Honni soit qui mal y pense

"Preşedintele Iliescu a încetat să mai fie un preşedinte echidistant. Este un preşedinte al PSD şi nu suntem dispuşi să avem comportamentul unor partide care se prezintă la Cotroceni pentru a servi drept adăpost pentru încălcările constituţionale pe care le-a făcut"

"Ion Iliescu s-a implicat intens în activităţile electorale desfăşurate de candidaţii PSD pentru alegerile locale, fără a ţine seama că legea fundamentală impune echidistanţă şi neutralitate. După alegerile locale, Ion Iliescu n-a avut nici o ezitare să se amestece în criza din PSD, justificându-şi demersurile prin afecţiunea şi ataşamentul faţă de partidul pe care el l-a înfiinţat"

"Nu ne aşteptăm ca Ion Iliescu să devină un preşedinte constituţional în ultima săptămâna de campanie, dată fiind convingerea şi încăpăţînarea cu care se pretinde mai presus de lege. Îi sugerăm însă lui Ion Iliescu să nu mai aştepte obedienţă şi complicitate din partea unei opinii publice săturate până la refuz de sfidările preşedintelui"

Să-ţi fie ruşine, Ion Iliescu!



PS Cine sunt autorii citatelor de mai sus? Contează? Aici e răspunsul.

Polonia

Despre trista acum dar totdeauna câştigătoare Polonie s-a scris foarte mult. Cred că ăsta este cel mai reprezentativ text, un comentariu pe blogul lui TRU. Nu ştiu cât de adevărată e povestea, nici nu contează.

"Katyn... De cate ori aud despre Katyn ma simt polonez si prea putin european. Firesc, ar fi fost astazi, dupa 20 de ani, sa nu mai am de ales intre etica hemiplegica a europenilor si semnificatia anticomunista a eroismului polonez. Intre amnezia morala a occidentalilor - cea care organizeaza pelerinaje pioase doar pana la Auschwitz, dar refuza grabita biletul de tren pana la Katyn (via Sighet)- si memoria comunismului. Datoria memoriei e universala sau, daca nu, nu e decat fariseism partizan. A te servi de victimele nazismului ca sa ingropi amintirea victimelor comunismului inseamna sa insulti memoria celor dintai. Refuzul vigilent al echivalarii celor doua orori totalitare e darul incapatzanarii postbelice al Stangii europene. Dar si al seductiei sale. Ei bine, eu ma opun ! Nu vreau sa traiesc amputat ! De aceea prefer cealalta incapatzanare. Incapatzanarea poloneza. Cea care nu va inceta sa marturiseasca si pentru ceilalti; orfanii unei posteritati ingrate. Cei care umplu cu zecile de milioanele gropile uitarii noastre pe tot globul. Am avut dintotdeauna pentru polonezi o iubire geloasa; inca de cand se incapatzanau sa Fie (adica, de pe vremea cand si noi rezistam; dar prin solidaritatea in... aplauze). In '89, cand raspandeam manifeste prin Medias si alte cateva orase apropiate impreuna cu prietenii mei, pe polonezi ii aveam in minte. Pe ei si incapatzanarea lor implacabila. Exemplul polonezilor ne mana. Incapatzanarea lor de-a nu consfintzi, prin cununie si tacere, taina violului comunist si a cozile lor de topor. Cand, spre sfarsitul lui noiembrie, fuseseram dibuiti si "daruiti" din partea Statului Majusculat cu cate o umbra fiecare, ziua sau noaptea, desigur, pe cheltuiala contribuabilului aflat la coada, am simtit cu totii urgentza unei "Cine de Taina" la mine acasa. Ingrijorarea se insinua in incapere odata cu vestile infrigurate si grabite aduse de fiecare prieten sosit. Betia ce a urmat venea de undeva din vecinatatea defularii. In plina noapte, cu geamul larg deschis - nu ne mai ascundeam ! - un prieten, excedat de tacerea amenintatoare de afara, a avut,brusc,initiativa "dialogului" cu cei ramasi la "datorie"... in bezna din jurul casei( de cateva zile reusisera sa-mi sperie si vecinii prin unele "evidentze"). S-a aplecat peste geam si a grait puternic catre Intuneric : "Voi, acolo ! Noi, aici !". Am ras cu totii. Doar pusese, intai si intai, principial "proplema". Inca ne mai aflam la lumina si in mijlocul caldurii prietenesti. Inspirati de exemplul sau, ne-am bulucit cu toti la geam. Odata ordinea restabilita, am preluat fiecare stafeta "dialogului" cu paza de curte : "Jacek Kuron", striga alt prieten pe geam, "Lech Walessa" urma altul, inchinand paharul (catre cine !~ nici azi nu-mi poate explica), "Solidarnosc" am urmat eu (straduindu-ma sa urlu cat mai autentic). Dupa potopul de urale cu care au fost imbaiati baietii de afara a urmat o alta strigare : "Adam Michnik" ... Luati de val, i-am uitat pe ai nostri : Cornea, Goma, Dorin Tudoran. Nevoia imperioasa a solidaritatii celorlalti s-a soldat aproape fara voia noastra cu ... un moment polonez. Nu cred ca intamplator (in vino veritas). Cea a urmat nu mai intereseaza: catuse, anchete si expedierea "coletelor" in capitala... Seara, parasind orasul in duba si cu catusele la maini, am mai retinut o ultima imagine de acasa : o coada anemica, tarzie si inutila ca si manifestele noastre. Polonia se afla pe alt continent...

PS.
Odata cu tragicul accident de azi simt o nesfarsita tritete. Daca ma mai gandesc si la semnificatia calatoriei si la anvergura atat de simbolica a delegatiei poloneze am sentimentul ca istoria i-a mai ingropat odata pe polonezi. Si odata cu ei si pe noi, toti cei care nu ne vom impaca vreodata cu cordonul sanitar de ingaduinta si minciuni de care se mai bucura inca comunismul si germinatiile sale postmoderne."

Iar mai jos aveţi o istorie a Poloniei de 80 de secunde.



Polonia a fost un exemplu pentru noi. Şi este! Dumnezeu să-i ierte, şi pe cei de acum şi pe cei de atunci!

Puţintică istorie, Elisabeta Bathory de Făgăraş

Sunt un cetăţean, recunosc, puţin atipic, care ştie cam tot despre criminalii în serie.

Am plecat de la articolul ăsta. Foarte interesant, Erzsébet Báthory, contesa sângeroasă pare a fi nepoata singurului valah, trecut la catolicism şi înnobilat, care a ajuns stăpân al Ţării Făgăraşului, Ştefan Mailat, ajuns vremelnic şi voievod al Transilvaniei, 1534–1536 .

Erzsébet Báthory, contesa sângeroasă, este fiica lui György Báthory şi a Annei Báthori din Somlyó - de aici la A2 B1 C1 D1 E4 F2 G2

Nepoata lui Mailat, Erzsébet, apare aici la A10 B2 C3 D2

E adevărat că e o amestecătură şi cele două personaje erau rude dar, din păcate sau din fericire, ungurii rămân cu cea mai mare criminală în masă din istorie. Nu apare niciunde, în afară de Wikipedia, faptul că s-au născut şi au murit în acelaşi an. Printre nepoţii lui Mailat se găsesc viitori principi ai Transilvaniei. Mai e de spus că soţul contesei sângeroase era rudă cu soţia lui Mailat.

Că tot e la modă subiectul unguresc.

Unirea Principatelor

În 988 Vladimir I a adoptat pentru Rusia Kieviană religia Imperiului Roman de Răsărit, ortodoxia. În 1448 Biserica Rusă devine independentă de Patriarhul Constantinopolului. După căderea Constantinopolului în 1453 Ivan al III-lea, căsătorit cu Sophia Paleologu, nepoată a ultimului împărat bizantin, proclamă Moscova ca A Treia Romă, moştenitoarea oficială a Imperiului Roman de Răsărit. De aici denumirea de Ţar (Cezar) pentru conducătorii Imperiului Rus.

În vremea asta Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, se proclamă la rândul lui Cezar al Romanilor, Kayser-i Rum. Şi Soliman Magnificul s-a considerat Împărat al Romei. De menţionat rămâne faptul că Ţara Sfântă şi Ierusalismul sunt sub dominaţia Imperiului Otoman. Importanţa Ierusalimului pentru cele trei mari religii monoteiste nu mai trebuie amintită.

Ierusalimul a intrat sub dominaţie arabă în 638. Trecem peste Cruciade şi ajungem în 1517 când intră sub tutela Imperiului Otoman.

Războaiele ruso-otomane încep în secolul XVI. Un punct care priveşte România este Tratatul de Pace de la Kuciuk-Kainargi din 1774 când, printre multe altele, Imperiul Ţarist primeşte dreptul de proteja creştinii ortodocşi din Imperiul Otoman, cu referire la Principatele Danubiene, Valahia şi Moldova. Pentru creştinii catolici din Imperiul Otoman protectoare era Franţa din 1740. Reglementările privind drepturile de pelerinaj la Ierusalim erau reglementate foarte strict şi clar de către imperiul Otoman din 1757.

Influenţa pelerinilor ortodocşi asupra Locurilor Sfinte creşte continuu în detrimentul celei catolice. În 1852 conflictul devine deschis. "Totuşi, pentru câţiva ani, călugării catolici şi cei ortodocşi şi-au disputat dreptul de posesiune asupra Bisericii naşterii Domnului din Betleem şi asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Cele două părţi au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le satisfacă simultan. În 1853, sultanul a dat satisfacţie francezilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor ortodocşi."

Ţarul Nicolae I trece la represalii şi începe Războiul Crimeii. Imperiul Ţarist intră în Moldova şi Valahia ca apărător al ortodoxiei având ca pretext problema pelerinajelor de la Ierusalim. Anglia şi Franţa dau un ultimatum privind retragerea din Principate, neglijat de Rusia. Cele două puteri intră în război. Rusia pierde războiul şi prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856 privilegiile Rusiei asupra Principatelor sunt transferate Marilor Puteri.

Principatele, deşi rămase sub suzeranitate otomană, primesc dreptul de a organiza adunări ad-hoc şi Moldova primeşte controlul asupra Gurilor Dunării. Populaţia Principatelor se pronunţă pentru unire. Apărarea drepturilor ortodocşilor din Imperiul Otoman revine Franţei.

Cele două Divanuri, folosindu-se de scăparea juridică a faptului că nu era stipulat ca domnitorul să nu fie acelaşi, îl aleg de două ori pe Alexandru Ioan Cuza. Era stipulat să fie aleşi doi domnitori dar nu era precizat să fie două persoane diferite. Aşa are loc Unirea Mică.

PS L-am mai pus o dată dar atunci era nepotrivit.

Cea mai frumoasă parte a defilării. La mulţi ani tuturor românilor!

Puţină istorie duminicală, Unirea Principatelor

În 988 Vladimir I a adoptat pentru Rusia Kieviană religia Imperiului Roman de Răsărit, ortodoxia. În 1448 Biserica Rusă devine independentă de Patriarhul Constantinopolelui. După căderea Constantinopolelui în 1453 Ivan al III-lea, căsătorit cu Sophia Paleologu, nepoată a ultimului împărat bizantin, proclamă Moscova ca A Treia Romă, moştenitoarea oficială a Imperiului Roman de Răsărit. De aici denumirea de Ţar (Cezar) pentru conducătorii Imperiului Rus.

În vremea asta Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui, se proclamă la rândul lui Cezar al Romanilor, Kayser-i Rum. Şi Soliman Magnificul s-a considerat Împărat al Romei. De menţionat rămâne faptul că Ţara Sfântă şi Ierusalismul sunt sub dominaţia Imperiului Otoman. Importanţa Ierusalimului pentru cele trei mari religii monoteiste nu mai trebuie amintită.

Ierusalimul a intrat sub dominaţie arabă în 638. Trecem peste Cruciade şi ajungem în 1517 când intră sub tutela Imperiului Otoman.

Războaiele ruso-otomane încep în secolul XVI. Un punct care priveşte România este Tratatul de Pace de la Kuciuk-Kainargi din 1774 când, printre multe altele, Imperiul Ţarist primeşte dreptul de proteja creştinii ortodocşi din Imperiul Otoman, cu referire la Principatele Danubiene, Valahia şi Moldova. Pentru creştinii catolici din Imperiul Otoman protectoare era Franţa din 1740. Reglementările privind drepturile de pelerinaj la Ierusalim erau reglementate foarte strict şi clar de către imperiul Otoman din 1757.

Influenţa pelerinilor ortodocşi asupra Locurilor Sfinte creşte continuu în detrimentul celei catolice. În 1852 conflictul devine deschis. "Totuşi, pentru câţiva ani, călugării catolici şi cei ortodocşi şi-au disputat dreptul de posesiune asupra Bisericii naşterii Domnului din Betleem şi asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Cele două părţi au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le satisfacă simultan. În 1853, sultanul a dat satisfacţie francezilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor ortodocşi."

Ţarul Nicolae I trece la represalii şi începe Războiul Crimeii. Imperiul Ţarist intră în Moldova şi Valahia ca apărător al ortodoxiei având ca pretext problema pelerinajelor de la Ierusalim. Anglia şi Franţa dau un ultimatum privind retragerea din Principate, neglijat de Rusia. Cele două puteri intră în război. Rusia pierde războiul şi prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856 privilegiile Rusiei asupra Principatelor sunt transferate Marilor Puteri.

Principatele, deşi rămase sub suzeranitate otomană, primesc dreptul de a organiza adunări ad-hoc şi Moldova primeşte controlul asupra Gurilor Dunării. Populaţia Principatelor se pronunţă pentru unire. Apărarea drepturilor ortodocşilor din Imperiul Otoman revine Franţei.

Cele două Divanuri, folosindu-se de scăparea juridică a faptului că nu era stipulat ca domnitorul să nu fie acelaşi, îl aleg de două ori pe Alexandru Ioan Cuza. Era stipulat să fie aleşi doi domnitori dar nu era precizat să fie două persoane diferite. Aşa are loc Unirea Mică.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment. Nu sunt ziarist, n-am legătură cu mogulii sau partidele.

Duduia

"Invaluita in mister ramane si imprejurarea in care s-au cunoscut Carol si Elena Lupescu. Din nou, relatarile sunt cat se poate de variate si de contradictorii. O versiune reluata si in biografia romantata a Regelui Carol scrisa de autoarea britanica Barbara Cartland sugereaza ca Principele Mostenitor ar fi cunoscut-o pe Elena Lupescu prin intermediul primului ei sot, capitanul Ion Tampeanu. In timpul unor vesele petreceri ofiteresti, tanara femeie a stiut sa se faca remarcata de Carol, care nu a ramas indiferent la farmecele ei. Detractorii Elenei Lupescu pretindeau ca ea fusese o femeie de strada, inainte de a-i "suci mintile" printului.

La nici doua luni de la urcarea sa pe Tron, Elena Lupescu a sosit pe sest in tara. Scarbit de situatie, Iuliu Maniu a demisionat. A urmat o epoca extrem de agitata si de tulbure in viata politica romaneasca: mari scandaluri de coruptie, atentate, asasinate politice, campanii de defaimare. Multi s-au grabit sa-i puna Elenei Lupescu in carca toate relele. Detractorii o considerau "puterea din spatele tronului", "eminenta cenusie" care il "joaca pe degete" pe Rege. Ca Elena Lupescu s-a bucurat de o mare influenta este incontestabil. Totusi, pare exagerat sa fie considerata singura responsabila de "oalele sparte".

Elena Lupescu isi infiintase un serviciu privat de informatii si control al convorbirilor telefonice si interceptare a corespondentei. Era, insa, la randul ei spionata. Un raport intocmit, la 29 iunie 1935, de catre "Corpul Detectivilor" din cadrul Directiei Generale a Politiei, dezvaluie atmosfera de delatiune pe care "Duduia" o intretinea sarguincios. Documentul mai arata si ca Elena Lupescu nu era singura interesata sa culeaga informatii despre "adversari".

Prin acest manifest-circulara, d-nii maresal Averescu si Gh. Bratianu cheama la lupta pe toti membrii celor doua partide contra "puterii wolfiste" din Romania si contra "sistemului bunului plac si al lichelismului" ce ar patrona dupa domniile lor tara.

Dupa circulara-manifest din 26 mai ia nastere un "Comitet de lupta impotriva puterii wolfiste" - recte contra d-nei Lupescu, care are ca scop principal: a). Demonetizarea familiei d-nei Lupescu; b). Darea in vileag a intregii vieti a d-nei Lupescu, in special de cand l-a cunoscut pe M.S. Regele; c). suprimarea d-nei Elena Lupescu.

In memoriile sale, Radu Lecca scrie: "Chestia doamnei Lupescu era o gogorita inventata de Maniu in anul 1931, cand francezii cautau sa-l discrediteze pe Carol pe orice cale. Asa-zisele afaceri ale doamnei Lupescu si ale "camarilei" sale sunt 90 la suta inventii. Afacerile le facea Regele Carol cu ajutorul politicienilor, ca Franasovici, Tatarascu, Mirto, Manolescu-Strunga, ing. Cazacescu, etc.(...) Doamna Lupescu era o curtezana foarte luxoasa, care se apara cum putea contra atacurilor care veneau din toate partile. Ea facea afaceri de trafic de influenta tot cu ajutorul politicienilor, pentru ca Carol, fiind zgarcit, nu-i dadea bani. Carol nu avea nevoie de profesori in materie de afaceri, pentru ca el ii intrecea pe toti. Maniu, in loc sa atace pe Carol, din lasitate si lipsa de cavalerism, se lega de o femeie pe motivul ca era evreica."

Bucăţi de articole din Ziua şi alte surse.

O greşeală istorică

Intrarea României în Primul Război Mondial (WWI) pe 27 august 1916 a fost o greşeală istorică. Nu faptul în sine care era absolut necesar pentru reîntregirea ţării. Momentul a fost greşit ca şi strategia militară. La înfrângerea din 1917 au contribuit şi factori care au fost mai presus de puterile noastre. De importanţa intrării României în război ne asigură generalul Hindenburg:

"It is certain that so relatively small a state as Rumania had never before been given a role so important, and, indeed, so decisive for the history of the world at so favorable a moment. Never before had two great Powers like Germany and Austria found themselves so much at the mercy of the military resources of a country which had scarcely one twentieth of the population of the two great states. Judging by the military situation, it was to be expected that Rumania had only to advance where she wished to decide the world war in favor of those Powers which had been hurling themselves at us in vain for years. Thus everything seemed to depend on whether Rumania was ready to make any sort of use of her momentary advantage."

Alegerea greşită a momentului se poate susţine prin faptul că o intrare în 1914 sau înainte de septembrie 1915 putea duce la salvarea de la anihilare a Serbiei. După o rezistenţă de un an în faţa Austro-Ungariei o dată cu intrarea Bulgariei în septembrie 1915 de partea Puterilor Centrale soarta Serbiei a fost pecetluită. În cazul unei intrări mai vremelnice a României, Bulgaria putea fi atacată prin Dobrogea şi nevoită să lupte pe două fronturi sau aceasta putea alege partea Antantei ceea ce ne permitea nouă să luptăm pe un singur front. După cum se vede pe hărţile de mai sus am fost nevoiţi să luptăm pe două fronturi.

Ofensiva generalului Brusilov din iunie 1916 a fost unul din motivele care au convins România să intre în război. Printre cele mai devastatoare acţiuni militare din istorie, doar Austro-Ungaria a pierdut 1.5 milioane de oameni, aceasta a fost vârful efortului militar al Rusiei. Deja existau semne de disoluţie a armatei ţariste, aproape 60000 de soldaţi ruşi au dezertat în timpul ofensivei. Intrarea României în război în iunie 1916 putea coordona acţiunile României cu cele ruseşti şi putea conduce la scoaterea din luptă a Austro-Ungariei, o asemenea victorie putea conduce la păstrarea ţarului şi evitarea Revoluţiei Bolşevice cu toate consecinţele nefaste pe care le-a adus comunismul. Sunt doar supoziţii, să rămânem la fapte.

Militar, greşeala strategică, a fost atacerea Transilvaniei, un front de la Porţile de Fier până în Bucovina. Frontul vestic, unde lupta se ducea între Germania de o parte şi Franţa şi Imperiul Britanic de cealaltă, era mult mai scurt. Frontul nostru era comparabil cu frontul estic, front pe care-l acoperea Rusia care avea 170 de divizii, noi aveam 23. Lungimea enormă a frontului pe care România trebuia s-o acopere, adăugând Dobrogea, nu a permis acesteia să dea un atac hotărâtor pentru cucerirea Transilvaniei. Ofensiva românească în Transilvania a durat mai puţin de trei săptămâni.

Dacă momentul intrării României în război a ţinut şi de factori externi, lungimea tratativelor şi neîncrederea reciprocă între Rusia şi România greşeala militară ne aparţine în totalitate.

Cine se face vinovat? În ciuda sfaturilor tuturor aliaţilor care propuneau o atitudine defensivă în trecătorile Carpaţilor şi atacarea Bulgariei în Dobrogea, Primul Ministru Ionel Brătianu s-a împotrivit şi şi-a impus punctul de vedere.

Pe ce s-a bazat? Că bulgarii n-o să ne atace, ne-au atacat la 3 zile de la intrarea noastră în război. Că ruşii o să aducă 200000 de soldaţi în Dobrogea, au adus 40000. Că nemţii n-o să poată aduce suficiente trupe pe acest front, au adus 40 de divizii. Concluzia este cea pe care o ştim.

Înfrângerea dureroasă ca şi pacea impusă de Germania în condiţii umilitoare sunt o pată pe obrazul României. La acestea a contribuit şi prăbuşirea Rusiei, ca şi imposibilitatea Antantei de a depăşi Bulgaria şi Imperiul Otoman pe frontul din Balcani.

Statul în expectativă şi încăpăţânarea pot conduce la dezastre de neînchipuit. Bat şi eu şaua să priceapă iapa.

Hărţile sunt domeniu public şi sunt din Wikipedia.

Bibliografie

Neagu Djuvara, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914–1991) şi premisele hegemoniei americane, Humanitas, 2008, 46.
Paul von Hindenburg, Out of My Life, Vol. I, trans. F.A. Holt (New York: Harper & Brothers, 1927), 243.
Vincent Esposito, Atlas of American Wars, Vol 2, text for map 40