Poveste despre democraţia din România

Ieri am întrebat ce se întâmplă de fapt în România şi am promis să public răspunsurile. Am pornit de aici.

Anonim, comentariul la A intra sau nu la guvernare.

"1. In perioada dec.1989 - martie 1990 s-ar fi putut ajunge la hecatomba de morti despre care s-a scris in mass-media occidentala daca nu s-ar fi incheiat un armistitiu intre diferitele structuri de forta ale Romaniei. Garantul intern al intelegerii a fost batranul Iliescu, care si-a asumat totul, cu bune si rele.

Influenta acestor structuri in viata noastra a fost si este enorma, sub toate aspectele. Unul dintre rolurile cerute a fost si acela de "doica" a partidelor politice. Mii de oameni din structuri au ajuns in zone de decizie din toate partidele politice. Si poate ca intelegem de ce. Au fost doici ale proceselor electorale, decizionale interne, etc. In toate etapele. Pentru a-si pastra nestirbita influenta, cu ajutorul oamenilor lor din media si o parte a societatii civile, au fragilizat ,cu largul concurs inconstient al gugustiucilor din Parlament, influenta si credibilitatea Parlamentului, adica partidele. Le-au pastrat cumva imature si dependente de "doici".

2. Rolul de garant al lui Iliescu, exercitat de acesta inclusiv in mandatul lui Constantinescu, cu stiinta acestuia si acordul lui intelept - s-a incheiat in 2004. L-a preluat Basescu, care i-a modificat termenii. Si avem ce avem.

3. Atitudinea agresiva a lui Basescu a obligat partidele sa se mai maturizeze. Influenta oamenilor "de structura" din interiorul partidelor a scazut.Experientele de coalitie din primul mandat al lui Basescu au obligat partidele sa caste ochii. Si au vrut sa se emancipeze de doica. Dar doica nu accepta ca partidele au crescut. Asa ca au facut ce credeau ca trebuie facut pentru a iesi la alegeri ce a iesit.

4. Scara larga de manipulare, nu zic fraudare pentru a nu a fost inca probat in justitie, a votului din 6 dec. arata nivelul de refuz de retragere a structurilor de forta din viata politica democratica a tarii. Sub acest aspect, PDL este cel mai afectat partid, a ajuns de fapt o ruina, o fantoma care primeste deciziile politice in plic. Nici nu stiu daca-l mai putem numi partid.

5. In aceste conditii, perspectiva mai cazona "intai stat si apoi societate si democratie" este perspectiva unei eterne neemancipari politice a partidelor. Eu nu as accepta-o!. Este vremea ca doicile sa se retraga de la butoanele politicii. Intotdeauna vor fi aproape, ca in toate statele, dar atat. Intrebarea este cum va avea loc marea retragere; civilizat si ramanem prieteni sau altcumva?"

De ieri de la Kafka?

CiNicu

"Toate problemele enumerate de dvs. au,direct sau indirect, o singura cauza(restul sint amanunte mai mult sau mai putin importante):adunaturile numite pompos "partide politice" pun intotdeauna pe primele locuri interesele lor,de "partid" sau personale,iar interesul national e pus intre ghilimele si aruncat la coada listei,lucru cu care inclusiv dvs.,cel putin in postarea de ieri, erati de acord. Daca ieri parea perfect normal ca un "partid" sa practice "jocul democratic" de-a guvernarea ,punind interesul propriu inaintea interesului national,nu inteleg de ce azi pare absurd ca si celelalte "partide" fac acelasi lucru.Nu tine tot de "functionarea democratiei" romanesti?"

Anonim

"Aceste alegeri arata ca s-a produs o separare evidenta intre "clasa politica" si "prostimea" care ii da voturile: in esenta, "clasa politica" cheama periodic "prostimea" sa (o) voteze dupa care aceasta mai sta o tura pana cand isi va exercita din nou "dreptul constitutional"...

Poate ca a sosit momentul sa impunem ideea ca "politicienii" se afla in serviciu public si ca presteaza pe banii nostri! Exemplul cel mai reprezentativ in acest sens mi se pare a fi dl. Antonescu, care "nu accepta", "nu negociaza", numeste "premieri" etc. de parca ar fi pe mosia respectabililor sai parinti...

Sa le reamintim (tuturor!) politicienilor ca in momentul in care prestatia lor nu se mai potriveste cu interesele noastre, acestia trebuie sa plece din sistem!

Asa cum atunci cand cumpar un aspirator, daca acesta mi se strica, am dreptul sa-l returnez si, fie sa-mi fie inlocuit fie sa-mi primesc banii cheltuiti, la fel, cand un politician nu imi mai reprezinta interesele ar trebui sa putem sa-l inlocuim! Eu, alegatorul, sunt cel care platesc si pentru aspirator si pentru politician. De ce sa-i discriminam?"

Anonim

"nu sunt rusii contra americani.e partida nationala (adica noi, romanii cu "structurili" si comunismul nostru altfel de tip romanesc) si partida ruseasca (care si-a pastrat o anumita influenta in zona, indiscutabil).a zis-o si talpes la o emisune cu Nasul, acum cateva luni. pare plauzibil."

Cam asta a rezultat. Singura explicaţie care sună cât de cât coerent. Unii văd doar o parte, alţii ambele. Nu spun că e adevărată. Dar e cel puţin interesantă. Dacă mai aveţi ipoteze nu vă sfiiţi să le împărtăşiţi. Poate mai facem un episod.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment. Nu sunt ziarist, n-am legătură cu mogulii sau partidele.

La colţul străzii

La colţul străzii este un blog colectiv. Sunt oameni cu păreri politice diferite dar care poartă un dialog civilizat despre România. Ca dovadă că se poate. Un text care merită citit.

"Poate ca in loc sa despicam in patru gafele candidatilor sau sa ne cautam singuri pretexte pentru a ne mentine opiniile din vremea in care stiam mai putin despre ei, ar fi mai intelept sa incercam sa distingem viziunea despre societate a fiecaruia dintre ei.

Desigur, nu pe baza declaratiilor populiste din campanie ce de altfel sunt fie complet contradictorii (cazul PDL si PNL) sau pur si simplu un lung sir de promisiuni de pomeni ce nu se vor adeveri niciodata (cazul PSD). Avem un reper mult mai bun, si anume faptul ca in ultimul deceniu toate cele trei partide au avut ocazia de a guverna singure.

Anul de guvernare al PDL-ului, cu sau fara PSD, ar trebui sa fie suficient de relevant pentru ca cei ce aveau iluzia ca acesta poate deveni multvisatul “mare partid de dreapta” sa se lamureasca definitiv.

Atat prin fapte cat si prin declaratii, Traian Basescu si partidul din spatele lor ne propun un model de societate centrat pe stat, in care elementul de autoritate si de directionare este activistul de partid. Acesta primeste in functie de conjunctura diverse “misiuni”, pornind de la cea de prim-ministru pana la cea de sef de gradinita. Deciziile de conducere vin pe linie de partid, pozitia administrativa avand mai curand acelasi rol pe care il are in armata in comparatie cu gradul militar.

Traian Basescu a readus in actualitate, intr-o forma modernizata, vechile lozinci de succes ale inceputului anilor 90: “Sarac si cinstit”, “Nu ne vindem tara”, etc.

Conceptul idealizat al societatii PDL-ist este unul in care administratia publica este condusa de lideri austeri, virtuosi si puternici. Selectia lor este asigurata de partid, a carui moralitate si competenta este garantata de calitatile personale ale liderului. Statul este puternic si asigura membrilor societatii un trai daca nu prosper, atunci macar corect.

Mediul privat este tolerat la nivel discursiv, pentru ca “asa am vazut ca fac vesticii”, dar este privit cu continua suspiciune si vigilenta. Bancile, companiile ce activeaza in Romania, marii capitalisti locali dar si micile firme predispuse la evaziune si spalare de bani sunt privite toate ca un rau tolerat ce insa trebuie supravegheat si strunit de stat. Programul “Prima Casa” ne ofera un mostra excelenta a conceptiei PDL in legatura cu mediul privat: profitul este admis, dar mai mult ca o forma de retributie (leafa), al carei nivel maximal este unul modest si stabilit de stat.

Privatizarile sunt conspiratia mogulilor ce doresc sa jefuiasca statul. Acest lucru trebuie impiedicat, iar proprietatile respective trebuie sa ramana in gestiunea activistilor de partid pana intr-un viitor nedeterminat, cand vor putea fi gasiti niste cumparatori cinstiti si corecti.

Conceptele din doctrinele vestice sunt acceptate selectiv si adaptate la contextul general: neoconservatorismul inseamna ca democratia si libertatea trebuiesc aparate cu arma in mana, Crestin-Democratia inseamna ca Biserica trebuie sa aiba un rol central in societate, si asa mai departe.

La fel ca si privatii, politicenii din alte partide si presa nealiniata sunt tot un rau tolerat. Trebuie sa existe pentru ca “eu respect libertatea presei si democratiei.” Daca nu ar fi acestea, noi pentru ce am mai lupta? Desigur, cei ce sunt impotriva partidului sunt inamici ai statului, deoarece cele doua se confunda. Asociatiile civice sunt si ele tolerate, atat timp cat nu ataca partidul sau liderul, moment in care devin si ele inamice ale statului puse in slujba nenumaratior dusmani, nominalizati sau nu.

Insa Traian Basescu nu promoveaza violenta directa, in forma sa bolsevica sau iliesciana. Respectivii sunt doar supusi oprobiului public, pedeapsa efectiva urmand sa vina daca este cazul tot prin mecanismele statului de drept.

PSD-ul lui Geoana ne propune evident revenirea la modelul promovat de Adrian Nastase in guvernarea sa. Desi conceptual este acelasi cu cel al PDL, exista cateva diferente:

PSD-ul lui Nastase nu a incercat conservarea proprietatii de stat, precum Vacaroiu inainte si Basescu dupa, ci transformarea sa controlata in proprietate privata. Statul PSD-ist se restrange treptat. Insa directia in care se indreapta fluxul de valoare este controlata total de stat, prin privatizari si diverse facilitati date exclusiv cu dedicatie. Nu exista legi generale, ci doar personalizate. PSD-ul nu isi construieste viitorul pe o armata de activisti remunerati din fonduri publice, ci pe afaceristi privati dependenti complet de sustinerea statului controlat de ei. PSD nu impaneaza administratia cu activisti, ci obliga functionarii sa se supuna sau sa se inscrie in partid.

Ca si in celalalt caz, privatii, presa, partidele, politicienii, ONG-urile sunt tolerate atat timp cat nu stau in calea Partidului. De fapt in sistemul nasescian asa ceva este imposibil, nu are precedent in practica. PSD-ul nu urla impotriva dusmanilor, ii elimina inainte de a deveni amenintatori. Cand sistemul da rateuri, liderii pur si simplu se balbaie (Nastase 2004, Iliescu 2005, Geoana de multe ori). Nu pot supravietui intr-un mediu necontrolat. Se retrag ca sa refaca firele destramate.

Valorile morale de orice fel sunt pur si simplu neglijate (nu declamate ritos precum in cazul PDL). Daca e nevoie pupam si icoane, vorbim si despre coruptie, etc. Dar nu ne preocupa cu adevarat.

Intr-0 varianta extrema, dintre cele doua oferte as prefera-o pe a doua pentru ca macar nu incearca sa conserve sistemul de stat nenorocit. Intre a vinde Posta lui Vantu si a nu o vinde deloc, prefer varianta 1. Macar se termina, dispar treptat-treptat atractiile din patrimoniul statului si instrumentele pentru recompensat activisti, turnatori, neamuri si lingusitori.

In ceea ce priveste PNL-ul este mai dificil de a ne face o parere pe baza experientei guvernarii. Pentru ca pe de-o parte Tariceanu a avut la dispozitie bani gramada, ceea ce i-a permis sa acorde simultan si reduceri de taxe, si mariri de salarii si pensii si sa faca si investitii atat cat poate procesa administratia publica, iar pe de alta a avut prea putin sprijin politic pentru a promova proiecte majore, indiferent ca ar fi fost vorba de reforme sau de recompensarea clientelei.

Trebuie sa mentionez si ca in cazul lor este un exercitiu pur teoretic, deoarece nu vad nici o posibilitate practica pentru ca in viitorul previzibil sa isi poata pune in practica viziunea.

Totusi, speculez ca modelul de societate pe care l-ar crea PNL-ul daca ar avea oportunitatea, ar fi aproximativ cel al PSD, cu cateva diferente:

Cred ca liberalii ar permite mediului privat nealiniat sa se dezvolte daca poate, fara a il ajuta in vreun fel dar si fara a ii da in cap daca nu raspunde la comanda de partid. Cu siguranta si ei ar folosi puterea pentru a transfera in mod controlat proprietatea publica spre propria clientela, dar cred ca acest fenomen nu ar fi insotit si de agresarea celorlati prezenti in piata, sau de acordarea sistematica de facilitati creatoare de monopol.

De asemenea cred ca atitudinea PNL fata de valorile morale ar fi mai apropiata de cea a PDL, fara incrancenarea acestora. Desigur, toate aceste “atitudini”, in toate cele trei cazuri, raman exclusiv la nivel discursiv, pentru ca practic morala societatii romanesti ramane cantonata pe termen nelimitat in “ai nostri sunt buni si cinstiti, ai lor sunt rai si hoti”.

Liberalii iubesc declarativ presa, asociatiile civice, politicienii chiar si de alte orientari, etc, si se intristeaza cand acestia ii ataca. Se simt tradati, neiubiti. :P La ei problema nu este de agresivitate ci de prea mare toleranta. Voiculescu, Iliescu, Basescu, Videanu, Stolojan, etc, toti au fost baieti buni pana la un punct sau de la el incolo.


Cam asa percep eu oferta reala a partidelor si implicit a candidatilor prezidentiali. Probabil ca mai si gresesc, mai fac si aproximari, si confuzii, mai am si subiectivisme, dar in principiu cred ca este un exercitiu mai util in vederea fundamentarii unui vot decat incercarea de a distinge prin scandalageala din fiecare zi.

As fi curios sa aflu cum vad si altii oferta politica REALA a zilelor noastre.

P.S.: O realitate paradoxala ce se profileaza la sfarsitul acestor alegeri, este faptul ca victoria din ce in ce mai probabila a “rosiilor” (PSD) va fi totodata o demonstratie concludenta a superioritatii sistemului privat, fie el si imoral, mogulizat si cu un frontman slab pana la penibil, in fata sistemului de stat, fie el si virtuos, cu suportul intelectualitatii si cu un frontman de mare talent si combativitate. Geoana se bazeaza pe finantare si suport din mediul privat, Basescu pe aparatul de stat si o parte a societatii civile."

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment. Nu sunt ziarist, n-am legătură cu mogulii sau partidele.

Economia moaştelor pentru începători

Domnul Bogdan Glăvan, profesor de economie, face o analiză economică a fenomenului moaştelor din România.

"Am văzut astăzi cu ochii mei aglomeraţia de pe Dealul Mitropoliei. Cu ochi de economist, vreau să zic, şi mă grăbesc să vă transmit impresii.

Avem de-a face clar cu o problemă economică. Ori de câte ori cantitatea cerută depăşeşte cantitatea oferită, apare îmbulzeala. Nici nu este de mirare, acolo unde preţul este zero, aşa cum este în cazul moaştelor. Conform manualului de economie, pe termen scurt, există două soluţii:
1. Soluţia “de piaţă”, presupune creşterea preţului, astfel încât accesul la bunul respectiv să fie restricţionat strict la cei care doresc să plătească pentru a-l avea. În cazul nostru, ar trebui pus un preţ pe vizitarea moaştelor
2. Soluţia „administrativă”, presupune raţionalizarea consumului, după principiul „să se dea câte una ca să ajungă la fiecare”. Concret, în ceea ce priveşte moaştele, raţionalizarea poate lua una din următoarele forme:
• limitarea timpului de vizitare (maxim două închinăciuni per capita)
• limitarea celor care le pot vizita (interzis minorilor şi celor peste 99 de ani; un singur membru de familie; interzis celor fără studii teologice; acces nelimitat din doi în doi ani – în anii cu soţ, femeile, în anii fără soţ, bărbaţii ş.a.m.d.)
• descurajarea cererii prin stabilirea diferenţiată a impozitului pe venit în funcţie de frecvenţa cu care indivizii vizitează moaştele, etc.

Pe termen lung, echilibrarea pieţei se poate realiza doar prin creşterea producţiei. Propun astfel să fie luate în calcul, următoarele măsuri care ar duce la creşterea cantităţii oferite de moaşte: extinderea perioadei de vizitare a moaştelor la durata întregului an, inventarea unor moaşte noi (nu vi se pare că, vorba aia, în secolul cunoaşterii, religia e un domeniu în care inovaţia are de suferit?), liberalizarea importului de moaşte (să nu uităm că globalizarea este benefică!) – organ decizional: Biserica

Dincolo de dezechilibrul persistent, care trebuie eliminat cumva spre binele societăţii, analiza mai atentă arată câteva detalii interesante. Astfel, ca vag element de asemănare cu pieţele mature, avem investitori instituţionali – politicienii – care se detaşează de restul poporului prin faptul că vizitează moaştele în mod profesionist, pe baza unui atent calcul cost-beneficiu al cărui rezultat variază, desigur, în funcţie de faza ciclului… electoral. Marea parte a cererii este formată însă din investitori simpli, motivaţi în acţiunea lor nu de o analiză economică serioasă, ci de simple preferinţe subiective. Acţiunea lor se caracterizează prin lipsa constituirii unui portofoliu şi comportament de turmă. Ca atare, lipsa de sofisticare a investitorilor şi eşecul de coordonare constituie elemente care definesc foarte bine eşecul pieţei în alocarea eficientă a moaştelor. Este important astfel ca statul să intervină mai activ în acest domeniu – religia şi Biserica – pentru internalizarea externalităţilor şi stabilizarea pieţei.

Aceste observaţii îşi propun doar să aducă în discuţie un subiect puţin abordat în literatură. Concluziile prezentate mai necesită verificare şi aştept cu nerăbdare rezultale cercetărilor viitoare."

O analiză corectă

Pe Blog de "analist politic" am găsit cel mai corect mod de a analiza un eveniment.

"Băsescu îi mulţumeşte lui Tăriceanu

Versiunea pentru fanii preşedintelui

Cu ocazia lansării de la Ford Craiova, preşedintele Traian Băsescu a mulţumit guvernului Tăriceanu pentru contribuţia pe care a avut-o la realizarea acestui proiect. Astfel, preşedintele dă un semnal de normalitate pentru clasa politică, arătând că poate să recunoască meritele celor care i-au fost adversari.

Versiunea pentru opozanţii preşedintelui

Cu ocazia lansării de la Ford Craiova, Băsescu i-a mulţumit lui Tăriceanu pentru contribuţia pe care a avut-o la realizarea acestui proiect. Este o nouă dovadă a disperării cu care actualul preşedinte caută să obţină voturi; el îşi dă seama că nu poate obţine victoria într-o eventuală confruntare cu Geoană decât dacă atrage simpatia liberalilor, motiv pentru care profită de orice prilej pentru a obţine voturile acestora.

Versiunea pentru ceilalţi

Cu ocazia lansării de la Ford Craiova, Traian Băsescu a mulţumit fostului guvern pentru contribuţia pe care a avut-o la realizarea acestui proiect."

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Din nou despre legea salarizării unice

Pe 21 mai apărea acest articol scris de Bogdan Glăvan. Jumătate din previziuni s-au îndeplinit. Cealaltă jumătate, cea cu pierderea ultimei brume de eficienţă în sectorul bugetar o s-o trăim după aplicare.

"Legea salarizării unice este soluţia cu care guvernul încearcă să împace diferitele categorii profesionale unite sub pălăria bugetului public. Este considerată soluţia supremă care va pune capăt pretenţiilor nesfârşite ale profesorilor, medicilor, poliţiştilor etc. Dar cum de am ajuns aici?

Totul începe de la convingerea majorităţii că iniţiativa privată nu poate furniza satisfăcător anumite bunuri – aşa-zisele bunuri publice. Aceasta este o idee foarte dubioasă – în ciuda faptului că unii economişti, precum J. Stiglitz, au devenit „notorious” (altiminteri nu pot să le spun) până la Nobel filozofând pe marginea ei. Dar să trecem peste. Să zicem că educaţia sau securitatea nu o putem cumpăra pe piaţă, precum pâinea sau maşina. Să acceptăm arguendo că aceste bunuri pot fi oferite doar în mod colectiv, de către autoritatea publică.

Aşa stând lucrurile, situaţia nu este tocmai roz. Pentru că există felurite bunuri publice, drept pentru care există o varietate de categorii funcţionăreşti ocupate cu furnizarea lor. Iar aceste grupuri sunt inegale – ca număr, forţă, abilităţi intelectuale ş.a.m.d. Grupurile acestea – de interese, le putem spune fără să ne ruşinăm – urmăresc să prospere, ca de altfel toată lumea. Şi principala pârghie pe care o au la dispoziţie este negocierea cu guvernul pentru stabilirea salariilor. Acum, autoritatea politică nu este nici ea indiferentă la varietatea grupurilor de interese: unele aduc voturi mai multe decât altele. Aşa încât, în urma negocierilor colective rezultă o structură a salariilor. Cei cu mai multă putere de influenţă câştigă în raport cu ceilalţi. Iar teoria economică ne explică şi de ce, de exemplu, sindicatul Metrorex a obţinut întotdeauna sporuri de venit mai mari decât sindicatul profesorilor (primul este un grup relativ restrâns numeric, unde posibilitatea de „free-riding” este redusă, şi deţine/oferă o resursă/serviciu „cheie”).

Inegalitatea de tratament salarial care rezultă nu este însă acceptabilă la infinit de restul colectivităţii. Şi uite aşa apare o competiţie prin care fiecare încearcă să-şi adjudece o porţie cât mai mare din cazanul comun. Scandalurile, grevele şi abuzurile salariale se succed până devin şocante. Aşa am ajuns unde suntem astăzi.
Din păcate, ca soluţie la raritatea resurselor bugetare, politicienii au ajuns la concluzia că problema poate fi rezolvată prin raţionalizarea – în sens comunist, însemnând planificarea – salariilor. La fel cum în alte vremuri, când ansamblul resurselor era controlat centralizat, planificarea şi distribuirea de raţii (de alimente – populaţiei, de materii prime – industriei) devenise regula de alocare în economie. Din păcate, spun iar, impunerea unei grile de salarizare unice nu va rezolva neînţelegerile sociale. Acest lucru este oricum vizibil deja din declaraţiile ofticate ale unor sindicalişti care se simt neîndreptăţiţi. Mai mult, va agrava ineficienţa sistemului, deoarece „îngheaţă” practic valoarea relativă a salariilor din diversele sectoare. În economia de piaţă, preţurilor (deci şi veniturile) fluctuează continuu, reflectând schimbările survenite în preferinţele consumatorilor, disponibilitatea resurselor şi calitatea tehnologiei. Schimbarea preturilor relative este un fenomen direct asociat cu procesul de funcţionare al pieţei. Nu putem vorbi de economie de piaţă dacă se stabileşte a priori că un automobil valorează cât 100 de biciclete; sau că unui mecanic auto i se cuvine de 10,57 ori mai mult decât unui paznic de noapte.

Legea salarizării unice este o lege socialistă. Nu doar că nu are nimic de-a face cu justiţia socială (nimic mai mult decât are celebrul dicton „Să se dea câte una la fiecare, ca să ajungă la toată lumea!”), dar va promova ineficienţa pe noi culmi şi mai înalte. Gândiţi-vă doar ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut o asemenea lege la începutul anilor 1990. Dacă raportul dintre salariul unui inginer, cel al unui jurist şi cel al unui economist ar fi fost ferm stabilit. Falimentul “producţiei de ingineri” şi “boom-ul economiştilor şi juriştilor” – fenomen benefic rezultat din funcţionarea pieţei, care a decis că anumite calificări nu mai sunt căutate, fiind nevoie în schimb de altele – ar fi fost în bună măsură distorsionat.

Care ar fi cea mai bună soluţie?

Este clar că deciziile colective sunt îmbibate cu ineficienţă şi injustiţie. Reforma trebuie făcută în două direcţii: pe de o parte, privatizarea cât mai multor servicii publice şi, pe de altă parte, dezagregarea producţiei de bunuri publice la un nivel cât mai apropiat de cel al consumatorului final. Această a doua soluţie nu reprezintă altceva decât descentralizarea despre care se tot vorbeşte în ultima vreme, dar care probabil nu se va realiza. Descentralizarea profundă şi autonomia financiară (cât mai deplină) a colectivităţilor locale (cât mai strict delimitate) ar aduce rezultate de 100 de ori mai bune decât echitatea prin uniformizare la nivel naţional. De pildă, conform legii salarizării unice propuse de guvernanţi, poliţistul, medicul şi profesorul vor avea acelaşi salariu indiferent daca îşi exercită slujba în Bucureşti sau la Caracal. De ce este acest lucru just nu ni se explică. Nici politicienii nici sindicaliştii nu au interesul să o facă. Prin urmare, dacă dorim mai multă echitate şi eficienţă, trebuie să le luăm acestor oameni capacitatea de a ne impune propria lor viziune, limitată la atingerea unor obiective personale meschine."

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

"Prima casă" în realitate

Între discursuri şi realitate e un drum lung. Cineva l-a făcut. Ama din Timişoara.

"Am gasit casa - frumusica si in limita noastra de pret. Norocul a fost ca am dat si de un proprietar foarte rabdator pentru ca ceea ce ne astepta a cerut multa rabdare.

1. Asadar primul pas a fost acceptarea dosarului din punct de vedere financiar - adica salariul e suficient de mare. La prima simulare a creditului ne-am incadrat la suma maxima (57 000), dar dupa 1 saptamana, dupa aceasi simulare (aceasi banca), aceasta suma a scazut cu cateva mii de euro. Nu ne afecta pentru ca oricum ne incadram in suma de vanzare a casei.

2. Dupa ce partea noastra de dosar a fost acceptata, ne-a chemat la banca impreuna cu proprietarul pentru a da actele. Proprietarul a venit cu o plasa de acte - tot ce avea legat de casa - si cei de la banca au xeroxat totul, dupa principiul "nu se stie de ce avem nevoie!"
Si ne-au condus cu zambetul pe buze la usa, asigurand proprietarul ca el mai trebuie doar sa faca o vizita la notar sa semnam antecontractul.

3. Noi am mai platit 450 lei pe un evaluator care a vizitat casa intr-o seara si i-a facut trei poze si asteptam ca dosarul sa treaca de juristul bancii.

4. Juristul bancii insa nu da ok dosarului pentru ca nu are o adeverinta de edificare.
Sun proprietarul sa ii cer adeverinta de edificare. El se blocheaza - adeverinta de edificare e actul premergator CF-ului, ea a fost depusa la dosarul de la cadastru si pe baza ei s-a eliberat CF-ul actual (care se afla in dosar).

5. Sun inapoi la banca si explic circuitul adeverintei in natura.

6. Pe ei nu ii intereseaza logica argumentului. Ei vor adeverinta. Sunt proprietarul si il rog sa mearga la primarie sa scoata adeverinta.
Primaria nici nu stie despre ce e vorba. Cu un pachet de cafea convingem secretara sa scoata o adeverinta din asta fantoma. Am dus adeverinta la banca si ne spun ca totul e ok.

7. Trece dosarul de jurist si urmeaza declaratia pe propria raspundere si antecontractul. Primesc pe mail antecontractul de la banca si ni se spune sa il copletam noi si sa il ducem la notar. Recunosc ca mi-am prins urechiile. Cu ochii aproape in lacrimi (de frustrare si nervi!), mi-a luat aproape 3 ore sa completez un antecontract inutil de stufos.

8. In antecontract se cer numeroase date printre care una are ne lasa gura-casca.

Sa va spun despre casa pentru a intelege mai bine.
Proprietarul si fratele sau au primit pamantul mostenire de la bunicul lor. Ei l-au impartit si pe partea lui, proprietarul a ridicat casa pe care o cumparam noi. In antecontract mi se cereau datele proprietarului a cui a fost pamantul inainte de bunicul care a lasat mostenirea!!!!


9. Il sun pe proprietar si il rog sa plece de la lucru sa mergem impreuna la notar. Dar primesc si eu un telefon de la banca si sunt intrebata pe o voce precipitata daca proprietarul e casatorit. ...Da....Trebuie certificatul de casatorie. URGENT! Ca azi vor sa trimita dosarul la Bucuresti.

10. Il sun pe proprietar si il rog sa se intoarca acasa si sa imi aduca certificatul. Apoi sa se reintoarca la locul intalnirii pentru a merge la notar. Eu intre timp aranjam datele antecontractului.

11. Proprietarul fuge acasa, ia certificatul de casatorie, se intoarce, ne intalnim, mergem la notar....stupoare: antecontractul nostru nu e bun de nimic! In mod absolut logic, contractul trebuie facut de notar. Pacat ca ne-a pus banca sa ne completam noi unul complet inutil!

12. Facem cerere la notar pentru un CF (era al 3-lea deja - 2 erau deja in dosar, aproape de data de expirare din cauza intarzierii) si urmeaza sa ne intalnim urmatoarea zi. Ah ca nu se poate ca e notarul pe teren. Bun, ramane pe miercuri. Miercuri nu se poate ca e aia de la banca plecata. Na bine, ramane pe joi!

13. Semnam la notar declaratia pe propria raspundere si antecontractul, platim taxe notariale si avans la proprietar. Ducem actele la banca si ni se spune: gata, dosarul e gata, pleaca la Bucuresti.

14. Ba nu! Banca isi aminteste ca mai avem nevoie la dosar de inca doua CF-uri (adica nr. 4 si 5) si le vor urgent. Scoase in regim de urgenta, alte 200 lei.
Acum chiar e gata! Pe bune pleaca dosarul!

15. Rasuflam usurati doar un moment. Persoana care s-a ocupat de dosarul nostru ne anunta ca pleaca in concediu 3 saptamani. Chiar daca raspunsul ar sosi intre timp, dosarul nostru ar zace pe masa pana s-ar intoarce ea din concediu.
Problema era ca pana atunci expira data limita cu care semnasem cu proprietarul sa ne astepte. Deci puteam pierde avansul. Asta este. Riscam!

16. La 2 zile primim un nou telefon de la banca. Dosarul nu plecase inca la Bucuresti si ni se cereau alte 3 acte.

Si am renuntat. Am decis sa actionam altfel - si am pus apartamentul in vanzare.

Ideea e ca Prima Casa e praf in ochi. Atata te poarta pe drumuri incat iti doresti sa nu te fi apucat niciodata! Si nici nu mai stiu cine nu vrea sa dea creditele: banca sau statul. Din cate am vazut eu, banca mi-a ridicat destule obstacole - nu stiu ce mai putea sa ne faca statul.

Problema majoritatii celor care au dosarele la Prima Casa e ca in timpul asta expira contractul cu proprietarul si se pierde avansul. Asta pe langa banii care ii dai pe acte, notar, evaluator etc.

Eu pot sa va spun un singur lucru: avand apartamentul in vanzare, am refuzat ofertele prin Prima Casa!"

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Despre şcoală, altfel

Constantin Gheorghe are o părere diferită despre reforma din şcoala românească.

"Situaţia sistemului educaţiei publice (pentru că în principal despre asta este vorba) generează nemulţumiri dintr-un punct de vedere care, paradoxal, nu-i poate fi imputat: anume că între educaţie şi poziţie socială, succes economic şi recunoaştere din partea celorlalţi NU mai există nicio legătură. Oricât ar părea de ciudat, dar perioada comunistă a făcut mai mult în această direcţie decât toate celelalte regimuri politice ale României moderne.

Frustrările tinerilor care vin pe piaţa muncii după ce au terminat o formă de educaţie: liceu, facultate, şcoală de arte şi meserii sau cum s-o mai numi acum, şi li se dă cu flit de către angajatori, sunt de înţeles, cum sunt de înţeles şi frustrările angajatorilor, care nu găsesc oamenii de care au nevoie printre absolvenţi. Nu mai vorbim de frustrările părinţilor, care plătesc preţul acestui tip de eşec.

Toţi au dreptate şi toţi greşesc. Au dreptate, pentru că fenomenul este real. Greşesc crezând că sistemul educaţiei este de vină. Sistemul nu are nicio vină, pentru că el şi-a demonstrat capacitatea de a răspunde nevoilor sociale. Acum problema este că societatea nu ştie ce să-i ceară, pentru simplul motiv că nu ştie de ce anume are nevoie.

Să mă explic: Occidentul a luat, în urmă cu circa patru decenii, din motive conjuncturale, care privesc cele două şocuri petroliere din anii '70, decizii care acum îi slăbesc influenţa în lume şi-l pun în stare de inferioritate, decizii care accelerează declinul său în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale. Rezumate, aceste decizii înseamnă dezindustrializare.

Şcoala românească a avut performanţe şi sens social doar în perioada industrializării, singura care permitea planificarea şi avea predictibilitate. Uităm că un inginer, sau un medic, sau un orice alt specialist este un "produs" cu ciclu lung de fabricaţie. Şi în Occident existau multe forme de planificare, chiar dacă aici piaţa juca un rol infinit mai important ca în comunism.

Pentru a răspunde nevoilor lumii industriale, şcoala s-a organizat astfel încât să dea elevilor un număr de cunoştinţe, care să le permită integrarea rapidă în structurile inteprinderii lumii industriale, sau, după caz, continuarea studiilor în institute de învăţământ superior foarte bine ancorate în realităţile economiei. Şi mai e ceva: acea şcoală îi forma ca piese ale unei structuri sociale proprii doar lumii industriale.

Renunţând la industrie, Occidentul a făcut inutilă şcoala în forma performantă a lumii industriale. Şi când spun performantă mă refer la calitatea marii majorităţi a produselor sale. Occidentul a decis că are nevoie doar de o mână de produse de elită, care să conducă entităţile financiare, cu care a încercat să domine în continuare lumea(şi am văzut ce a ieşit şi cum au condus-o, dar mai ales unde!). În rest, şcoala a ajuns un fel de sistem de protecţie socială, menit să ridice cât mai mult vârsta la care tinerii intră pe o piaţă a muncii extrem de comprimată, pentru că incompletă, lipsind din ea domeniile cele mai importante, cele ale producţiei de bunuri. Iar serviciile cu valoare adăugată mare, care cer calificări speciale, sunt fatalmente limitate ca posibilităţi de angajare. În rest, ca să înfigi cârnatul în chiflă nu trebuie să ai un MBA, deşi mulţi cu MBA ajung şi la asta, în lipsă de altceva.

Eu cred că Occidentul s-a lăsat păcălit de o viziune extrem de atrăgătoare: aceea a societăţii cunoaşterii, cea care urma să rezulte din trecerea la post-industrializare. Aşa ceva nu există, chiar dacă orice tâmpit poate avea acum un calculator şi o conexiune la Internet. Nu trebuie să fii un geniu să vezi că sociatăţile noastre sunt orice, numai unele ale cunoaşterii, nu! Înţelegând prin cunoaştere creativitatea, nu pălăvrăgeala pe net!

Muncitorul cognitiv, aşa cum îl vedea Peter Drucker, nu există. Şi mă tem că nu are să apară prea curând. Mai mult, mari inteprinderi, pe care lumea le vedea drept deschizătoarele de drum ale Noi Economii, economia cunoaşterii, nu sunt decât adaptări ale inteprinderii fordiste la producţia de bunuri simbolice în mediul digital. Cei care le-au fondat şi le conduc sunt produsele vechii şcoli, aparţinând lumii industriale. Asta explică de ce la începutul anilor 90 mulţi români cu studii superioare, tehnice în special, şi-au găsit repede un post la Microsoft, spre pildă. Este vorba de compatibilitate de cunoştinţe şi de atitudini, adică de similitudini, dacă nu identităţi, în modul în care au fost pregătiţi.

Asia a început procesul de recuperare a rămânerii în urmă, de dezvoltare accelerată, copiind modelul şcolii occidentale, a celei publice, pentru că despre asta vorbim, în principal, care este o şcoală de masă, şi perfecţionându-l, ducându-l până la limită. Noi am renunţat la model, crezând că este anacronic. Asiaticii, nu, mai mult, au făcut din el cheia succesului lor economic de-a dreptul insolent. Practic, suntem bătuţi cu armele noastre!

Revenind la oile noastre, vom înţelege mai bine de ce discuţiile pe legile educaţiei se cantonează în domenii care nu au legătură cu esenţa problemei: pentru ce fel de economie şi societate pregătim elevii şi studenţii? De aceea ne interesează cine îi numeşte pe directori, dacă să fie sau nu membri de partid, cine să dea banii, când să se dea examen, zece sau treisprezece clase, şi altele ca astea. Faptul că avem trei viziuni despre "reformă" nu înseamnă nimic: oricum ele nu au legătură cu realitatea socială, pentru că realitatea nu este deloc clară.

De fapt, economicul vrea din partea şcolii produse tipice societăţii industriale, pe care ea nu mai ştie cum să le producă, năucită de reforme ale căror principal crez a fost: oricum, numai ca înainte nu!

Aşa se face că' ei au nevoie de oameni cu abilităţi tehnice, cel mai adesea, care să se integreze în sisteme ierarhice, care să vină la timp la lucru, să respecte o anumită disciplină tehnologică şi ierarhiile, să lucreze în echipă, să aibă, între nişte limite, iniţiative, responsabili, altruişti, chiar. Şi ce primesc? Cel mai adesea nişte anarhişti care nu respectă pe nimeni şi nimic, care nu pot lucra în echipă, iresponsabili, mulţi semianalfabeţi funcţionali, fără iniţiative, leneşi şi obraznici.

Din păcate, nu mai avem instrumente nici pentru planificare economică, nici pentru construcţie socială. Deciziile economice se iau în afara ţării, deci sistemului educaţiei naţionale îi este greu să anticipeze cerinţele de forţă de muncă, structural vorbind, pe termen mediu şi lung ale economiei, şi nici minimul de cunoştinţe, necesar pentru o eventuală calificare în funcţie de nevoile de moment. Decizii sociale nu mai ia nimeni, pentru că nimeni nu vrea să mai producă proiecte de viitor, de fapt alternative de viitor.

De asta indiferent care dintre cele trei "proiecte" de reformă: Miclea, Andronescu sau Adomniţei(c'a lăsat şi ăsta un pachet pe birou!), nu se va întâmpla nimic în sistemul educaţiei publice. Aşa că singura miză a dezbaterii de azi a fost aceea de a-i mai face puţină campanie lui Traian Băsescu.

Nu cred că în Occident, respectiv şi în România, va mai exista, câtă vreme banul va fi singurul criteriu de valorizare socială, de statut social, o legătură directă şi evidentă între educaţie şi bunăstare. Este marea sfidare pentru şcoală, la început de secol 21" Şi articolul ăsta merită citit.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.

Georgia in my mind

Bogdan Glăvan prezintă un studiu al reformelor economice georgiene.

"Deşi puţină lume ştie, Georgia oferă unul din cele mai reuşite exemple de reformă economică liberală, atât din punctul de vedere al amplitudinii şi profunzimii măsurilor politice luate, cât mai ales din cel al efectelor pozitive rezultate. Povestea de succes a liberalismului în Georgia începe în 2004, la un an după schimbarea politică majoră din 2003. Înainte de acest moment, Georgia era doar una din ţările fost comuniste desprinse din fosta URSS, o ţară marcată de deficienţele ingerinţei statului în economie: sărăcie, impozitare ridicată, absenţa investiţiilor, corupţie cronică etc. Dar, din 2004, odată cu numirea lui Kakha Bendukidze la Ministerul Economiei, lucrurile au început să se schimbe. Devenit faimos pentru afirmaţia că Georgia “ar trebui să renunţe la tot ce poate fi vândut, cu excepţia propriei conştiinţe”, Bendukidze a lansat o reformă comprehensivă a statului, printr-o terapie de şoc. În anii care au urmat, reforma a continuat neabătut, fiind susţinută de primul ministru Lado Gurgenideze şi de preşedintele Mikheil Saakashvili.

Principalele elemente ale reformei liberale din Georgia

1. Reforma fiscală

Moştenind sistemul comunist, Georgia avea înainte de 2004 un regim fiscal complicat, cu o multitudine de taxe (şi, bineinţeles, scutiri de taxe), având ca pilon central principiul impozitării progresive a venitului. În urma reformei fiscale, progresivitatea a fost abadonată în favoarea instituirii cotei unice, iar numărul impozitelor principale a scăzut la patru:
• Impozit pe profit de 15%;
• Impozit pe venit de 20%, urmând ca această cotă să ajungă la 15% până în 2012, conform legislaţiei în vigoare;
• Impozit pe proprietate de până la 1%;
• TVA – redus de 18%, respectiv 0% pentru sectorul financiar şi de sănătate.

Georgia nu are:
• Contribuţii sociale
• Impozit pe dividendele oferite de companiile listate la bursă
• Impozit pe dobânda aferentă depozitelor bancare şi obligaţiunilor

Ca urmare a reformei fiscale, impactul asupra bugetului de stat a fost uriaş, însă nu în sensul golirii acestuia de resurse, aşa cum poate s-ar aştepta unii, ci în sensul creşterii puternice a veniturilor colectate. Acestea din urmă au sărit, ca pondere în PIB, de la 15% în 2003 la 30% în 2008. Dacă înainte de reducerea fiscalităţii statul nu avea bani să plătească salariile funcţionarilor publici, deficitul s-a redus treptat în anii care au urmat, pentru ca în 2008 guvernul să aibă excedent bugetar. Păşind consecvent pe linia liberală a reformelor întreprinse, autoritatea politică a aprobat o lege care limitează cheltuielile publice la 25% din PIB, ceea ce lasă spaţiu pentru reducerea în continuare a impozitelor.

2. Liberul schimb

Georgia a abolit aproape în totalitate şi unilateral taxele vamale şi barierele non-tarifare la import. Circa 95% din mărfurile importate intră în ţară fără nicio taxă vamală, iar pentru restul există taxe de maxim 12%, ceea ce face ca taxa vamală medie să nu depăşească 0,6%. În plus, legea privind „zonele industriale libere” dă dreptul oricui deţine mai mult de 10 hectare de teren să beneficieze de alte avantaje fiscale.

3. Debirocratizare şi dereglementare

S-a întreprins o amplă reformă a administraţiei publice, concretizată în reducerea cu 50% a numărului funcţionarilor publici, ceea ce a permis creşterea consistentă a salariilor celor rămaşi în sistem. Zeci de reglementări au fost simplificate radical sau abrogate complet, avându-se în vedere următoarele trei principii:
• Birocraţia naţională nu posedă capacitatea de a reglementa sau certifica produsele şi activitatea economică mai bine decât o fac birocraţiile din statele dezvoltate; în consecinţă, furnizarea oricărui produs sau serviciu care este deja reglementată într-un stat membru al OECD este permisă automat, fără alte condiţii, în Georgia (vizate au fost, de exemplu, instituţii şi servicii financiare, bunuri de consum, inclusiv farmaceutice);
• Introducerea ghişeului unic în acele domenii unde statul şi-a păstrat atribuţii de certificare (cum ar fi sectorul construcţiilor);
• Introducerea principiului consimţământului implicit, care impune funcţionarilor publici termene precise pentru soluţionarea cererilor înaintate, dincolo de care se consideră că acestea au fost avizate favorabil.

4. Privatizare

A ajuns de notorietate faptul că, dacă vrei să investeşti în Georgia, atunci poţi să cumperi aproape orice, de la porturi, aeroporturi şi terminale petroliere până la studiouri de film şi spitale. În prezent, singurele active rămase în proprietatea statului sunt: calea ferată, poşta, distribuţia energiei electrice, drumurile şi serviciile de apă şi canalizare în zonele rurale.

Poate cel mai important de menţionat este faptul că privatizarea a cuprins domenii considerate în alte ţări drept intangibile, precum educaţia şi sănătatea. Finanţarea şcolilor publice se face cu ajutorul sistemului de vouchere, prin care fiecare familie primeşte cupoane pe care le poate folosi pentru a-şi trimite copii la orice instituţie de învăţământ, publică sau privată. În domeniul sanitar, reforma ţinteşte dispariţia spitalelor de stat şi înlocuirea lor cu clinici private. Privatizarea constă în vânzarea facilităţilor învechite existente (împreună cu terenul aferent) unor companii private, în schimbul angajamentului ferm de a construi facilităţi spitaliceşti noi, cu respectarea unor condiţii specifice (numărul de paturi, destinaţia acestora etc.). Finanţarea sănătăţii pentru persoanele cu venituri reduse - circa 1 milion de persoane – se face tot prin emisiunea de vouchere, prin care aceşti oameni pot cumpăra o poliţă de asigurare medicală de bază de la numeroasele companii de asigurare de pe piaţă.
5. Liberalizarea pieţei muncii şi protecţia socială

• S-a simplificat considerabil legislaţia muncii;
• Nu există salariu minim;
• Accesul străinilor pe piaţa muncii este liber, nu există permise de muncă sau alte restricţii; încheierea unui contract de muncă este singura condiţie pentru obţinerea statutului de rezident;
• Sistemul complicat de ajutoare sociale a fost înlocuit cu un program naţional de protecţie socială, prin care familiilor cu venituri reduse li se acordă lunar o anumită sumă.

Efectele economice ale reformei liberale

Reforma implementată a dus la creşterea spectaculoasă a gradului de libertate economică. Potrivit cunoscutului studiu Index of Economic Freedom efectuat de Heritage Foundation, Georgia a avansat de pe locul 99 în lume pe care îl ocupa în 2005 pe poziţia 32 în anul 2008.
Locul ocupat de Georgia în clasamentele libertăţii economice şi permisivităţii mediului de afaceri

Locul ocupat de Georgia în clasamentele libertăţii economice şi permisivităţii mediului de afaceri




Principalele efecte în plan economic ale reformelor întreprinse:
• Stimularea spiritului antreprenorial. Cel mai relevant indicator în acest sens, pentru o ţară mică precum Georgia, nu este numărul de frme nou-înregistrate în fiecare an (el însuşi impresionant), ci numărul de companii înfiinţate raportat la numărul de locuitori. Cu 15 firme deschise la 100 de locuitori, Georgia depăşeşte nu doar statele din Europa de Est, ci şi ţări recunoscute pentru tratamentul avantajos acordat mediului de afaceri, precum Singapore.
• Atragerea masivă de investiţii străine. Investiţiile străine directe au ajuns în ultimii ani să reprezinte 15% - 17% din PIB; Deficitul de cont curent este finanţat într-o măsură covârşitoare prin investiţiile străine directe, nu prin împrumuturi pe termen scurt.
• Creştere economică accelerată. Din 2004, PIB real al Georgiei a crescut cu peste 8% în fiecare an. PIB nominal a crescut de peste 3 ori, de la 4 miliarde dolari în 2004 la aproape 13 miliarde în 2008;
În comparaţie cu alte state ale lumii, Georgia a progresat din coada clasamentelor în fruntea acestora, după cum atestă raportul Doing Business 2009 al Băncii Mondiale. Studiul – care ia în calcul numeroase considerente pentru a ierarhiza ţările în funcţie de uşurinţa derulării afacerilor (ease of doing busineness) – plasează Georgia pe un onorant loc 15 din 181 de state, depăşind SUA la capitole precum uşurinţa lansării unei afaceri, obţinerea autorizaţiilor de construcţie şi înregistrarea proprietăţii.

Usurinta derularii afacerilor

Uşurinţa înregistrării proprităţii este un alt criteriu folosit pentru a evalua piedicile care afectează mediul de afaceri. Cu cât înregistrarea proprietăţii se face mai greu, cu atât transferul şi protejarea sunt mai dificile. Georgia este în fruntea clasamentului (alături de ţări precum Arabia Saudită), în vreme ce România în coada acestuia.



Inregistrarea proprietatii

Uşurinţa cu care se pot încheia şi desface contractele de muncă este un indicator esenţial pentru evaluarea flexibilităţii pieţei muncii, influenţând decisiv funcţionarea afacerilor şi creşterea economică. Din acest punct de vedere, Georgia este în primele ţări din lume, iar România, spre comparaţie, în coada clasamentului.



Angajarea fortei de munca

Din prisma unui criteriu extrem de elocvent pentru aprecierea piedicilor birocratice existente în economie, anume dificultatea obţinerii aprobărilor pentru construcţii, Banca Mondială plasează Georgia pe locul 10 în lume, la mică distanţă de cele mai permisive state (Singapore, Noua Zeelendă, unele ţări-paradis fiscal).



Obtinerea aprobarii pt constructii.



Evaluarea povarii fiscale (locul ocupat din 181 de ţări)

Potrivit unui alt raport al Băncii Mondiale, Paying Taxes 2009, se poate observa că Georgia, fără să întrunească trăsăturile unui paradis fiscal, se situează la distanţă înaintea României la aproape toate criteriile luate în calcul:



Concluzii

Reflectând la reformele întreprinse în Georgia, merită reţinute câteva lucruri:

• O reformă liberală profundă şi comprehensivă este posibilă şi dezirabilă, în toate ţările în care mecanismul economic este viciat de ingerinţele autorităţii politice, în ciuda opiniilor conform cărora „nu se pot lua măsuri atât de dure!” Singura condiţie pentru adoptarea acesteia este o doză minimă de înţelepciune şi de altruism politic.

• Efectele absolut spectaculoase ale liberalizării economice aruncă în derizoriu argumentele aşa-zis “pragmatice”, de genul: „nu putem reduce impozitele, că nu vom mai avea bani de pensii”. Scăderea dramatică a fiscalităţii din Georgia a dus la dublarea veniturilor la bugetul de stat, ca pondere în PIB. Am mai putea adăuga că în paradisuri fiscale europene, de genul Luxemburg sau Cipru, statul colectează mai mulţi bani la buget decât o face guvernul României. Dar, fideli crezului liberal, georgienii au mers mai departe, adoptând o lege care limitează cheltuielile bugetului la 25% din PIB (de ce să aloce statul resursele, mai bine piaţa!)

• Consecvenţa politicii liberale este premiată de piaţă. Privatizarea şi dereglementarea cvasi-totală generează un entuziasm atât de mare în mediul de afaceri, încât consecinţele pot fi cu greu exprimate în cifre seci. Georgia a continuat să atragă investiţii străine directe enorme (circa 20% din PIB), în condiţiile purtării războiului cu Rusia! În Georgia se preconizează pentru anul în curs (în acest moment – iunie 2009) o scădere economică superficială (-1%), într-un moment în care pieţele emergente se prăbuşesc!

• Dereglementarea şi debirocratizarea se pot realiza practic peste noapte, prin abolirea sau modificarea tuturor legilor care instituie cerinţe şi impun certificări, respectarea unor norme etc.

• Georgia a urcat în partea superioară a clasamentelor performanţei şi libertăţii economice în lume. Ceea ce dovedeşte cu prisosinţă aserţiunea că nicio naţiune nu a decăzut vreodată din cauza impozitelor prea mici, respectiv că nicio economie nu a progresat prin taxe şi legi „la pachet”."

O să ne enervăm şi o să dăm cu umbreluţa din Sex on the beach de pămînt!

De la bleen citire:

“Nu te prezinţi, nu te reprezint”

De ce politicienii iau decizii doar în favoarea pensionarilor, asistaţilor şi bugetarilor şi uită de mediul privat, de antreprenori, de tineri, de salariaţii din mediul privat? Fiindcă fraierii din mediul privat nu se duc la vot. Neexistînd cerere din partea acestei categorii, partidele şi politicienii îşi adaptează oferta pentru categoriile de asistaţi: bugetari şi pensionari. De ce? Fiindcă ăia se duc la vot. Sintagma “nu votezi, nu exişti” este foarte adevărată în cazul ăsta.

Fraierii care lucrează la privat s-au autoexclus din viaţa cetăţii iar, în consecinţă, problemele lor nu există. Bătălia deciziilor economice se va da între bugetari şi pensionari. Cine dă mai mult bugetarilor şi pensionarilor acela va fi în Parlament, la guvernare, la Preşedinţie. Salariaţii din privat şi tinerii, în general, nu există şi nici nu vor să existe. Vom avea de ales între prime şi sporuri mai mari pentru bugetari, pensii mai mari pentru pensionari şi manele şi pomeni mai multe pentru asistaţi. Structura prezenţei la vot spune: pensionarii, bugetarii şi asistaţii decid structura Parlamentului, culoarea guvernării şi Preşedintele. Deci, problemele lor sînt singurele care contează.

Politicienii nu s-au căcat pe ei de frică şi nici nu au căzut în depresie din cauza neprezentării la vot a populaţiei active. S-au adaptat iar revolta prin neprezentare a tineretului urban, strîmbatul din nas al corporatiştilor acriţi şi bosumflarea stupidă a salariaţilor şi antreprenorilor din mediul privat i-a făcut pe politicieni să renunţe total la a reprezenta aceste categorii (nu votezi, nu exişti; nu exişti, nu te reprezint) şi să-şi concentreze întregul efort politic, legislativ, guvernamental, bugetar, financiar şi de comunicare către categoriile care se prezintă la vot, care există şi care doresc să fie reprezentate: asistaţii, pensionarii şi bugetarii.

Dacă vrei să pierzi alegerile, să nu intri în Parlament, să te zbaţi la 5%, atunci adresează-te tineretului şi salariaţilor şi renunţă la bugetari şi pensionari. Dacă vrei să ieşi din politică pe uşa din dos scade salariile din administraţie, nu mai acorda creşteri de pensii şi sporuri bugetarilor, scade taxele şi sprijină mediul privat. Mai pe înţelesul corporaştilor care cred că le-au dat o lovitură mortală politicienilor neducîndu-se la vot: cea mai bună soluţie să dai faliment e să vinzi iPod-uri atunci cînd ştii că singurii cumpărători care se deranjează să iasă din casă şi să-ţi calce pragul sînt ţăranii de peste 60 de ani. Asta le cerem noi politicienilor. Astăzi, în România anului 2009, politicianul care se adresează tineretului, păturii educate de la oraşe, salariaţilor şi antreprenorilor din mediul privat, este pur şi simplu un imbecil sinucigaş. E ca şi cum ai vinde CD-uri cu Chopin în Ferentari. Nu înţeleg cum cineva care nu e atît de idiot încît să vîndă mp3-uri surzilor şi chiloţi tanga mamailor din Teleorman poate avea pretenţia de la politicieni să facă asta. Aşa cum voi nu vreţi să daţi faliment sau să vă pierdeţi job-ul, nici ei nu vor să rămînă în afara Parlamentului sau a guvernării. Aşa că vă vor creşte taxele, vor renunţa la orice reformă a sistemului birocratic, vor elimina orice posibilă facilitate acordată sistemului privat, vor creşte pensiile şi salariile bugetarilor, le vor acorda noi şi noi sporuri şi vor angaja din ce în ce mai mulţi. Bugetarii şi pensionarii sînt peste 8 milioane, voi nu sînteţi mai mult de 100 000 (restul îşi fac vacanţa în ziua alegerilor sau stau pe la terase şi se felicită pentru superioritatea cu care au luat decizia inteligentă de a nu se duce la vot).

În politică deciziile ţin seama în proporţie de 90% de piaţa politică. Iar dacă pe piaţa politică cererea e de asistenţă şi siguranţă, atunci politicienii asta vor oferi. Cine are impresia că deciziile politice ţin seama de părerea despre lume şi viaţă a economiştilor, de părerile avizate ale antreprenorilor şi corporatiştilor, exprimate savant la un grătar, din fundul nisipurilor de aur sau de pe o terasă de fiţe, se înşală. Se va spune: “păi, da, dar din punct de vedere economic e aberant, se va ajunge la un dezastru etc etc”. Nu. Politicienii gîndesc pe termen scurt (aşa o cere piaţa politică), pe maxim patru ani. Vor mări taxele şi se vor împrumuta ca să-şi ţină clienţii (bugetari, asistaţi şi pensionari) satisfăcuţi. Şi mai departe nu-i interesează. Iar micul corporatist urban va ajunge să plătească taxe de 90%. Şi le va plăti. Fiindcă nu are de ales. Iar taxele se vor duce transforma în pomeni electorale către categoriile care se prezintă la vot. “Păi o să ne enervăm şi o să….” O să ce? Chiar sînt curios dacă vreun blazat şi acrit de 25 de ani are idee ce va face în asemenea condiţii. Da, ştiu. “O să ne enervăm şi o să dăm cu umbreluţa din Sex on the beach de pămînt!”*

Indirect, absenţa la vot se plăteşte cu job-ul, afacerea sau, în cel mai bun caz cu o amendă usturătoare, plătită lunar. Se vorbea despre o posibilă lege care să oblige oamenii să meargă la vot (o tîmpenie, în opinia mea) iar sancţiunea neprezentării să fie amenda. Sancţiunea există deja. S-au mărit salariile bugetarilor, s-au mărit pensiile, trebuie bani ca să fie plătite. Astfel, se vor mări şi taxele, şi impozitul unic, şi TVA-ul. Diferenţa dintre 19% şi 25%, dintre 16% şi 20% e amenda neprezentării la vot. Repet, în cazul fericit. De multe ori amenda poate fi falimentul sau şomajul. Şi este deja.

*Habar n-am dacă Sex on the beach are umbreluţă. Dacă n-are, nasol. Corporatiştii nu vor putea să-şi exprime revolta civică.

PS: Subscriu. bleen, ce e aia "Sex on the beach"?

Subiectul zilei - ungurii ( II )

Cu acordul autorului, Tihamér Czika, am preluat de pe blogul Limba Cailor un articol apărut prima oară în România, Liberă în viitor. Prima parte se află aici.

Cred că o opinie asupra părerilor românofobe pe care ungurii le au faţă de români, descrise de un ungur, ar face mult bine relaţiilor dintre noi. Şi mă surprinde un lucru, de ce presa română "mare", cu ştaif, nu găzduieşte opiniile minorităţii maghiare. Frică, prostie, cutumele naţionaliste păstrate prin Vadim şi recunoscute de curând de Traian Băsescu?


Prejudecăţile maghiarofobe şi adevărul despre ele (II)

Cum am promis săptămâna trecută, continuăm prezentarea celor mai importante clişee şi prejudecăţi antimaghiare prezente în conştiinţa populară românească.

7. Ţinutul Secuiesc e o invenţie a extremiştilor maghiari

Ţinutul Secuiesc este un adevăr istoric de aceeaşi natură ca şi Bucovina, Oltenia, Banatul sau Dobrogea, deşi nici una nu are un caracter oficial în ziua de azi.
Încă de la colonizarea triburilor secuieşti pe aceste meleaguri pentru apărarea hotarelor Regatului Ungariei de pe la începutul sec. XIII (prima colonizare documentată este din anul 1224 în actualul judeţ Covasna) numele scaunelor secuieşti şi în curând a „naţiunii medievale” secuieşti sau a Ţinutului Secuiesc este amintit în sute de documente transilvane, maghiare sau străine. Graniţele ţinutului, drepturile speciale ale secuilor, autonomia lor faţă de regalitatea maghiară sau principalitatea transilvană este menţionată în mii de documente oficiale scrise în latină, germană, mai apoi în maghiară. Autonomia acestui teritoriu a funcţionat peste 600 de ani, până în anul 1878. În acest an parlamentul maghiar considerând autonomia secuilor şi a saşilor din Transilvania ca fiind instituţii feudale demodate, a decis anularea acestora, şi includerea teritoriului lor în noile comitate (judeţe) formate în Transilvania prin reorganizare teritorială generală a Transilvaniei re-anexate statului ungar. Din 1878 Ţinutului Secuiesc îşi mai recapătă integriatea doar între anii 1950 şi 1960, când tot teritoriul istoric al ţinutului intră în componenţa nou înfiinţatei Regiuni Autonome Maghiare. În afară de această perioadă de 10 ani, din 1878 secuimea este de obicei separată în trei judeţe: Mureş (înainte comitatul Maros-Torda, apoi judeţul Mureş), Harghita (înainte comitatul Csík şi comitatul Udvarhely, apoi judeţele Ciuc şi Odorhei) şi Covasna (înainte comitatul Háromszék, apoi judeţul Trei Scaune). În pofida acestei separări prin graniţe judeţene de mai mult de 130 de ani, identitatea comună secuiască a perseverat, ea fiind foarte puternică şi în ziua de azi. Ea este reflectată din literatură până în turism, din artă populară până în societatea civilă, din presă până în politică.
Trebuie clarificat şi faptul că identitatea secuiască nu este una etnică, ci una regională şi istorică, cum este poate identitatea maramureşană sau oltenească la români. Secuii se consideră maghiari, vorbesc limba maghiară, se înţeleg perfect cu un maghiar care locuieşte să zicem la graniţa cu Austria. Nu există dovezi istorice care ar confirma că secuii ar fi avut vreodată o limbă separată. Secuii însă au păstrat până în ziua de azi un alfabet foarte original cu origini feniciene şi turcice, aşa zisele „Rune secuieşti”. Însă chiar şi inscripţiile medievale găsite scrise în acest alfabet sunt de fapt texte în limba maghiară, numai că scrise cu acest alfabet. Integritatea ţinutului secuiesc este confirmată nu numai de percepţia cvasi-generală locală dar şi de graniţele etnice din regiune, care corespund şi azi cam 90% cu graniţa vechiului ţinut autonom.

8. Ţinutul Secuiesc = Kosovo, Autonomie = separare

Ţinutului Secuiesc nu are aproape nici o asemănare cu cazul Kosovo. În primul rând Secuimea este în mijlocul României la 400 de kilometri de graniţa cu Ungaria, pe când Kosovo era la graniţa Serbiei cu Albania, fapt care a făcut mult mai uşoară separarea ei. Ţinutul Secuiesc, ca entitate separată are o vechime de peste 650 de ani, pe când Kosovo s-a născut în graniţele actuale ca entitate juridică separată cu majoritate albaneză doar în anul 1945. Autonomia teritorială pe criterii etnice a Ţinutului Secuiesc a fost desfiinţată în 1878 mai apoi în 1968, pe când cea kosovară numai în 1989, la începutul unor vremuri tulburi, a unui război etnic general în majoritatea fostelor republici iugoslave. În cazul Kosovo a fost vorba de un război civil crunt care a dus la separare, început prin alungarea forţată de către armata iugoslavă a populaţiei albaneze, apoi de reînfiinţarea administraţiei proprii sub tutelă ONU. Acest conflict militar a fost cauzat tocmai de anularea autonomiei kosovarilor albanezi de către regimul Miloşevici. Dacă acea autonomie nu era anulată în 1989, şi nu se începea deznaţionalizarea forţată mai apoi alungarea efectivă şi epurarea etnică – fapt care a stărnit contrareacţia militară kosovară - Kosovo probabil nu ajungea niciodată la independenţă.
În cazul Ţinutului Secuiesc nu putem vorbi de o deznaţionalizare forţată masivă şi în nici un caz de alungare forţată sau epurare etnică făcută cu ajutorul armatei. Nefiind nici secuii înarmaţi, nu este nici o şansă de izbucnire a unui război civil care poate ar duce vreodată la aşa ceva. Din contră, probabil cea mai mare diferenţă dintre cele doua cazuri este faptul că, pe când albanezii şi-au cerut autonomia (înapoi) prin arme, maghiarii cred numai în lupta politică. Diferenţa de mentalitate şi cultură între kosovari şi maghiari este de asemenea foarte mare, dar nu vreau să detaliez acest lucru acum.
După experienţele tragice trăite de kosovari, având administraţia şi armata sârbească afară din teritoriu, mânaţi şi de contextul internaţional favorabil, ei deja nu s-au mulţumit cu autonomia teritorială, şi au cerut independenţa. Nu cred că ar fi fost vreun popor care ar fi făcut altfel. Lipsa de încredere şi înstrăinarea de sârbi era uriaşă.
Secuii nu au cerut niciodată independenţa, şi nici nu există vreun semn că ar cere-o vreodată. Ţinutul Secuiesc fiind în mijlocul ţării, fiind integrat totalmente în sistemul economic, energetic, infrastructural şi politic al României, nu ar avea nici o şansă de supravieţuire pe cont propriu. Secuii sunt foarte conştienţi de acest lucru. Pe de altă parte există şi o solidaritate cu restul maghiarilor din România (ceilalţi 60% care locuiesc în alte regiuni ale Transilvaniei), care ar împiedica orice gând de separare.
În general autonomia înseamnă foarte rar separare. Cazul Kosovo a fost o situaţie excepţională, din mai multe motive, unele arătate şi mai sus. În Europa există 13 autonomii teritoriale pe criterii etnice, din care în nici una nu există o opiniei majoritară în cadrul populaţiei locale în a cere independenţa. Din contră, acordarea autonomiei a fost de obicei momentul în care s-au calmat spiritele separatiste, şi a început procesul lung şi greu de loializare a minorităţii, care în noua contrucţie juridică în sfârşit şi-a simţit garantată existenţa, şi a început să se simtă acasă în ţara „adoptivă”.

9. În Ţinutul Secuiesc e sărăcie din cauza coruptiei autorităţilor locale dominate de UDMR

În primul rând trebuie să definim ce înţelegem prin sărăcie. Dacă comparăm Secuimea cu Clujul, Timişul sau să zicem Ilfovul, da, este o regiune săracă. Dar dacă o comparăm cu majoritatea judeţelor Moldovei, cu judeţele din Dobrogea, sau cu unele judeţe din Ardeal ca Bistriţa-Năsud sau Caraş-Severin, putem zice că judeţele secuieşti sunt bogate, sau cel puţin mai înstărite decât acestea.
Ţinutul Secuiesc a fost unul sărac şi nedezvoltat încă din perioada austro-ungară, fiind una dintre cele mai defavorizate regiuni ale imperiului. Fiind la margine, trăind mai mult din agricultură şi exploatarea pădurilor, el a beneficiat foarte târziu de investiţiile în infrastructură şi economie. Deşi au fost trei perioade de modernizare instituţionalizată (începutul sec. XX, 1940-1944, perioada comunistă) ea a ajuns în anii 1990 ca una dintre regiunile cele mai sărace din Ardeal. Situaţia nu a fost ajutată nici de faptul că mai toate guvernele în afară de ultimul (2004-2008), au ţinut cu bună ştiinţă nivelul investiţiilor centrale la un nivel foarte scăzut în această regiune. Povestea drumului reabilitat care se opreşte la graniţa cu judeţul maghiar a fost cât se poate de reală.
Investiţiile străine abundente intrate în România de la sfârşitul anilor 90 până azi s-au direcţionat mai ales în jurul marilor oraşe din regiune (Braşov, Cluj, Sibiu, Timişoara) oraşe mari care au avut infrastructura şi forţa de muncă pregătită pentru acceptarea acestor investiţii. Majoritatea Ţinutului Secuiesc fiind un teritoriu mărginaş, muntos, nestrăbătut de drumuri europene sau magistrale feroviare, neavând aeroport în afară de cel din Târgu-Mureş, a pierdut cursa din start cu judeţele apropiate ca Braşov, Sibiu, Cluj.
Trebuie ştiut că şi în interiorul Ţinutului Secuiesc există diferenţe destul de mari în nivelul de trai al localnicilor. Există microregiuni mai înstărite ca regiunea dintre Târgu-Mureş şi Odorheiu Secuiesc, şi există microregiuni mult mai sărace, precum majoritatea judeţului Covasna sau valea Gheorgheniului din nordul judeţului Harghita.
Nu se poate nega faptul că poate, dacă unele adminisitraţii publice locale se trezeau mai devreme, deschideau parcuri industriale, ofereau stimulente financiare mai mari investitorilor, poate măcar în unele oraşe situaţia ar fi mai bună azi. Se poate recunoaşte că în unele cazuri autorităţile locale dominate de UDMR au făcut greşeli, sau nu au făcut cât se putea. De exemplu în Sfântu Gheorghe abia s-a schimbat ceva între 2000 şi 2008, pe când Miercurea-Ciuc de exemplu galopa în dezvoltare. Ca şi în celelalte partide, şi în UDMR există primari buni şi primari slabi.
Însă este clar că în general situaţia mai precară a acestor judeţe este una care ţine deja de sute ani şi este menţinută de aşezarea marginală în privinţa magistralelor de transporturi, de lipsa de infrastructură modernă, de apropierea unor oraşe mult mai mari care absorb investiţiile din regiune, de teritoriul muntos şi clima rece, dar şi de dezinteresul general al tuturor guvernelor de la Bucureşti în care UDMR-ul nu a avut sau nu are o influenţă puternică.

10. Românii din Hargita şi Covasna sunt discriminaţi de autorităţi

În general această afirmaţie nu este adevărată. Există însă şi excepţii, deşi rare, dar care trebuiesc recunoscute şi corectate.
În primul rând să luăm cazul autorităţilor deconcentrate, nealese, cele care sunt de fapt mâna în aceste judeţe a guvernului sau a diferitelor ministere. În cazul autorităţilor deconcentrate majoritatea directorilor şi chiar a angajaţilor sunt români chiar şi în Secuime, astfel problema nu se pune. Se pună însă la unele problema lipsei folosirii limbii maghiare (ex. prefectura şi unele autorităţi subordonate nu folosesc deloc maghiara în aceste judeţe)
În cazul autorităţilor locale alese, primării, consilii judeţene în localităţile şi judeţele unde există majoritate maghiară, bineînţeles că cei care conduc sunt maghiari, ei fiind cei care câştigă alegerile. S-a intâmplat de câteva ori, ca în comunicarea oficială a unor primării din localităţi unde există o comunitate însemnată de români, limba română să fie omisă. Asta a fost cazul un timp a publicaţiei oficiale a primăriei din Sfântu Gheorghe, sau a paginii de web oficiale a municipiilor Târgu-Secuiesc şi Gheorgheni şi a Consiliului Judeţean Harghita. Problema cu ziarul primăriei Sfântu Gheorghe şi a paginii de web a municipiului Târgu Secuiesc şi a CJ Harghita au fost rezolvate, după nişte avertismente date de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). De menţionat că primăriile Târgu Secuiesc şi Gheorgheni nu sunt controlate de UDMR, ci de PCM, partid mult mai puţin deschis la multiculturalism.
O altă „discriminare” sesizată mai recent a fost cazul Bibliotecii Judeţene Covasna, unde pentru ocuparea postului de director Consiliul Judeţean Covasna s-a cerut ca şi criteriu cunoaşterea limbii maghiare. La sesizarea unui cetăţean local, CNCD a decis că această cerinţă discriminiează, pentru faptul că postul de director nu presupune activitate de relaţie cu publicul, deci cunoaşterea limbii maghiare nu este importantă. Preşedintele CJ Covasna a contestat însă decizia în instanţă, zicând că „într-un judeţ cu 75% populaţie de etnie maghiară şi o bibliotecă unde jumătate din colecţie este maghiară şi 75% din cititori maghiari, trebuie ca şi directorul să cunoască şi limba maghiară, respectiv cultura maghiară.” Cazul acesta cred că este de discutat. Nu sunt sigur că aici CNCD a avut dreptate.
Nu se popularizează la fel de mult însă în presa românească deciziile CNCD cu privire la discriminarea maghiarilor de către autorităţile locale cu conducere românească. De exemplu primăria Târgu Mureş a fost sancţionată pentru că nu a publicat pe site-ul oficial toate informaţiile generale actualizate în limba maghiară.
Concluzionând: în afară de câteva cazuri izolate, în orice localitate unde există o comunitate însemnată de români toate instituţiile locale sau judeţene comunică documentele oficiale în limba română şi îi angajează pe români fără discriminare. Aceste judeţe sunt în centrul României, unde totuşi 70%-80% din documentele oficiale sunt făcute oricum numai în limba română. Sunt totalmente de acord că discriminările de orice parte trebuiesc condamnate şi sancţionate, dar isteria presei româneşti în a încerca dovedirea unei discriminări generale este total deplasată şi răuvoitoare.

11. În regiuni cu majoritate maghiară dacă nu ceri în maghiară nu eşti servit

Legenda urbană „dacă în Secuime nu ceri pâine în limba maghiară nu eşti servit” este una foarte perseverentă, nelipsită din nici o discuţie interetnică care se desfăşoară pe internet. Am auzit această poveste şi în legătură cu Cluj sau Satu Mare, dar în majoritatea cazurilor cei care acuză se gândesc la judeţele Harghita şi Covasna, poate Mureş. Eu însumi provenind din Covasna, crescând la Sfântu Gheorghe nu îmi venea să cred că aud aşa ceva, când m-am întâlnit prima oară cu această acuzaţie. Nu am intâlnit în viaţa mea un astfel de caz în oraşul natal. Şi cred că am fost la cumpărături de mii de ori. Am întâlnit în schimb cazuri în care cerând în ungureşte la Sfântu mi s-a răspuns: „În româneşte vă rog, îmi pare rău nu înţeleg maghiara”. Era probabil una dintre persoanele aduse din Moldova prin colonizarea industrială a anilor ’70-’80 care nu a dorit să înveţe măcar maghiara de bază.
Adevărul este că în afară de câteva comune mai izolate, în care singurii români sunt cei din familia poliţistului, a ceferistului sau a preotului ortodox, în judeţele din Secuime nu există magazine în care angajaţii care lucreayă cu publicul să nu înţeleagă bine româneşte. La oraş nici nu se concepe acest lucru, fiind şi în interesul patronului să angajeze vânzători care vorbesc amândouă limbile. Chiar şi într-un sătuc de pe deal, unde să zicem ad absurdum găsim pe cineva care nu înţelege ce înseamnă cuvântul „pâine”, tot o să fim serviţi dacă măcar arătăm cu degetul la ceea ce vrem să cumpărăm. Reaua voinţa dedusă din acest clişeu anti-maghiar nu are ayi nici o justificare. Suntem în capitalism. Banii vorbesc.
Când aud acest clişeu reflectat în legătură cu un oraş ca Târgu-Mureş (52% români), Satu-Mare (58% români), Oradea (70% români) sau chiar Cluj (79% români), pot să fiu sigur că cel care acuză este un sudist care habar nu are de procentajele etnice din aceste oraşe. În aceste oraşe mari cu majoritate românească orice magazin care ar pune un vânzator care nu vorbeşte limba română şi-ar putea închide porţile într-o săptămână, pierzând o bună parte din clientelă.

12. De ce nu pot fi ungurii precum celelalte minorităţi din România?

Prin această afirmaţie se înţelege practic ca maghiarii să fie „liniştiţi”, să nu mai ceară atâtea drepturi, să stea la locul lor. Mda.
Diferenţa dintre maghiari şi celelalte minorităţi din România este una faptică: numărul. Cum am zis şi data trecută numărul contează enorm în acest domeniu. De ce contează? Pentru că minoritate de talia maghiarimii din România (1,5 milioane de oameni), într-un alt context probabil şi-ar fi putut clădi un stat suveran. O populaţie de această dimensiune este capabilă de susţinerea unui sistem politic, administrativ, educaţional, cultural, etc. propriu sau paralel. În Europa sunt cel puţin 12 state suverane şi 11 teritorii autonome cu o populaţie mai mică la număr decât a maghiarilor din România. Este de la sine înţeles că o comunitate etnică de 1,5 miloane de oameni va cere mai multe drepturi şi mai multă autonomie decât una de câteva zeci de mii, sau numai câteva mii, care în păstrarea identităţii sale depinde total de fondurile de la statul „adoptiv”.
Toate comunităţile etnice recunoscute în afară de maghiari sunt comunităţi mici, cea mai mare fiind cea a ucrainienilor (61.000) şi cea mai mică fiind a armenilor (1.700). Romii (oficial 0,5 milioane) constituie o categorie aparte, ei fiind o minoritate neorganizată îndejuns în cazul căreia nu este clar cine aparţine de această minoritate, cine o conduce, şi care este identitatea şi limba comună a sub-comunităţilor dispersate pe întreg teritoriul ţării.
Populaţia maghiară din România ocupă un vast teritoriu din partea centrală şi vestică a ţării, fiind prezenta într-un procent de cel puţin 20% în peste 1.100 de localităţi. Celalate minorităţi sunt majoritari sau peste 20% numai într-o mână de localităţi sau în unele cazuri în nici una (greci, armeni, evrei, italieni).
Prin astfel de comparaţii interne sau externe putem înţelege de ce maghiari „nu sunt ca şi celelalte minorităţi” din ţara noastră.

Dacă aţi ajuns până aici în acest articol înseamnă că aveţi multă răbdare, timp, şi interes. Vă mulţumesc pentru asta. Şi pentru a vă răsplăti această perseverenţă o să vă mai clarific un mit urban legat de maghiarii din România, poate cel mai des întâlnit:

13. Politicienii sunt cei care învrăjbesc relaţiile interetnice, maghiarul de rând se înţelege cu românul de rând

Cine nu a auzit următoarele enunţuri: „românul de rând se înţelege foarte bine cu maghiarul de rând, numai politicieni sunt cei care aduc conflicte”, sau „suntem vecini, prieteni, colegi, niciodată nu am avut probleme, numai politica este cea care încercă să ne facă duşmani ”?. Fiecare dintre noi. E greu de combătut acest clişeu din mai multe motive. În primul rând prima parte este bineînţeles adevărată. Românul şi maghiarul de rând de obicei se înţeleg foarte bine unul cu celălat, sunt vecini, prieteni, colegi, chiar se şi căsătoresc de multe ori. Însă - şi aici vine problema cu această afirmaţie - maghiarul de rând nu discută cu românul de rând (şi viceversa) despre temele spinoase legate de drepturile minorităţilor, despre istorie sau politică. Şi asta e foarte bine. Pentru că dacă ar discuta, foarte probabil s-ar certa, şi acea înţelegere ideală prezentată de acest clişeu nu ar mai exista. Nu cred că este cineva care trăind într-un mediu interetnic din Transilvania nu a avut parte în viaţa lui de o astfel discuţie mai grea, mai frustrantă în viaţa lui de zi cu zi cu prietenul, vecinul, colegul sau chiar iubitul de cealaltă etnie. Şi care a fost concluzia? Mai bine să vorbim despre filme, economie sau sex, dacă nu vrem să ne pierdem prietenul, vecinul, colegul. Pentru că dacă continuăm automat urmează următorul clieşeu: „eu nu am nimic cu ungurii, dar…”
În cazul politicienilor discutarea problematicii drepturilor minorităţilor este obligatorie, aceasta fiind una dintre datoriile lor. Politicienii minoritari sunt votaţi în diferite organisme pentru a reprezenta aceste doleanţe, iar cei majoritari nu pot scăpa de acestă temă (chiar dacă ar dori) atâta timp cât la nivelul respectiv (consiliu local, consiliu judeţean sau parlament) există reprezentanţi ai unei minorităţi. Nu este adevărat că ei ar încerca învrăjbirea comunităţilor etnice (bineînţeles în afară de câţiva gen Gheorghe Funar). Prin afirmarea doleanţelor sau afirmarea respingerii acestora politicianul acţionează tocmai pe placul omului de rând maghiar sau român pe care îl reprezintă, şi al cărui vot trebuie să îl obţină la alegerile viitoare.
Binenînţeles un politician este şi un formator de opinie publică. De acea este foarte important ca politicienii noştri să fie cât se poate de pregătiţi, toleranţi şi deschişi la minte, ca în loc de urlete naţionaliste de tip Vadim Tudor, să dea ambelor comunităţi soluţii acceptabile în care fiecare să îşi poată afirma şi duce mai departe identitatea, spiritul şi valorile folosindu-se de aceleaşi posibilităţi şi drepturi.

Debarasarea de prejudecăţile naţionaliste ar fi un bun început în această încercare.

Subiectul zilei - ungurii ( I )

Cu acordul autorului, Tihamér Czika, am preluat de pe blogul Limba Cailor un articol apărut prima oară în România, Liberă în viitor. E un articol lung pe care sunt onorat să-l găzduiesc. Nu sunt de acord cu toate aserţiunile dar cred că este absolut necesară o cultură a dialogului civilizat.


Prejudecăţile maghiarofobe şi adevărul despre ele (I)

Scriind online de mai mult de doi ani pe teme interetnice, am avut parte de sute de discuţii româno-maghiare foarte interesante. Unele au avut sens, altele parcă au pornit din start cu piciorul stâng. Dar nu cred că a fost vreuna în care nu au apărut interlocutori care au venit cu aceleaşi argumente anti-maghiare arhicunoscute şi arhifolosite, care nu prea au acoperire în realitate. Majoritatea lor sunt prejudecăţi născute în conştiinţa românească în perioada tulbure a anilor ‘90. În acest articol nu îmi propun să le cataloghez pe toate. Nu mă ocup acum de cele legate de istorie. Istorie obiectivă nu există de nicio parte. În general cred că discuţiile despre istorie sunt total contraproductive, atâta timp când suntem crescuţi cu manuale total paralele. Cred însă că a explica prejudecăţi despre prezent şi viitor ar fi necesar şi binevenit. În continuare o să încerc să arăt adevărul aflat în spatele celor mai folosite 12 argumente, lozinci anti-maghiare din România. În articolul de azi o să discut un număr de 6, urmând să închei materialul săptămâna viitoare, cu alte 6.

1. Ungurii vor să ne ia Ardealul

Acuzaţia clasică, probabil cea mai folosită, cea care vine aproape ca un reflex când se vorbeşte despre maghiari.

În primul rând cu privire la Ungaria ca stat trebuie ştiut că acesta nu şi-a manifestat oficial niciodată interesul, nici politic, nici juridic pentru re-anexarea Transilvaniei după anul 1947. În acel an, prin semnarea tratatelor de la Paris care au încheiat al II-lea Război Mondial statul ungar a recunoscut graniţele actuale fără rezerve. Acest lucru a fost repetat mai recent şi în textul tratatului bilateral româno-maghiar semnat în 1996. Nu există în momentul de faţă nici un partid parlamentar în Ungaria care ar revendica Transilvania, sau alte teritorii pierdute în folosul ţărilor vecine. Ungaria fiind membru NATO şi UE împreună cu majoritatea ţărilor vecine, nici nu şi-ar putea permite enunţarea unor revendicări teritoriale.

În al doilea rând marea majoritate a maghiarilor din România, de asemenea, nu se gândesc deloc la schimbarea graniţelor actuale. Simpatia pentru Ungaria în ultimii ani a scăzut destul de mult, ea nefiind prea mare nici înainte. Majoritatea maghiarilor din România sunt conştienţi de faptul că au probabil mai mult în comun cu vecinul român din Cluj decât cu un maghiar din Veszprém sau Szolnok. De asemenea, identitatea maghiarilor din România e legata de Transilvania, de transilvanism. Cum Transilvania este în România, patria maghiarilor ardeleni e România, cu toate relele şi bunele provenite din acest fapt.

În al treilea rând populaţia actuală a Transilvaniei (împreună cu Partium, Maramureş şi Banat) este până la 74% românească, maghiarii constituind numai 19,6%. Cu astfel de procente etnice, orice schimbare de suveranitate aparţine domeniului science-fiction.

În al patrulea rând graniţa etnică în Ardeal este atât de încurcată încât ar fi practic imposibil de trasat măcar o nouă graniţă de genul celei din cazul Dictatului de la Viena. Populaţia este foarte amestecată. Azi, în afară de o parte a Ţinutului Secuiesc nu prea mai există localităţi monoetnice maghiare în Ardeal. Dacă ad absurdum s-ar pune această probleamă vreodată, orice încercare de partajare a Transilvaniei în care Ungaria ar lua Ţinutul Secuiesc ar rezulta într-o Transilvanie de Nord majoritar românească, neanexabilă.

În al cincilea rând maghiarii deja „au Ardealul”, cam în proporţia în care îl populează. Prin restituirea unei mari părţi a terenurilor, pădurilor, imobilelor private şi comunitare confiscate de regimul comunist, se poate zice că teoretic comunitatea maghiară are în proprietate o parte a Ardealului. Probabil cam 20%, cât sunt şi din populaţia teritoriului.

2. Ungurii refuză să vorbească româneşte

Să fie clar: marea majoritate a maghiarilor din România vorbesc româneşte la un nivel satisfăcător sau foarte bun. Nu am văzut încă o statistică clară în acest sens, dar după părerea mea cu cel puţin 80% din maghiarii din ţara noastră de poţi înţelege satisfăcător sau foarte bine în limba română. Mai ales maghiarii care trăiesc în regiuni cu populaţie majoritar românească, vorbesc limba majoritară foarte bine, chiar fără accent (de ex. cei din judeţele Cluj, Maramureş, Braşov, Arad).

Vorbind de ceilalţi 20% trebuie ştiut că sunt comunităţi, poate întregi microregiuni mai izolate în Ţinutul Secuiesc şi Partium, unde omul de rând are nevoie să folosească limba română rar, doar la şcoală la ora de română, sau la vreun oficiu judeţean unde întâlneşte un funcţionar care nu vorbeşte maghiara (deşi probabil o înţelege). Folosind limba foarte rar, bineînţeles că omul are greutăţi. Această problemă provine deja din şcoală, din educaţia limbii româneşti neadaptate condiţiilor locale. Dacă un minoritar creşte într-un mediu în care limba română aproape că nu este folosită, ar fi indicat ca ea să fie învăţată ca şi limbă străină. Degeaba ne aşteptăm ca cineva care aude limba doar ocazional, şi nu o foloseşte aproape deloc, să o poată învăţa la acelaşi nivel din clasa a 5-a ca şi unul căruia îi este limba maternă, vorbită zilnic. Problema e că deja din clasa a 5-a, când manualele devin identice, elevul maghiar din Secuime devine dezavantajat. Acest handicap este târât până la sfârşitul clasei a 8-a, sau până la bacalaureat, unde majoritatea iau Limba şi literatura română cu un excelent 5-6, după care se reîntorc în viaţa cotidiană maghiară, fără a cunoaşte limba statului la nivelul de a putea concura cu succes la un loc de muncă unde cunoaşterea bună a limbii române este obligatorie. Astfel ei devin cetăţeni de clasa a II-a (cu şanse de afirmare de clasa a II-a) de fapt deja din clasa 5-a. Preşedintele Traian Băsescu a punctat foarte bine faptul că este necesară o revizuire radicală a modului în care este învăţată limba română în regiuni unde maghiarii sunt în majoritate. Învăţarea corespunzătoare a limbii române de către maghiari este şi în interesul românilor nu numai al maghiarilor. Maghiarii recunosc asta. UDMR vorbeşte de acesta problemă de 15 ani.

Concluzionând: nu există reavoinţă în neputinţa ocazională şi regională de a putea vorbi satisfăcător româneşte. Problema este în educaţie, o educaţie în cazul căreia din păcate mândria naţionalistă (”cum să fie româna învăţată ca limbă străină în România?”) este mai importantă decât eficacitatea.

3. Ungurii sunt aroganţi şi îi privesc pe români de sus.

Există maghiari care sunt aroganţi şi îi privesc pe români de sus, cum există şi români care sunt aroganţi şi îi privesc pe maghiari de sus. Aceşti oameni sunt însă în minoritate de ambele părţi. Nu se poate nega că la unele grupuri de dreapta, sau de extremă dreapta idea practic nazistă de superioritate a unei naţiuni sau rase, există încă şi azi, ori recunoscută făţiş, ori doar în discuţii private. Dar această mentalitate deşi există la toate naţiunile europene, este de obicei una izolată. Nu cred că cei mai mulţi maghiari se uită de sus la români, şi nu cred de asemenea că cei mai mulţi români se uită de sus la maghiari. Commentari de genul „ţărani valahi necivilizaţi” sau „mongoli necivilizaţi”, „noi eram la Roma pe când voi mâncaţi carnea de sub şea” sau „Noi eram Vestul civilizat pe când voi încă cutreieraţi munţii cu turmele de oi” sunt nişte aberaţii naţionaliste ale unor oameni care îşi revarsă toate frustrările naţionale în a huli pe celălalt.

Trebuie de asemenea menţionat şi faptul că stăruinţa unei astfel de mentalităţi de partea unor maghiari a fost ajutată foarte mult de „şmecheria”, „balcanismul”, „miticismul”, „corupţia” unor funcţionari sau politicieni aduşi de noul stat în Ardeal din 1918 până azi. Acest mit de superioritate ardelenesc însă nu este specific numai maghiarilor din Transilvania, el fiind răspândit şi între românii ardeleni.

Există şi un punct comun în „privitul de sus” la maghiari şi români: romii. Din păcate plaga rasistă anti-ţigănească este generală atât la români cât şi la maghiari.

4. UDMR e o organizaţie extremistă, episcopul László Tőkés e un extremist

UDMR nu este o organizaţie extremistă. Pur şi simplu nu este. Nu are mesaje şovine, anti-româneşti, sau anti-alte naţiuni sau grupuri etnice, religioase, sexuale, etc. Nu se pot identifica în mesajele UDMR instigări la violenţă sau la război. UDMR nu are nici în programul său, nici în mesajele sale, vreo referire la o eventuală separare teritorială a comunităţii maghiare, sau măcar a Ţinutului Secuiesc. UDMR nu are aripă înarmată, nu are terorişti sau tabere de pregătire a lor. UDMR nu instigă la nerespectarea legilor, la revoltă, nici măcar la „rezistenţa pasivă” de tip Ghandi.

O organizaţie extremistă ar presupune măcar unele din cele menţionate mai sus. UDMR este o organizaţie politică care îşi desfăşoară toată activitatea respectând legile României. Dacă nu ar fi aşa, ea ar fi fost interzisă de mult. Uniunea a câştigat nenumărate procese în acest sens, mai ales împotriva PRM-ului.

László Tőkés este o figură neînţeleasă în politica românească. El a fost numit extremist cam la mijlocul anilor ‘90, pentru nişte mesaje care la vremea respectivă “spărgeau becul” în viaţa politică autohtonă. Trebuie ştiut că majoritatea mesajelor sale de atunci sunt astăzi folosite şi de UDMR, fără a crea vreo indignare extraordinară în viaţa publică din România. Tőkés de fapt vorbea deschis de autonomie teritorială şi culturală (deşi nu folosind exact aceşti termeni) pe vremea când reprezentantii UDMR, fiind în Bucureşti de ceva timp şi cunoscând exact posibilităţile reduse ale vremii, încercaseră obţinerea unor doleanţe mai moderate, cum ar fi legea învăţământului favorabilă minorităţilor, universitatea în limba maghiară, dreptul de folosire a limbii în administraţie şi altele. Mesajele din domeniul etnic ale lui Tőkés nu au fost niciodată extremiste în sensul celor amintite mai sus. El pur şi simplu a cerut prea mult, prea devreme, fără a şti pe dinăuntru care era atmosfera în politica din Bucureşti în anii 90. Azi mesajele politice în materie de drepturi minoritare ale lui Tőkés şi UDMR deja diferă foarte puţin.

Dacă există un domeniu în care europarlamantarul-episcop se apropie de extremism (deşi cu siguranţă nu îl atinge), acesta aparţine mesajului religios, câteodată aproape fundamentalist, el făcând vâlve în Parlamentul European prin cerinţa de a „întoarce Europa la rădăcinile creştine”, prin oficializarea creştinismului ca religie a Uniunii Europene, prin ideea necesităţii ca bisericile şi preoţii să facă politică contra „ateismului materialist” al Europei Centrale şi de Est şi a „ateismului vulgar” al societăţilor de consum din ţările Europei de Vest.

5. Ungurii au pretenţii exagerate, şi dacă acestea ar fi satisfăcute ei ar avea mai multe drepturi decât românii

În primul rând trebuie clarificat un lucru: opinia publică românească nu cunoaşte aproape deloc legislaţia minoritară a altor ţări. Nu este mare diferenţă nici în cazul politcienilor sau al jurnaliştilor români. Aceasta este o problemă şi a politicienilor maghiari, care poate nu s-au străduit îndeajuns să facă cunoscute modelele de legislaţie minoritară evoluată din Europa. Ca să calificăm nişte pretenţii exagerate, sau ca să facem afirmaţii de genul „maghiarii au mai multe drepturi deja decât celelalte minorităţi din Europa” ar trebui să ştim care este adevărul obiectiv, juridic, în materie. Să fiu cât mai concis: în Europa sunt cel puţin 13 comunităţi minoritare etnice care au mai multe drepturi decât maghiarii din România. Bineînţeles că sunt şi destule care au mai puţine drepturi (de obicei cele de dimensiune mai mică). Pretenţiile maghiarilor nu devin exagerate dacă le compari cu unele drepturi colective pe care le au bascii, catalanii, austriecii tirolezi din Italia, suedezii din Finlanda sau germanii din Belgia. Ca să dau şi detalii: de exemplu în regiunea autonomă suedeză Aland din Finlanda, un finlandez poate primi reşedinţă numai dacă locuieşte 5 ani în teritoriu şi a învăţat bine limba suedeză. Alt exemplu: în Tirolul de Sud (Italia) orice funcţionar sau poliţist poate fi angajat numai dacă vorbeşte bine limba germană. Ţara Bască (Spania) are un parlament, un guvern şi un sistem de educaţie şi poliţie proprie. Exemplele ar putea continua cu drepturile economice ale Cataluniei, cu dreptul la politică externă proprie a Insulelor Aland, etc.

Dacă în materie de drepturi minoritare să zicem că Ţara Bască sau Tirolul de Sud reprezintă 100%, iar situaţia curzilor din Turcia reprezintă 0%, putem zice că situaţia juridică a maghiarilor din România este undeva pe la 60-65%. Deci încă este mult de luptat pentru politicienii maghiari.

De asemenea trebuie înţeleasă idea de discriminare pozitivă, sau zisă mai modern: affirmative action. Dacă de exemplu dai unui minoritar dreptul de a se adresa autorităţii locale în limba proprie, el nu primeşte mai multe drepturi, pentru că pentru el limba materna nu este cea majoritară. Prin acest gest drepturile lui sunt pur şi simplu egalizate cu cele ale unui majoritar. Affirmative action aduce minoritatea la nivelul majorităţii, nu deasupra lui. În România pentru minoritar nu limba română este limba maternă. Pentru minoritar, nu folosirea aceleaşi limbi (a limbii române) este egalitatea, ci posibilitatea folosirii limbii materne, în acelaşi fel cum are dreptul şi majoritarul să-şi folosească limba proprie. Trebuie să încercăm să ieşim măcar pentru un moment din perspectiva proprie, subiectivă, altfel nu putem înţelege esenţa drepturilor minoritare. Majoritarul nu are nimic de pierdut dacă minoritarul îşi poate folosi limba proprie, fiindcă drepturile sale (ale majoritarului) nu se schimbă şi în nici un caz nu devin mai mici.

6. Ce drepturi au românii din Ungaria? Lor de ce nu li se dă autonomie?

În Ungaria sunt cam 8.000 de români. Asta înseamnă opt mii, respectiv 0,08% din populaţia Ungariei de 10 miloane. În România sunt aproape 1,5 milioane de maghiari, respectiv 6,6% din populaţia ţării. Din punct de vedere al drepturilor minoritare lucrurile sunt diferite. Aici numărul contează enorm. Comunitatea românească din Ungaria este una foarte mică, într-un grad avansat de asimilare şi divizată politic.

Maghiarii din România, cu cei 1,5 milioane de persoane, sunt cea de a doua minoritate etnică ca mărime din Europa după catalanii din Spania, care numără peste 6 millioane. Să facem nişte comparaţii ca să vedem de ce mărimea unei comunităţi etnice are o mare relevanţă.

În Europa există populaţii apropiate sau mai mici care au ţară proprie suverană: Slovenia (1,9 milioane), Estonia (1,3 milioane), Cipru (0,8 milioane), Muntenegru (0,7 milioane), Luxemburg (0,5 milioane), Islanda (0,3 milioane) să nu mai vorbesc de ţările pitice. De asemenea există minorităţi apropiate sau de obicei mai mici care au autonomii teritoriale pe criterii etnice: bascii din Spania (2.1 milioane), germanii din Tirolul de Sud – Italia (0.3 milioane), suedezii din Finlanda (0.3 milioane), francezii din Vale de Aosta – Italia (0,1 miloane), găgăuzii din Rep. Moldova (0,15 milioane), germanii din Belgia (0.07 milioane), feroezii din Danemarca (0,05 milioane), etc. Maghiarii din România sunt deci 1,5 milioane. Dacă această minoritate cu această mărime ar fi undeva în Europa de Vest, foarte probabil ar beneficia deja cel puţin de o autonomie teritorială pe criterii etnice.

Eu am toată simpatia pentru românii din Ungaria, chiar simt şi o oarecare solidaritate cu această comunitate, ei fiind celălalt grup care cunoaşte amândouă culturile, cea maghiară şi cea românească. Totuşi trebuie văzut că cei circa 8000 de români din Ungaria sunt o comunitate foarte mică, răspândită într-o mână de sate aprope de graniţă, şi în oraşul Gyula.

Şi încă ceva, foarte important: românii din Ungaria de fapt beneficiază de autonomie culturală, ca şi toate celelalte minorităţi etnice ale Ungariei, conform legii nr. LXXVII din 1993 cu privire la drepturile minorităţilor naţionale şi etnice. Ungaria deci, are o lege a minorităţilor încă din 1993, fapt ignorat întotdeauna în discursurile politicienilor români. Această lege acordă drepturi largi în domeniul culturii, al educaţiei şi al folosirii limbii prin delegarea unor puteri aşa numitelor „autoguvernări minoritare” („kisebbségi önkormányzatok”). Aceaşi lege interzice expres de exemplu orice act prin care se încearcă asimilarea forţată a minorităţii sau orice modificare intenţionată a compoziţiei etnice a unei localităţi sau regiuni locuite de o minoritate.

România oare când o să aibă măcar o astfel de lege a minorităţilor?