Despre Stat

De-a lungul istoriei Statul şi-a justificat autoritatea şi limitele prin diferite concepte. Fiecare ideologie a adus propria justificare şi propriile limite de autoritate ale Statului. Nu mă doresc exhaustiv pentru că e imposibil într-un asemenea spaţiu de discuţie ca un blog să se ajungă la un asemenea deziderat.

În Europa medievală Statul se justifica prin "dreptul divin al regilor", în China prin "mandatul cerurilor", în Statele teocratice divinul primează asupra legilor umane. În toate aceste tipuri de Stat absolutismul, personal sau de grup, permitea unei persoane, sau grup de persoane, decizii imuabile care afectau toate domeniile vieţii, limitele Statului erau la discreţia acestor persoane. În cazul Nazismului sau Comunismului religiile au fost înlocuite cu ideologii, formele de manifestare fiind, însă, aceleaşi. Puterea absolută a unei persoane sau grup de persoane era dată, şi încă mai este, de ideea că există adevăruri care nu pot fi puse la îndoială, religia, ideologia în cauză. Ca o consecinţă orice critică adusă religiei sau ideologiei era considerată subminare a puterii şi justificării Statului, care se confunda cu conceptele respective, şi trebuia eliminată.

Vedem astfel că orice Stat discreţionar, dictatorial, are ca esenţă considerarea unor concepte ca fiind adevăruri absolute, nediscutabile sau criticabile.

E destul de uşor de observat un stat totalitar, este statul în care critica la adresa reprezentanţilor acestuia sau ideologiei după care se conduce este reprimată violent. Fără exagerare, crimele din Rusia sau Iran sau Arabia Saudită, neoficiale ca în Rusia sau oficiale ca în restul exemplelor, ne conduc la faptul că totalitarismul este prezent în aceste state.

Lucrurile sunt schimbate în secolul XVIII când Jean Jacques Rousseau dă naştere "teoriei contractului social". În esenţă această teorie are ca principiu transferul unei anumite puteri de la populaţie, popor, către Stat pentru menţinerea ordinii sociale reprezentată, pe scurt, de securitate, pace, dezvoltare economică, rezolvarea conflictelor. Este practic un contract în care Statul se ocupă de anumite părţi ale reglementărilor care privesc viaţa cetăţeanului dar acesta păstrează anumite drepturi naturale asupra cărora Statul nu are drepturi. Printre acestea se numără dreptul la viaţă, libertate şi proprietate, de la John Locke citire. Ideea de "drept divin" se pierde în favoarea democraţiei.

David Schmidtz nuanţează ideile anterioare. El trece de la drepturile individuale la drepturile colective. Asemenea drepturi sunt azi discutate şi disputate. N-am să intru în detalii. O consecinţă a acestora este conceptul de "political correctness". Acest concept se referă la drepturile, pe care o anumită parte a societăţii le consideră naturale, pe care grupuri care au în comun vârsta, rasa, cultura, religia, sexul, orientarea sexuală le au legiferate.

Între cele două sisteme există o luptă continuă, peste tot existând în anumite grade o limitare a drepturilor cetăţeanului de către Stat, care poate ajunge la limitarea drepturilor care erau naturale pentru acesta până acum ceva ani. Diferite ameninţări precum comunismul sau terorismul au limitat drepturile cetăţenilor, în acelaşi timp drepturi la fel de naturale au fost limitate de ideea de "political correctness". De forme incipiente de totalitarism suferă şi UE sau US. Motivul pentru care sunt introduse limitările de drepturi sunt "ordinea" şi eliminarea "discriminării".

În spiritul sistemelor totalitare Statul, inclusiv în România, reduce zilnic libertatea personală, cu consecinţe vizibile peste ani. Tehnologia face aceste lucruri posibile iar populaţia, mai ales în situaţii de criză, acceptă limitarea libertăţii în favoarea unui ajutor de moment din partea Statului. Greşeala de a accepta limitarea drepturilor şi libertăţilor individuale este, în general, plătită de generaţiile următoare celor care au acceptat compromisul.

Aşa merge istoria.

Scenariul 8311,2

Gigi Becali intră în Guvern la Agricultură, Copilul Minune la Cultură, Vadim la Sănătate, Ghervasuc la Economie şi Finanţe. La Educaţie şi Cercetare intră Talpeş. Mai am puţin.

Nea Nelu la Tineret, Sport, Culte şi Stagnare, ăsta e un minister nou de mare importanţă. Justiţia, aici o să fie un grup, toţi cercetaţii din Parlament. În fiecare luni dimineaţa are loc o bătaie în nămol televizată şi sub arbitrajul Mihaelei Rădulescu şi dată la Dani Oţil în emisiune, cine câştigă e ministru săptămâna aia şi numai el are voie la DNA.

Mai am ceva de dat? Relaţia cu Parlamentul e la Mihaela Rădulescu şi Dani Oţil, mai mult la Mihaela Rădulescu. La Cânt e Ştefan Bănică, ca să avem şi parte de bârfă. Guvernul e susţinut de Minorităţi altele decît..., restul sunt toţi în opoziţie.

Programul de Guvernare e scurt şi scris cu litere atât de mici că nu poate fi citit, oricum nu interesează, este votat în unanimitate mai puţin Minorităţile altele decât...

Iar Prim Ministru este, bătăi de tobe mici şi trompeţici, nenea ăla ales şi în arest la Braşov reprezentat de gardianul care ţine cheile arestului.

Deja am negociat, plecăm la Cotroceni.

Minorităţile altele decât...

PS: La 10 şi 10 avem Guvern că atunci vine gardianul de la Braşov, la Transporturi n-avem ministru că putem să nu facem autostrăzi şi aşa, la Externe negociem cu Monica Columbeanu, a zis că intră dacă-i facem un podium de prezentare suspendat de acasă până la Palatul Victoria. Am minţit că l-am făcut. Nu s-a prins.

PSPS: Guvernul l-am făcut în gară la Işalniţa, la bufet, sub acoperirea lui Hrebe care umbla cu paparazzi după el prin Bucureşti.

Sistemele politice - IV. Statul unitar

Majoritatea statelor actuale sunt unitare. Există în statele unitare, în mare, trei tipuri de relaţii între puterea locală şi cea centrală.

Cel mai descentralizat stat unitar este Marea Britanie. Există parlamente locale în zone specifice cum sunt Ţara Galilor. Scoţia şi Irlanda de Nord. Parlamentele locale au dreptul la unele legiferări locale dar constituţional legile locale pot fi abrogate de la Londra dacă băieţii o iau razna.

De exemplu Parlamentul UK reţine drepturile următoare în favoarea Parlamentului Scoţiei - apărarea naţională, afacerile externe, regulile faţă de imigrare şi obţinere a cetăţeniei, securitatea socială şi responsabilităţile economice şi fiscale centrale (emitere de monedă, taxe şi impozite centrale etc.).

Cea de a doua formă este cea din Franţa sau România. Consiliile locale judeţene nu au drepturi legislative dar au drepturi de a hotărâ asupra subiectelor locale la nivelul judeţean. Există un prefect numit de puterea centrală care e un soi de executiv la nivelul judeţului. Consiliul local nu poate schimba legea învăţământului pe teritoriul lui ceea ce în Scoţia e posibil.

Ultima formă e cea comunistă sau nazistă unde totul vine de la centru. Conducătorii locali sunt aleşi de la centru sau "aleşi" de pe o "listă" cu un singur candidat.

Sistemele politice - III Sistemele naţionale

Statul naţiune e o chestie complicată. La început, un grup de oameni cu o cultură, etnie şi istorie comună au înţeles că formează un grup cu o identitate diferită de cea a celor care-i înconjoară. Primele state naţionale s-au format în Marea Britanie şi Franţa. Prin secolul XIX s-au format Germania, Italia sau România. State ca URSS, India sau Elveţia nu au avut o bază naţională în procesul de formare. În principiu, dezmembrarea imperiilor a dus la formarea statelor naţionale. Ultimul căzut, URSS, a încheiat, aproape, procesul de formare al statelor naţionale, sau a părut că încheie acest proces. Există, încă, un proces de formare al statelor naţionale, vezi Kosovo sau Abhazia şi Osetia de Sud.

Există grupuri de cetăţeni care locuiesc în unul sau mai multe state care au în comun trăsăturile care au dus la formarea statelor naţiune şi care nu au reuşit formarea unui stat, kurzii, bascii, multe grupuri etnice africane. De asemenea există mai multe state care au la bază o singură naţiune (România şi Republica Moldova).

Statul naţional se poate defini prin puterile pe care acesta le are faţă de orice altă organizaţie care există în teritoriul respectiv. Toate acestea se raportează la acesta. Este singurul în măsură să folosească forţa armată pe teritoriul său iar cei care, la un moment dat, conduc statul sunt singurii care vorbesc în numele teritoriului şi cetăţenilor. Toate acestea sunt realizabile, mai mult sau mai puţin, în fapte. Vezi Afganistan, Iraq, Serbia sau Georgia. De asemenea un teritoriu şi cetăţenii care-l locuiesc pot fi consideraţi stat dacă le este recunoscut de către restul de state acest statut (cazul Transnistriei vs. cazul Kosovo).

Din varii motive puterea (guvernarea) nu este total centralizată. În primul rând este imposibilă fizic centralizarea totală, ineficienţa unei centralizări masive a puterii a fost dovedită de statele comuniste. Un alt motiv al descentralizării guvernării sunt sentimentele regionale, există diferite motive care stârnesc pasiuni locale (minorităţi etnice, trecut istoric diferit, cutume istorice), geografia joacă şi ea un rol în descentralizarea puterii.

Există două tipuri de state naţionale, unitare şi federale. În statele de tip federal (USA, Germania, Rusia, Mexic şi altele) există un balans al puterii între autorităţile regionale şi cele centrale. De obicei puterea centrală este singura în măsură să emită monedă şi are controlul forţelor militare în scopul limitării mişcărilor secesioniste. Majoritatea statelor sunt de tip unitar (România, Bulgaria, statele scandinave, majoritatea statelor din America de Sud...).

O descriere a celor două tipuri de stat în episodul următor.

Sisteme politice II - sisteme suprastatale

Imperiul

Imperiile istorice au fost compuse din grupuri sociale diferenţiate prin cultură şi etnie. În general aceste grupuri au fost ţinute împreună prin forţă. Puterea politică era centralizată şi o parte din aceste grupuri nu erau reprezentate în sistemul de guvernământ. De-a lungul istoriei au existat imperii care au reuşit pe perioade lungi de timp să-şi menţină coeziunea şi pacea internă, ex. Imperiul Roman. Acestea se bazau pe forţă militară, credinţe religioase şi birocraţie.

Dacă ne uităm la Rusia şi China de azi observăm că respectă toate caracteristicile unui imperiu, religia este înlocuită cu naţionalismul sau ideologia comunistă.

O altă formă de imperiu este imperiul colonial. Marile puterile europene, mai puţin Germania, au ocupat largi părţi ale lumii încercând să copieze structura de guvernământ din metropolă la nivelul coloniilor. Viaţa acestor imperii e fost scurtă încetând să mai existe după WWII.

Se poate spune, sau nu, că exportul de democraţie practicat de US este o încercare de colonialism, diferenţa majoră fiind că, după trecerea la democraţie, ţările în care s-a importat democraţia rămân independente, fără intruziuni directe ale US în guvernarea locală. Mă refer la Coreea de Sud, ţările foste sateliţi URSS, etc.

Liga

Liga este formată dintr-un grup de state care-şi unesc forţele pentru a rezista economic sau militar unei ameninţări externe. Au apărut în Grecia antică şi au existat în Germania medievală, Liga Hanseatică. Liga Naţiunilor, organizată după WWI, predecesorul ONU, a fost prima mare încercare de organizare suprastatală la nivel mondial. A eşuat lamentabil în încercarea de evitare a tendinţelor de expansiune ale unor ţări ca Japonia, Italia, etc. Avem în acest moment Liga Arabă.

Confederaţia

Confederaţia este uniunea voluntară a unor state independente, care-şi limitează libertatea de acţiune şi crează un mod de consultare internă şi un mod de luare a deciziilor în comun. Limitarea independenţei poate consta doar în anunţarea membrilor asupra unei decizii interne sau adoptarea poziţiei majorităţii, după negocieri, chiar dacă aceasta este contrară hotărârilor interne. Deciziile se iau cu majoritate sau unanimitate. Nu există un sistem centralizat, prea dezvoltat, de guvernământ şi statele componente păstrează multe prerogative ale unui stat total independent.

Exemplul cel mai bun este Elveţia. Germania în sec XIX şi USA până la Constituţia din 1789 au fost confederaţii. The Commonwealth, statele din fostul Imperiu Britanic, sunt o confederaţie.

Federaţia

Diferenţa faţă de Confederaţie este constituirea unui sistem centralizat de implementare a unor politici în rândul tuturor statelor care o alcătuiesc. Independenţa statelor constituente este mai mică, există domenii în care legile Federaţiei sunt prevalente legilor interne şi le înlocuiesc pe acestea. Uniunea Europeană este o federaţie. Membrii NATO formează o federaţie bazată pe o politică militară comună, centralizată.

ONU nu se prea potriveşte unei definiţii. Înfluenţa acesteia în lumea actuală este din ce în ce mai mică şi urmează calea Ligii Naţiunilor. Este mai degrabă un forum de dezbatere şi negociere.

Sistemele politice - I, Definiţii şi forme

Îm urma unei discuţii cu mine însumi m-am hotărât să descriu. pe surse credibile, regimurile politice. Măcar aşa să se afle scris undeva ce dracu' trăim şi cum am ajuns aici, noi omenirea.

Sistem politic, forme de manifestare

Regimul politic sau sistemul politic este suma instituţiilor legale care guvernează sau, mai precis, care formează statul. Mai înseamnă pe lângă instituţii şi comportamentul acestor instituţii în raport cu alte componente care nu sunt politice, economia, cultura, mediul, etc.

Cea mai răspândită formă de guvernământ este statul naţional. La Olimpiadă au fost peste 200 de state. Fiecare guvern din toate statele astea spune că e suveran şi vrea, chiar prin forţă, ca proprii cetăţeni să-i asculte şi respecte legile.

Lucrurile nu stau în realitate aşa. E o glumă să credem că un stat este total suveran şi că nu există influenţe externe. Există alianţe, organizaţii suprastatale, interese economice transnaţionale şi mulţi alţi factori care ştirbesc suveranitatea şi obedienţa absolută a cetăţenilor unui stat faţă de legile acestuia.

De asemena în interiorul unui stat există diferenţe regionale. Cantoanele Elveţiei au legi diferite, statele care compun USA au legi diferite şi există multe alte exemple.

Se poate spune că există un nivel naţional, unul transnaţional şi unul regional.

Ăsta e episodul 1. Dacă termin în 30 de episoade e bine. Aş vrea un răspuns la întrebarea dacă merită efortul.

Ideologiile politice

Circoteca teoretică a rolului statului e veche, de la greci, noi o s-o luăm de la sfărşitul Evului Mediu ca să nu scriem o carte. O să fie scurt şi cu exemple. Nu prea ştiu ce s-a întâmplat în afara civilizaţiei occidentale, aşa că, nu întrebaţi.

Până în sec XVIII ăia care făceau legi, regi, împăraţi, papi şi alţii asemenea, nu şi-n Elveţia, aveau o singură idee, de a ridica nivelul virtuţii individului. Toată afacerea era îndreptată spre salvarea religioasă, pe cealaltă lume, a individului, nu era cetăţean încă, iar ăsta, individul, aducea bunăstare statului şi preamărire lui Dumnezeu. Se cheamă paternalism, statul pedepseşte derbedeii şi-l doare-n bască dacă indivizii o duc bine sau rău. Aristocraţia, boierii în cazul local, erau total indiferenţi la rahatul în care boborul se scălda. Consecinţele sunt vânătorile de vrăjitoare, războaiele religioase, sclavia, belitul ştiinţei în neconcordanţă cu religia şi altele. Nu uitaţi că biserica nu era ruptă de conducerea statului, popii aveau o coadă foarte lungă. Ăştia n-au dispărut, au acum numele de neoconservatori în lumea occidentală şi bântuie inclusiv pe la Casa Albă. Plus toate statele islamice.

Şi vine primul moment dubios, Revoluţia Engleză, aia cu Oliver Cromwell şi execuţia lui Charles I din "Cei trei muşchetari". O să vedeţi, dacă citiţi, ce spirit civic aveau englezii la 1650, noi mai avem vreo 100 de ani, cel puţin, ca să-l dobândim. Aici apare primul personaj cu idei noi asupra rolului statului. John Locke, ce ne zice englezul, că rolul unei guvernări e să protejeze persoana, drepturile sale naturale şi contractele. Virtutea n-avea rol, erau recompense şi pedepse naturale, de la Dumnezeu citire, guvernul n-avea treabă cu viciile şi drăciile pe care le efectua individul cu viaţa lui. Toată povestea asta se transformă în doctrina liberalismului. Teoria asta a ţinut foarte bine la protestanţi care au inventat "etica muncii". Să fii băiat cuminte, să nu scuipi pe stradă, să nu bei, să nu te uiţi după gagici, să munceşti din greu, să faci economii, să ai firmă şi o să reuşeşti în viaţă. Şi aşa începe revoluţia industrială şi capitalismul. Mălaiul inundă Marea Britanie şi America, teoria a ţinut. În afară de văduve şi orfani restul meritau să fie săraci pentru că nu-şi dădeau silinţa.

Situaţia s-a împuţit, mai ales în Imperiul Britanic, săracii erau mai săraci şi bogaţii mai bogaţi. Ăia bogaţii scot la interval tema sclaviei ca să le ia ochii săracilor, în 1833 Marea Britanie aboleşte sclavia. Se scot la interval drepturile femeilor şi beţiveala, cele două teme sunt siameze. Statele Unite bagă drepturi femeilor şi taie accesul legal la butoi în 1919 şi 1920. Se inventează practic "societatea civilă". Cetăţenii încep să aibă grijă unii de alţii.

În tot acest timp din Franţa, ca idee, apare competiţia. Jean Jacques Rousseau scoate la interval ideea că ăia săraci nu sunt săraci din cauza viciilor lor ci din cauza unor forţe incontrolabile de aceştia. De la el şi mai ales de la Marx orice idee de virtute a devenit o prostie, nimic din societate nu te răsplăteşte dacă eşti o persoană cu frica lui Dumnezeu sau dacă respecţi regulile inventate de liberalism. Deci nu mai există săraci pentru că merită, trebuie schimbată ordinea socială, toate sunt strâmbe, trebuie să avem, noi guvern, grijă de toată lumea. Şi aşa apare socialismul. Chiar dacă e nedrept, imoral, inechitabil totul trebuie să se împartă cam egal.

Noile idei se implementează în instituţii ca sistemul de pensii, de asigurări sociale şi de asistenţă a celor defavorizaţi, în Occident. Suntem la începutul secolului trecut. Toată afacerea socialismului e purtată pe aripi noi de revoluţia bolşevică şi de marea recesiune din 1929. Caşcarabeta capitalistă părea că se clatină. Că revoluţia bolşevică a apărut într-un stat fără nicio treabă cu liberalismul e din cauză că nemţii, înfundaţi într-un război pe două fronturi, trimit în Rusia pe Lenin. Cu frenezie Lenin apasă pe acceleratorul istoriei, durându-l în cur de victime, şi inventează URSS. O altă poveste.

Ce se dezvoltă este un "stat al bunăstării", fără baza morală a liberalismului. Statul se ocupă de bunăstarea boborului, pentru toţi egal, practic se asigură un minim de venituri chiar dacă nu faci nimic. Şi poţi să şi bei banii ăia că nu te întreabă nimeni. Mişcarea nu e nouă şi, de exemplu, în Islam este implementată religios. Cel mai bine a ţinut în ţările din Scandinavia.

Criza economică din 1933 a ucis Partidul Liberal în Marea Britanie şi a dat naştere Partidului Laburist, ăsta de e acum la guvernare. La vremea aia toţi englezii laburişti se holbau cu admiraţie la URSS. Cum au venit în 45 la putere cum s-au pus pe naţionalizat şi pe măsuri de astea cu bunăstarea. Sindicatele jucau tontoroiul în capul guvernului. Au ţinut-o aşa până când madam Margaret Thatcher a dat cu ei de pământ şi a refăcut economia. În State au făcut un program de eradicare a sărăciei început în 1964, după 15 ani reuşiseră să scadă numărul săracilor cu un procent. Adică vax.

În State ideea asta a bunăstării a creat sute de ghetto-uri în care se trăieşte din ajutoarele sociale, nimeni nu munceşte, toţi se holbează mâncând la televizor. Moment în care în scenă se întorc conservatorii, ăia nervoşi de la începutul poveştii, cu reprezentanţii de frunte ai familiei Bush. Ăştia sunt cu un picior în socialism şi cu unul în paternalism, o chestie fără viitor dar cu priză la popor.

Că mişcarea socialistă s-a cam dat cu fundul de pământ a fost evident în 1989 şi 1991 când s-au desfiinţat blocul comunist şi URSS-ul. De dragul teoriei, prin toate statele vestice, a bântuit iubirea de URSS. Că URSS-ul era supraestimat economic s-a văzut.

În "statele bunăstării" o grămadă de muncă folositoare s-a transformat în muncă fără folos, birocraţia a năpădit toate cotloanele statului. Se regularizează şi legalizează de la tăierea porcului la denumirea corectă a membrilor unei minorităţi. Creşterea producţiei presupune inovaţie, creşterea productivităţii şi eliminarea jucătorilor economici neprofitabili. În UE toate aceste trei direcţii de creştere a producţiei sunt blocate de către birocraţia suverană. Universităţile au devenit locuri de îndoctrinare socialistă, vezi clasamentele Shanghai, unde şcolile americane domină şi unde doar cele două universităţi britanice mai fac faţă. Oamenilor li se inoculează ideea, de mici, că merită să aibă bunăstare indiferent ce fac, o idee foarte periculoasă.

De altfel căderea economică a "statului bunăstării" a început şi mă întreb dacă mai poate fi oprită.