.
A4. Scăderea numărului de funcţionari publici la nivelul 1 ianuarie 2007. Nu s-a petrecut nimic dramatic ca să se justifice creşterea acestui număr.
A5. Destituirea tuturor celor care se ocupă de absorbţia fondurilor europene în cazul lipsei de rezultate. Păstrarea unui funcţionar se face printr-o analiză trimestrială. Externalizarea acestui domeniu în cazul în care se observă incapacitatea de absorbţie a fondurilor. Plata firmelor se face ca procent din banii aduşi.
A6. Corelarea veniturilor bugetarilor cu veniturile bugetare, în ambele direcţii. Scad veniturile, scad şi salariile, cresc veniturile, cresc şi salariile
A7. Desfiinţarea ministerelor aberante, Tineret, Turism, IMM-uri, Transporturi, Cultură, Mediu, Comunicaţii, Relaţie cu Parlamentul.
A8. Scăderea numărului de taxe şi impozite. Din cele 300 rămase câte aduc bani la buget şi câte sunt o povară pentru buget?
A9. Înfiinţarea de ghişee unice în toate domeniile, să nu mai trebuiască firma sau cetăţeanul să umble pe la 15 instituţii şi 30 de ghişee pentru orice.
Juridice
J1. Dublarea sau triplarea pedepselor pentru toate infracţiunile economice.
J2. Judecarea infracţiunilor economice în regim de urgenţă.
J3. Creşterea pedepselor pentru corupţie.
J4. Înfiinţarea de tribunale specializate.
Comunicare
C1. Prezentarea situaţiei economice reale, necoafate electoral, a României opiniei publice.
C2. Stabilirea cu sindicatele a condiţiilor de aplicare. Încercarea, pe cât e posibil, a evitării mişcărilor sociale. Asumarea programatică a acestora.
C3. Stabilirea unui grup consultativ din rândul patronatelor cu care să existe un dialog real de care să se ţină cont.
C4. Un purtător de cuvânt pe probleme economice care ştie pe ce lume este.
Orice măsură care se dovedeşte benefică şi care intră în contradicţie cu Comisia Europeană se pune în practică şi cu asta basta, ne socotim mai târziu. Nu există o ordine a priorităţilor, fiecare trebuie să aibă în spate un studiu de impact. Se stabilesc priorităţile în funcţie de impact nu după ureche ca până acum. Fiecare măsură trebuie evaluată ca impact financiar. Ce aduce şi ce ia din buget. Unele măsuri pot să nu ducă în direcţia dorită şi atunci e necesară eliminarea lor şi găsirea altora. Cât de rapid se pot implementa? Unele imediat, unele în ani. Prioritate pentru cele rapide. Este necesar un studiu global asupra întregului pachet de măsuri pentru că în cazul economiei suma părţilor nu dă întregul.
Am scris asta pentru că am fost admonestat că n-am soluţii. Nu le am eu, ele există şi fără mine dar nu sunt puse în practică din motive electorale şi de incompetenţă, din frică şi dezinteres. Nu am pretenţia de originalitate sau inteligenţă, lista e doar un subiect de discuţie şi orice adăugire e binevenită.
Economice
E1. Plata TVA la încasare.
E2. Scutirea de impozit pe profitul reinvestit.
E3. Dacă tot există "Prima casă", să se aplice doar pentru construcţia de noi locuinţe.
E4. Desfiinţarea impozitului forfetar.
E5. Compensarea datoriilor Stat - firme, firme - Stat.
E6. Creşterea impozitului pe proprietăţile imobiliare deţinute de persoanele fizice.
E7. Creşterea primei în programul "Rabla" cu păstrarea sau creşterea sumei totale şi extinderea la toate vehiculele. Extinderea şi pentru firme.
E8. Primă procentuală pentru plata la timp a taxelor şi impozitelor.
E9. Stoparea amânării plăţii taxelor şi impozitelor cum vrea să facă sau face acum Guvernul.
E10. Falimentarea tuturor actorilor economici care se află de fapt în faliment, dacă sunt de Stat vânzarea lor pe 1 leu plus plata datoriilor la buget.
E11. Privatizarea managementului tuturor firmelor care încă aparţin Statului dacă nu e posibilă privatizarea. Plata la obiectiv.
E12. O strategie pentru agricultură. Aici nu se poate face nimic repede.
E13. Stabilirea unui număr de proiecte prioritare de infrastructură şi canalizarea investiţiilor spre acestea. Nu 800 de biserici, ci electrificare, canalizare, drumuri, gaze, apă, şcoli, irigaţii, energie. Nu autostrăzi interminabile ca finalitate ci proiecte mici care pot să fie monitorizate uşor şi aduc bunăstare imediat. Ca şi locuri de muncă. Să ieşim din Evul Mediu până să intrăm în UE, suntem doar în scripte în UE. Găsirea unui mod de parteneriat public - privat pentru investiţiile de mare anvergură. Nu suntem în stare să ducem la capăt asemenea proiecte.
E14. Din cauză că nu există nicio relaxare fiscală, scăderea TVA cu 1 sau 2 procente şi a CAS-ului la nivelul anului trecut.
E15. Tratarea unitară a datoriilor, Statul să plătească aceleaşi penalizări la întârzierea plăţilor către firme ca şi penalizările la care sunt supuse firmele.
E.16 Scăderea taxelor pentru noii angajaţi pe o perioadă de un an sau doi.
Administrative
A1. Curtea de Conturi, Garda Financiară, ANAF, toate instituţii de control financiar să facă ce trebuie să facă. Plata funcţionarilor în funcţie de matrapazlâcurile descoperite.
A2. Transferarea licitaţiilor în domeniul electronic.
A3. eGuvernare să se transforme într-un proiect real nu în altă ratare. Informatizarea tuturor instituţiilor Statului şi transparenţă decizională. Obligativitatea postării online a tuturor actelor şi deciziilor luate de instituţiile Statului.
A4. Scăderea numărului de funcţionari publici la nivelul 1 ianuarie 2007. Nu s-a petrecut nimic dramatic ca să se justifice creşterea acestui număr.
A5. Destituirea tuturor celor care se ocupă de absorbţia fondurilor europene în cazul lipsei de rezultate. Păstrarea unui funcţionar se face printr-o analiză trimestrială. Externalizarea acestui domeniu în cazul în care se observă incapacitatea de absorbţie a fondurilor. Plata firmelor se face ca procent din banii aduşi.
A6. Corelarea veniturilor bugetarilor cu veniturile bugetare, în ambele direcţii. Scad veniturile, scad şi salariile, cresc veniturile, cresc şi salariile
A7. Desfiinţarea ministerelor aberante, Tineret, Turism, IMM-uri, Transporturi, Cultură, Mediu, Comunicaţii, Relaţie cu Parlamentul.
A8. Scăderea numărului de taxe şi impozite. Din cele 300 rămase câte aduc bani la buget şi câte sunt o povară pentru buget?
A9. Înfiinţarea de ghişee unice în toate domeniile, să nu mai trebuiască firma sau cetăţeanul să umble pe la 15 instituţii şi 30 de ghişee pentru orice.
Juridice
J1. Dublarea sau triplarea pedepselor pentru toate infracţiunile economice.
J2. Judecarea infracţiunilor economice în regim de urgenţă.
J3. Creşterea pedepselor pentru corupţie.
J4. Înfiinţarea de tribunale specializate.
Comunicare
C1. Prezentarea situaţiei economice reale, necoafate electoral, a României opiniei publice.
C2. Stabilirea cu sindicatele a condiţiilor de aplicare. Încercarea, pe cât e posibil, a evitării mişcărilor sociale. Asumarea programatică a acestora.
C3. Stabilirea unui grup consultativ din rândul patronatelor cu care să existe un dialog real de care să se ţină cont.
C4. Un purtător de cuvânt pe probleme economice care ştie pe ce lume este.
Orice măsură care se dovedeşte benefică şi care intră în contradicţie cu Comisia Europeană se pune în practică şi cu asta basta, ne socotim mai târziu. Nu există o ordine a priorităţilor, fiecare trebuie să aibă în spate un studiu de impact. Se stabilesc priorităţile în funcţie de impact nu după ureche ca până acum. Fiecare măsură trebuie evaluată ca impact financiar. Ce aduce şi ce ia din buget. Unele măsuri pot să nu ducă în direcţia dorită şi atunci e necesară eliminarea lor şi găsirea altora. Cât de rapid se pot implementa? Unele imediat, unele în ani. Prioritate pentru cele rapide. Este necesar un studiu global asupra întregului pachet de măsuri pentru că în cazul economiei suma părţilor nu dă întregul.
Am scris asta pentru că am fost admonestat că n-am soluţii. Nu le am eu, ele există şi fără mine dar nu sunt puse în practică din motive electorale şi de incompetenţă, din frică şi dezinteres. Nu am pretenţia de originalitate sau inteligenţă, lista e doar un subiect de discuţie şi orice adăugire e binevenită.
marți, 7 iulie 2009
Adevărata situaţie economică a României
Şomajul a atins, după standarde necontrafăcute, aproape 7 procente în primul trimestru, cât e acum Dumnezeu ştie. FMI ne prognozează o scădere a PIB de 8 procente. Numărul restanţierilor s-a dublat într-un an. Plăţile între companii au ajuns să se facă şi cu întârzieri de aproape un an. Finanţele fac scenarii de majorare a TVA şi a cotei unice. În mai, salariul net a scăzut cu 3,7 procente. Deficitul bugetar merge spre 6 procente. Se prevede un Euro de 4.5 RON.
Este imposibil cu acest Guvern să oprim prăbuşirea. Din motive electorale. Este necesar un Guvern tehnocrat care să aibă libertatea de mişcare în domeniul economic şi care să lase politica deoparte. Nu cred că ne mai permitem să ne jucăm cu Pogea şi Boc de-a uite criza, uite măsura anticriză. Nu merge cu jumătăţi de măsură, cu măsuri cosmetice, cu palavre electorale, cu glume cum e cea cu 28 de măsuri gata duse la bun sfârşit, cu palavrele lui Geoană. Gata! Asta dacă mai există o urmă de responsabilitate printre membrii clasei politice.
Este imposibil cu acest Guvern să oprim prăbuşirea. Din motive electorale. Este necesar un Guvern tehnocrat care să aibă libertatea de mişcare în domeniul economic şi care să lase politica deoparte. Nu cred că ne mai permitem să ne jucăm cu Pogea şi Boc de-a uite criza, uite măsura anticriză. Nu merge cu jumătăţi de măsură, cu măsuri cosmetice, cu palavre electorale, cu glume cum e cea cu 28 de măsuri gata duse la bun sfârşit, cu palavrele lui Geoană. Gata! Asta dacă mai există o urmă de responsabilitate printre membrii clasei politice.
sâmbătă, 4 iulie 2009
Inteligenţă artificială, orgoliu şi curaj
Inteligenţa artificială este un domeniu relativ nou al ştiinţei. Este o sumă de instrumente proceduri, algoritmi, teorii care au o caracteristică inexistentă până acum, găsesc soluţii aproximative la problema pusă fără a urma o cale raţională.
Nu înţelegem raţional decât calea urmată nu şi cauza pentru care funcţionează. E un afront la inteligenţa noastră, mulţi urăsc pur şi simplu domeniul pentru că nu pot răspunde la întrebarea "De ce?". Majoritatea tehnicilor din inteligenţa artificială se bazează pe biologie şi pe evoluţionism, pe funcţionarea creierului.
Pentru cei care pot renunţa la orgoliu e fascinant. Pui o problemă şi cumva, din pălărie, apare o soluţie suficient de bună pentru a fi folosită în practică. Poate nu este cea mai bună dar este suficient de bună.
Din fericire pentru noi s-au găsit cercetători care au demonstrat că orice algoritm clasic, pentru anumite probleme, conduce la un timp de procesare atât de mare încât depăşeşte evoluţia fenomenului. Găsesc o soluţie într-un timp mult mai lung decât ia fenomenului să evolueze. Nu vă închipuiţi că e vorba de probleme foarte complicate. Sunt probleme simple pentru care timpul de procesare depinde exponenţial de numărul entităţilor care intră în procesare.
Şi atunci căutăm soluţii aproximative, satisfăcătoare, şi, câteodată, fără să înţelegem decât procedura nu şi modul cum au fost găsite. Psihologic există persoane care nu suportă o asemenea procedură şi încearcă să-şi dea cu părerea, să tragă concluzii logice şi să impună reguli care în opinia lor sunt evidente. De fiecare dată realitatea desfide logica şi soluţiile obţinute sunt mai proaste.
Legea de bază este să păstrezi cât mai puţine reguli şi să ştii exact ce ceri de la soluţie. Prin încercări potriveşti nişte parametri şi aştepţi soluţia. Inteligenţa artificială este mai curând o artă decât o ştiinţă. Trebuie să te laşi în voia numerelor.
Ieri am vorbit despre neuroeconomie. Azi despre faptul că în probleme complicate, mai ales în cele în care avem nevoie de optimizarea unui proces cu un număr foarte mare de variabile, o raţiune superioară care impune reguli este în cele mai multe cazuri păguboasă. Cu cât sunt mai multe reguli cu atât soluţia este mai schimonosită şi mai departe de scopul dorit.
Economia de piaţă se bazează pe concurenţă. Seamănă cu evoluţia, firmele mor şi se nasc, se dezvoltă şi se prăbuşesc, numărul de variabile este extrem de mare. Cu cât Statul intră mai mult în economie şi impune reguli cu atât schimonoseşte dezvoltarea naturală a economiei şi ne aduce în locuri pe care nu le dorim.
Ştiu că este neplăcut pentru orgoliul unora să lase lucrurile să evolueze natural şi există credinţa că logica este argumentul suprem. Din nefericire realitatea ne arată că nu totdeauna este aşa şi că, cu cât avem o problemă mai complicată, cu atât logica este mai păguboasă.
Acestea sunt motivele pentru care Statul nu trebuie să intervină în economie dar aici e o problemă de orgoliu şi curaj.
Nu înţelegem raţional decât calea urmată nu şi cauza pentru care funcţionează. E un afront la inteligenţa noastră, mulţi urăsc pur şi simplu domeniul pentru că nu pot răspunde la întrebarea "De ce?". Majoritatea tehnicilor din inteligenţa artificială se bazează pe biologie şi pe evoluţionism, pe funcţionarea creierului.
Pentru cei care pot renunţa la orgoliu e fascinant. Pui o problemă şi cumva, din pălărie, apare o soluţie suficient de bună pentru a fi folosită în practică. Poate nu este cea mai bună dar este suficient de bună.
Din fericire pentru noi s-au găsit cercetători care au demonstrat că orice algoritm clasic, pentru anumite probleme, conduce la un timp de procesare atât de mare încât depăşeşte evoluţia fenomenului. Găsesc o soluţie într-un timp mult mai lung decât ia fenomenului să evolueze. Nu vă închipuiţi că e vorba de probleme foarte complicate. Sunt probleme simple pentru care timpul de procesare depinde exponenţial de numărul entităţilor care intră în procesare.
Şi atunci căutăm soluţii aproximative, satisfăcătoare, şi, câteodată, fără să înţelegem decât procedura nu şi modul cum au fost găsite. Psihologic există persoane care nu suportă o asemenea procedură şi încearcă să-şi dea cu părerea, să tragă concluzii logice şi să impună reguli care în opinia lor sunt evidente. De fiecare dată realitatea desfide logica şi soluţiile obţinute sunt mai proaste.
Legea de bază este să păstrezi cât mai puţine reguli şi să ştii exact ce ceri de la soluţie. Prin încercări potriveşti nişte parametri şi aştepţi soluţia. Inteligenţa artificială este mai curând o artă decât o ştiinţă. Trebuie să te laşi în voia numerelor.
Ieri am vorbit despre neuroeconomie. Azi despre faptul că în probleme complicate, mai ales în cele în care avem nevoie de optimizarea unui proces cu un număr foarte mare de variabile, o raţiune superioară care impune reguli este în cele mai multe cazuri păguboasă. Cu cât sunt mai multe reguli cu atât soluţia este mai schimonosită şi mai departe de scopul dorit.
Economia de piaţă se bazează pe concurenţă. Seamănă cu evoluţia, firmele mor şi se nasc, se dezvoltă şi se prăbuşesc, numărul de variabile este extrem de mare. Cu cât Statul intră mai mult în economie şi impune reguli cu atât schimonoseşte dezvoltarea naturală a economiei şi ne aduce în locuri pe care nu le dorim.
Ştiu că este neplăcut pentru orgoliul unora să lase lucrurile să evolueze natural şi există credinţa că logica este argumentul suprem. Din nefericire realitatea ne arată că nu totdeauna este aşa şi că, cu cât avem o problemă mai complicată, cu atât logica este mai păguboasă.
Acestea sunt motivele pentru care Statul nu trebuie să intervină în economie dar aici e o problemă de orgoliu şi curaj.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
