Drink and drive

 Una din regulile democrației  este că prin acțiunile tale nu trebuie să pui în pericol viața altora, libertatea nu înseamnă anarhie, o altă regulă este că Statul nu trebuie ca prin acțiunile sau inacțiunile sale să-și pună în pericol cetățenii, precum Coreea de Nord sau China.

Dintr-un motiv, care nu contează, n-am carnet de conducere. Putem spune că e alegerea mea, de care sunt total responsabil. Mi-a încălcat Statul dreptul la liberă circulație? Nu, de ce? Pentru simplul motiv că sunt un pericol public, dacă eu conduc fără carnet un automobil pe drumurile publice pun în pericol viața celorlalți participanți la trafic.

Mai mult, am carnet de conducere, n-am voie să conduc băut, de ce? Pentru că-i pun pe alții în pericol. Dacă aș muri pentru că sunt idiot și conduc băut fără să pun pe alții în pericol, n-ar conta, dar pot să omor niște oameni nevinovați, și asta e inacceptabil într-o țară democratică.

Tot ce am spus sunt truisme. Acceptate de orice om sănătos. Ce poate face Statul ca să-și apere cetățenii? Să impună reguli prin care să n-am voie să conduc fără carnet sau cu carnet și băut. Mi-a încălcat Statul drepturile? Nu! Statul și-a apărat cetățenii de pericolul public pe care-l reprezintă comportamentul meu iresponsabil.

În ciuda regulilor, accidente există totdeauna, și vor exista totdeauna, asta nu anulează necesitatea regulilor și legilor, realitatea nu e perfectă, Minority Report e un film SF, regulile nu opresc accidentele, doar le reduc la niște dimensiuni rezonabile, prin coerciție.

Exact la fel e și cu vaccinarea, suntem într-o situație excepțională, care necesită măsuri excepționale, e exact momentul de la începutul secolului XX când au apărut automobilele și în 1903 au  fost implementate carnetele de conducere. 

Vrem o societate anarhică? Putem s-o avem, e dreptul nostru, Șoșoacă rulz! Băutul la volan e permis, carnetul de conducere e inutil. 

Informaţie şi energie

Siguranţa e o dorinţă intimă a omului, a zilei de mâine, a accesului la sănătate, a educaţiei generaţiilor următoare, a siguranţei fizice, o dorinţă comună tuturor, pe vremuri era îndeplinită de religie, toate neajunsurile vieţii de aici erau compensate în viaţa următoare, pentru unii, mulţi, e şi azi.

În secolul XIX, plecând de la Laplace , ştiinţa a devenit soluţia pentru orice problemă, cei care au renunţat la religie au crezut că folosind ştiinţa orice devine posibil, nimic nu mai stă în faţa puterii creatoare a omului. Umilinţa propovăduită de religie a fost transpusă într-un ego nelimitat. Lumea a fost cucerită.

Lucrurile au mers bine până de curând, când realitatea a început să ne arate că nu e chiar aşa. Că lumea nu funcţionează liniar, că sunt lucruri pe care nimeni nu le poate controla, că în domeniul social şi economic teoriile sunt minunate, dar nu folosesc la aproape nimic.

E o luptă acerbă între stânga şi dreapta. Doar că lupta e oarecum ridicolă, China e mai de stânga sau mai de dreapta ca Statele Unite? O asemenea întrebare poate să conducă la războaie ideologice, doar că e o întrebare greşită. E o întrebare de secol XIX sau, treacă de la mine, de jumătate de secol XX.

Lumea trebuie privită dintr-un unghi diferit, al gradului de complexitate socială. Aveţi aici cel mai important jurnal în domeniu, e la liber. Complexitatea socială este dată de relaţiile dintre membrii societăţii, instituţiile pe care societatea le-a dezvoltat, inclusiv cele politice, de energia la care are acces societatea, de educaţia societăţii, de legăturile cu exteriorul, de mărimea populaţiei. Sunt sigur că mai sunt factori pe care i-am omis.

Ce a dus la creşterea complexităţii?

Prima oară lumea s-a schimbat prin schimbarea modului de a obţine energia necesară supravieţuirii, de la o societate de vânători culegători am trecut la o societate de agricultori. Surplusul de energie a permis specializarea, ierarhizarea socială, apariţia Statului şi a scrisului. A fost primul salt în creşterea populaţiei.

Gutenberg a făcut următorul mare pas pe calea complexificării societăţii, tipărirea "industrială", fenomenul nu-i aparţine în totalitate lui Gutenberg, dar trebuie să-l atribuim cuiva. În Marea Britanie ideea că Biblia trebuie citită personal a condus ca la jumătatea secolului XVIII jumătate din populaţie să ştie să citească. În contrapondere, China la jumătatea secolului XX era în proporţie de 20 de procente alfabetizată.

A mai fost un factor, concurenţa acerbă între statele europene şi diversitatea acestora, de la republici şi oraşe stat la monarhii absolutiste. Europa a fost mult mai descentralizată decât China şi mult mai puţin birocratică. Tot Europa a inventat Bursa, asocierea între necunoscuţi, în vederea obţinerii profitului. A apărut Iluminismul. Laplace şi-a început cariera victorioasă.

Al doilea pas spre creşterea complexităţii sociale a fost făcut de alfabetizarea în masă a populaţiei. Revoluţia Franceză şi Războaiele Napoleoniene au fost sfârşitul unei epoci.

Cel de-al treilea pas pe calea creşterii complexităţii sociale a fost Revoluţia Industrială. Acesta s-a datorat creşterii consumului de energie per capita. Motorul cu aburi, regina Victoria şi Jules Verne sunt trei simboluri ale unei epoci în care totul părea posibil, Imperiul Britanic îşi atingea zenitul. Ca în orice sistem complex societatea a dezvoltat instituţii noi, democraţia, sistemul de învăţământ public, care a crescut încă o dată complexitatea, sistemul de protecţie socială Bismarckian. Cărbunele ne-a adus în preajma Primului Război Mondial. Complexitatea socială a crescut şi a condus la apariţia statelor naţionale.

Perioada interbelică a făcut transferul de la economia bazată pe cărbune la economia bazată pe petrol, la răspândirea mondială a realizărilor creşterii complexităţii. A apărut radioul, şcolile au ajuns până în cele mai ascunse locuri ale lumii. După război, consumul de energie, revoluţia verde şi televiziunea au dus la crearea satului global, populaţia globului a crescut, susţinută de creşterea consumului de energie, într-un ritm ameţitor. Ca orice sistem complex lumea a devenit mult mai conectată, interdependenţa între regiunile globului, între regiuni cu niveluri atât de diferite de complexitate a condus la apariţia de entităţi supranaţionale, ONU, FMI, Banca Mondială, UE.

Ultimul pas în creşterea complexităţii se bazează pe creşterea legăturilor între oameni cu ajutorul Internetului şi pe accesul aproape nestingherit la informaţie. Lumea se află în faţa unei noi paradigme.

Laplace, omul care susţinea că totul ne este la îndemână a fost depăşit de realitate. Haosul determinist, dependenţa semnificativă de datele iniţiale, emergenţa, adaptabilitatea, cooperarea şi concurenţa, teoria jocurilor, termodinamica, neuroeconomia sunt noile direcţii din care trebuie să vedem societatea. Societatea este acum un sistem adaptiv complex, care trebuie tratat ca atare.

Ideologiile, doctrinele, teoriile de secol XIX sunt depăşite de realitate. China nu este mai de stânga sau mai de dreapta, este o societate mult mai puţin complexă ca Statele Unite.

Criza pe care o trăim acum este o criză de inadecvare a instituţiilor la realitate, a concepţiilor, teoriilor şi conducătorilor la complexitatea socială. Sistemul educaţional nu se poate detaşa de viziunea laplaciană asupra lumii, capitalismul nu se poate adapta constrângerilor legilor termodinamicii, presa se clatină sub loviturile Internetului, societăţile dictatoriale devin tot mai dictatoriale în faţa valului de informaţie, partidele politice nu înţeleg că minciuna nu mai poate continua, adevărul e la doua click-uri de mouse, oamenii nu au capabilitatea de a se adapta la schimbările prea rapide.

Lumea se transformă încă o dată, să sperăm că paşnic. Informaţia şi energia au schimbat lumea până acum de trei ori. Acum, a patra oară, e rândul informaţiei.

Cât despre siguranţa de care toţi avem nevoie, rămâne o iluzie, aşa cum a fost totdeauna, doar că în acest moment ştim şi ştiinţific că e o iluzie, de la criza pe care o trăim. Transformarea este singurul lucru sigur.

PS Să nu se înţeleagă că totul e greşit, doar că totul trebuie revăzut, adăugit, îmbunătăţit şi adaptat. Cu cât o teorie e mai "sigură" în domeniul social sau economic cu atât e mai departe de adevăr, cu cât cineva spune că e deţinătorul adevărului, cu atât e mai probabil să greşească. Persoanele de faţă sunt incluse :-).

Următoarea lebădă neagră

Nassim Taleb are o lucrare foarte interesantă, The Black Swan of Cairo.

Nassim Taleb este autorul conceptului de lebădă neagră, fenomenul rarisim, neaşteptat, care schimbă total modul cum funcţionează lucrurile, care ia pe toată lumea prin surprindere şi care nu poate fi prevăzut.

În lucrarea cu pricina Taleb spune un lucru simplu, că pentru a evita lebedele negre, schimbările catastrofice, pentru sisteme complexe, cum e societatea sau piaţa, e bine să fie păstrată o volatilitate naturală.

Că are dreptate ne-o spune istoria, căderea bruscă a comunismului este o lebădă neagră tipică, căderea Shah-ului, 11 septembrie, comunismul, ca şi dictatura Shah-ului, eliminau "volatilitatea", presa liberă, partide de opoziţie, contestatarii, eliminarea oricărei forme de dialog cu teroriştii este, la rândul ei, o eliminare a volatilităţii şi, de aici, posibilitatea apariţiei evenimentelor catastrofice.

Lucrarea lui Taleb este legată de primăvara arabă, lumea în care orice fel de volatilitate a fost eliminată şi unde a izbucnit brusc, spre surprinderea tuturor, revoluţia. Să privim în jurul nostru şi să vedem care sunt locurile şi domeniile din care s-a eliminat volatilitatea.

Arabia Saudită este un loc din care s-a eliminat volatilitatea, relaţiile Israel - lumea arabă sunt îngheţate de ani de zile, regimul iranian este tot mai lipsit de posibilitatea de mişcare, pe plan extern lipsa dialogului este regula, pe plan intern este eliminarea opoziţiei, Rusia este păstrată sub presiune de la apariţia lui Putin.

Orice fel de schimbare majoră în cele 4 zone amintite poate conduce la un fenomen previzibil, creşterea preţului petrolului la valori imposibil de anticipat şi de aici urmarea e total imprevizibilă.

Un alt loc în care volatilitatea a fost eliminată este sistemul financiar, de la începerea crizei au avut loc bailout-uri, QE-uri, manipulări de cursuri, devalorizări, etc. Toate au încercat menţinerea sistemul cât mai aproape de starea de la începutul crizei.

Aici putem să ne uităm la cele două abordări. Irlanda, a încercat să menţină situaţia cât mai aproape de stadiul iniţial, situaţia e tot mai grea. Islanda, şi-a asumat falimentul, acum este ieşită din criză.

Un alt loc în care volatilitatea este suprimată este zona Euro şi dramoleta, că dramă a fost, grecească. Menţinerea Greciei pe linia de plutire a supus şi supune zona Euro la o presiune extremă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre atât de lăudatul Tratat financiar, elimină volatilitatea, noroc că procedura este atât de stupidă că Spania deja a neglijat-o. Zona Euro, din dorinţa de a păstra situaţia actuală, a eliminat volatilitatea iar riscurile de implozie cresc.

Sistemul financiar global şi/sau zona Euro pot în orice moment fi lovite de fenomene neaşteptate şi neanticipate ca fiind o ameninţare.

Transnistria este o zonă îngheţată de aproape 20 de ani, toată lumea ştie că situaţia nu poate continua la nesfârşit aşa. Ăsta e un fenomen local, dar care ne priveşte mai îndeaproape. Din fericire ruşii au mişcat şi asta e situaţia naturală, schimbarea, că nouă nu ne place de Rogozin e altceva, dialogul înseamnă detensionare.

Preţul petrolului tras în sus de o schimbare politică majoră în Orientul Mijlociu sau Rusia, sistemul financiar sau zona Euro lovite de o criză majoră pot fi schimbările momentului. Transnistria este la rândul ei un "butoi cu pulbere".

De ce erau Balcanii "un butoi cu pulbere"? Pentru că exista o situaţie tensionată de prea mult timp, iar volatilitatea era eliminată. Până la sfârşit ştim cu ce ne-am ales de la Balcani.

Criza complexităţii

Cu cât ne dorim mai multă exactitate, cu atât lucrurile devin mai complicate, măsurarea timpului este simbolul trecerii de la simplu la complicat, observarea schimbării anotimpurilor şi a lungimii zilei şi nopţii au fost începutul, apoi, de la băţul şi umbra sa până la ceasul atomic, sunt miile de ani de evoluţie tehnologică, drumul de la simplu la complicat.

Cu cât "ceva" este mai specializat, cu cât trebuie să facă un lucru mai exact, cu atât devine mai complicat, un avion este un lucru foarte complicat, dar face exact ce vrea pilotul, e foarte controlabil. Un lucru complicat are în spate un algoritm, o sumă de proceduri efectuate într-o ordine precisă. De la operaţiile chirurgicale la construirea sau exploatarea centralelor nucleare, toate sunt lucruri complicate, nu complexe. Controlabil, algoritmizabil înseamnă complicat.

Ce înseamnă complex? Sistemul de sănătate, de educaţie, Justiţia, bursa, toate sunt sisteme complexe. Rezultatele lor nu sunt controlabile, nu există un algoritm conform cărora funcţionează. Sistemele complexe au comportări diferite, foarte diferite, la diferenţe minore. Societatea e un sistem complex, ce se întâmpla dacă mama lui Hitler avea un avort, aşa cum i s-a recomandat? Unii istorici spun că în locul lui Hitler era altcineva şi că istoria era la fel. Mă îndoiesc, poate că exista un personaj similar, care îşi asculta generalii şi câştiga războiul, sau care cucerea Europa pas cu pas şi nu ataca niciodată URSS.

O altă caracteristică a lucrurilor complexe este emergenţa, întregul face mai mult decât suma părţilor, apar fenomene şi calităţi noi, un om e mai mult ca suma atomilor din care e făcut corpul său, un om viu este mai mult decât corpul său, un om viu poate merge, doar picioarele acestuia nu. Cam sinistru, dar lămuritor.

Toate sistemele sociale sunt sisteme complexe, nu există proceduri, legi, reguli care să reglementeze toate posibilităţile, cazurile, situaţiile care pot apărea în realitate. Realitatea oferă totdeauna surprize, trebuie să învăţăm asta.

Dacă schimbările în cadrul sistemelor complicate se fac în mod raţional, conform unor proceduri, algoritmic, în cazul sistemelor complexe schimbările pot apărea "din senin" - lebedele negre, fără a avea în spate un algoritm precizat, mai mult, sistemele complexe sunt într-o continuă schimbare, iar asta presupune adaptarea la schimbare, învăţarea continuă, rezolvarea conflictelor.

Omul este obsedat de control şi predictibilitate, sistemele complicate sunt opera acestei obsesii, tragic este când aceste dorinţe se manifestă asupra sistemelor complexe. Sistemele complexe răspund la stimuli, dar răspunsurile nu sunt liniare, controlabile, cel mai simplu exemplu este creşterea impozitelor, până la un moment cresc veniturile încasate, există un moment când creşterea impozitelor conduce la scăderea veniturilor, iar punctul optim nu este în timp şi spaţiu constant (optim pentru Stat).

Rolul unui Stat este rezolvarea problemelor, altfel îşi pierde raţiunea de a fi, Statul, ca instituţie, are nefericitul scop de a rezolva problemele apărute în sistemul complex numit societate, prin legi, prin coordonarea unor acţiuni imposibile la nivelul indivizilor sau grupurilor sau rezolvarea unor situaţii conflictuale.

Folosirea combustibililor fosili după Revoluţia Industrială a condus la o explozie a populaţiei, comunicării, tehnologiei, complexităţii societăţii ca sistem. Simultan cu acest fenomen, totdeauna cu un pas în urmă, Statul şi-a urmărit misiunea şi a reglementat, coordonat, rezolvat situaţii conflictuale, creşterea neliniară a complexităţii societăţii a condus la creşterea Statului şi, de aici, a resurselor consumate de acesta, în detrimentul folosirii libere a resurselor de către membrii societăţii.

Creşterea reglementării a dus pentru o lungă perioadă de timp la creşterea productivităţii, prin domnia legii, respectarea drepturilor de proprietate, eliminarea monopolurilor. Simultan, Statul a crescut ca pondere în toate domeniile societăţii, rezultat natural al domeniilor pentru care societatea a cerut reglementarea sau Statul a crezut de cuviinţă să reglementeze.

Răspunsul societăţii la creşterea complexităţii a fost birocratic, lumea a devenit mai previzibilă şi mai predictibilă prin birocraţie şi prin creşterea rolului Statului. Doar că, odată cu creşterea rolului Statului, acesta a consumat din ce în ce mai multe resurse, umane, de timp, financiare, energetice. Toată această epopee a secolului XX a mers înainte cu ajutorul combustibililor fosili, predictibilitate înseamnă entropie joasă, menţinerea acesteia se face cu un consum mare de energie, oamenii au încercat să facă din societate un lucru complicat dintr-un lucru complex. Şi în mare măsură au reuşit. Lumea este un loc mai sigur acum decât la începutul secolului XX.

Este falsă lupta ideologică stânga - dreapta, pentru că dreapta schimbă regulile, nu le elimină, doar schimbarea regulilor nu aduce o schimbare de viziune, scopul dreptei nu este diferit de cel al stângii, ambele doresc o lume cât mai controlabilă, mai previzibilă, complicată, nu complexă.

Criza de azi este o criza generată de scăderea cantităţii de energie liber consumabilă per capita, nu mai suntem capabili să menţinem complexitatea socială. Se va încerca reducerea complexităţii cu forţa. Peste tot în lume scad libertăţile individuale, se încearcă impunerea unor reglementări ca ACTA, se impun reglementări la un nivel din ce în ce mai înalt, pactul fiscal la nivel european e un exemplu. Ne îndreptăm spre o dictatură a birocraţilor, birocraţi corporatişti şi de Stat.

Nu aceasta este calea, calea este descentralizarea, cât mai multe lucruri reglementate local, soluţii locale la problemele noastre, ale tuturor.

O poză cât o carte de economie

În 1933 Jack Morgan, fiul lui John Pierpont Morgan (J. P. Morgan), unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii, îmbogăţit fabulos în urma Primului Război Mondial, depunea mărturie în faţa Comitetului Senatorial pentru Bănci şi Monedă, comitet care investiga cauzele prăbuşirii Wall - Street din 1929 şi, de aici, începutul crizei economice mondiale.

Investigaţia a arătat lipsă de reglementare, treceri cu vederea, fraudă, e aici un rezumat, personajul central, procurorul Ferdinand Pecora, a devenit celebru. În urma acestei investigaţii au fost adoptate mai multe legi care au reglementat activitatea Bursei şi nu numai, cunoscute ca Glass Steagall Act (1933 Banking Act). Ferdinand Pecora i-a numit pe bancherii de pe Wall Street "banksters", cu referirea evidentă la gangsteri.

Ferdinand Pecora a fost acuzat că a făcut din investigaţie un circ. Şi lucrurile au început să arate a circ când un reprezentant al Ringling Brothers Circus i-a pus în braţe lui Morgan o fiinţă liliputană, Lya Graf, spre consternarea generală. Fotografia a făcut carieră în epocă, şi, nu numai.



Domnişoara în cauză, artistă de circ, avea în jur de 20 ani la momentul întâmplării şi sub 70 de centimetri, a purtat o discuţie, mondenă, cu atotputernicul bancher.

Fotografia e fabuloasă prin simbolismul ei, raportul de forţe între omul obişnuit şi Wall Street e atât de bine descris de imaginea domnişoarei şi a lui JP Morgan Jr. că foarte greu o să mai găsim o asemenea imagine.

JP Morgan Jr. a ieşit cu o reputaţie destul de afectată din investigaţie, dar fotografia cu Lya Graf l-a umanizat în faţa milioanelor de oameni obişnuiţi. Circul mediatic şi-a făcut datoria.

Lya Graf, evreică născută în Germania, a făcut greşeala fatală de a se întoarce în Germania, unde a fost trimisă, ca persoană inutilă, la Auschwitz, unde a şi murit în 1941. JP Morgan Jr. i-a supravieţuit până în martie 1943. Circul la care lucra Lya Graf, ca şi banca pe care o conducea Morgan, ambele încă există.

Legile apărute în urma investigaţiei lui Pecora au fost încet, încet abolite, în 1999 renunţându-se total la ele. Poate, unul din motivele actualei crize.

Ne-a rămas o imagine, o lecţie pe care am repetat-o după aproape 80 de ani, amintirile sinistre ale experimentelor doctorului Mengele, actele de binefacere ale lui Morgan, dragostea pentru circ, de orice fel, şi ura pentru bănci, deşi fără ele lumea era tare înapoiată.

Şi să nu uităm, în 1940 JP Morgan Bank îşi înfiinţa sucursale în Franţa ocupată, mai mult, conturile evreilor germani erau blocate. Faptele, acestea din urmă, sunt de aici.

Minciuni mefistofelice

Motto: "Hîrtia asta-n loc de aur şi mărgăritar,
Cât de comodă e, îndată ştii ce ai, deplin.
Nu trebuie s-o vinzi întîi, sau să te tîrguieşti,
Şi după voie te îmbeţi cu dragoste şi vin.
De vrei metal, zarafu-i la-ndemînă.
Cînd n-are, iacă sapi o săptămînă.
Paharul, lanţul, schimbăcios se licitează.
Hîrtia însă, se amortizează.
Pe sceptic, cînd batjocoreşte, să mi-l ruşinaţi.
Ce am rîvnit cu sete, am ajuns.
În ţările împărăteşti se vor găsi
De-acum hîrtie-n loc de aur, prea de-ajuns."

FAUST - Johanne Wolfgang Goethe, în româneşte de Lucian Blaga
Am luat acest citat la "sugestia" comentatorului Sorin T. Ştefan, comentator al articolului lui Gheorghe Piperea despre sistemul financiar actual, un articol cu care rezonez în mare măsură. Goethe pune cuvintele de mai sus în gura lui Mefistofel, ca să punem lucrurile în regulă.

FORTEAN PICTURE LIBRARY

Dar, să nu rămânem doar la Mefistofel, un personaj cu o reputaţie dubioasă, şi oarecum mai puţin întâlnit în realitate, să cităm din Thomas Jefferson:

"I believe that banking institutions are more dangerous to our liberties than standing armies. If the American people ever allow private banks to control the issue of their currency, first by inflation, then by deflation, the banks and corporations that will grow up around [the banks] will deprive the people of all property until their children wake-up homeless on the continent their fathers conquered. The issuing power should be taken from the banks and restored to the people, to whom it properly belongs."

Aşa cum o să-mi spună al treilea sau al patrulea comentator, rândurile de mai sus sunt doar atribuite celui de-al treilea preşedinte al SUA, nu în mod cert spuse de acesta. E, de fapt, un text atribuit lui Jefferson, apărut în 1937, o citare falsă a unui politician mincinos.

Mefistofel e un personaj inexistent, Thomas Jefferson nu a spus nimic, doar realitatea se încăpăţînează să le mai dea ascultare.

Dacă doriţi să revedeţi 2008 - 2009

Cred că o criză reală şi sănătoasă o să ne trezească la realitate. Cu şomaj, cu curbe de sacrificiu, ce mişto sună, cu tot ceea ce înseamnă un dezastru. Şi o să revenim la valorile reale ale unei societăţi normale, munca, cinstea, morala, bunul simţ. Totul o să ne coste îngrozitor de mult. Îngrozitor. - 29 octombrie 2008

Toate cele trei partide, pentru voturi, îndreaptă ţara spre criză, conştiente de asta. Lupta pentru putere şi deci resurse, e gata să calce în picioare orice raţiune politică, două dintre ele vor conduce ţara, ideea de responsabilitate politică a căzut precum Boc în cap dar nu s-a mai ridicat de acolo. - 10 noiembrie 2008

Această alianţă încalcă bunul simţ şi logica, indiferent de argumente, nu cred în ea. În consecinţă intru în opoziţie. - 15 decembrie 2008

Clasa noastră politică nu ne poate oferi cadrul unei societăţi, este ruptă de popor, surdă la nevoile acestuia şi absurdă în comportamentul faţă de alegători. Împreună cu presa este separată de oamenii simpli. E, cumva, un joc de teatru la care noi suntem spectatori, nu participanţi. Se doreşte îndobitocirea noastră prin mass-media şi manipularea prin pomeni.

România e condusă fără să fie reprezentată. - 16 ianuarie 2009

Guvernul pierde din credibilitate zilnic. Economia se năruie. Măsurile nu sunt numai impopulare ci absurde. Toată lumea o duce din ce în ce mai prost. Dacă Prostănacul ar avea curajul să iasă de la guvernare s-ar dezlănţui haosul şi nimeni nu ştie ce s-ar întâmpla. Aşa o să se dezlănţuie după alegerea lui Traian Băsescu. Cu aceleaşi consecinţe. Dar cu costuri mult mai mari. Financiare. Infrastructura aşteaptă, banii se vor duce în salarii, reforma oricărui domeniu e nulă şi pot continua, dar e inutil.

Ne îndreptăm spre haos. Incompetenţa catastrofală a Guvernului, lupta politică, lipsa unei opoziţii active, lipsa de obiectivitate a presei, păcatele moştenite de la sistemul comunist şi lipsa de alternativă viabilă ne trimit într-un viitor sumbru. Sper să greşesc. - 17 aprilie 2009

Se înconjoară cu personaje dintr-o Curte a Miracolelor, interesate, lipsite de personalitate, servile, docile, fanatice, lipsite de inteligenţă, care acceptă toanele personajului singuratic pentru că au diferite interese.

Cu timpul personajul nostru pierde simţul realităţii, lumea pe care cei care-l înconjoară au construit-o e considerată realitate. Chiar oamenii care-i vor binele sunt îndepărtaţi sau se îndepărtează pentru că au curajul să spună adevărul şi acesta, adevărul, nu e auzit sau e neglijat. Realitatea în care personajul trăieşte e o lume a propriilor dorinţe. Pe care încearcă s-o transforme în realitate.

Singuraticii sunt personaje tragice. Din rândul lor fac parte toţi oamenii care au parte de o putere care le depăşeşte competenţa şi puterea de înţelegere şi care nu vor să piardă această putere. Pe care vor s-o păstreze pentru "binele nostru". - 8 mai 2009

Ştiu că nu mă însor cu candidatul ipotetic, vorba lui Doc, dar ţara are în acest moment nevoie de speranţă. Datele economice sunt atât de triste încât pentru mobilizarea energiilor e nevoie de o faţă nouă, de un strop de prospeţime morală. Cele trei triste figuri actuale nu pot conduce decât la o tristeţe şi mai mare. Cu o susţinere reală de 15 procente din electoratul de pe liste, viitorul preşedinte, dacă o să fie unul din cei trei candidaţi actuali, va continua gâlceava politică. Şi atât. De altfel, cei trei, doar asta promit. Şi nu de asta avem nevoie.

Geoană şi Antonescu copiază, fără talent, tipul de "preşedinte jucător". Preşedintele are rol de arbitru şi mediator. Când cineva şi arbitrează şi joacă, în mod sigur, rezultatul e viciat. - 25 iunie 2009

PSD şi PDL se bat pe acelaşi electorat. Toate măsurile luate de Guvernul comun sunt de stânga în ciuda aparentei ideologii de dreapta a PDL. Egalitatea procentuală din toate alegerile şi sondajele ne spune că electoratul nu poate face deosebire între cele două partide.

Am ajuns înapoi în 1990. Trist este că atunci aveam un Coposu pe partea dreaptă. Acolo acum sălăşluieşte Norica. - 20 iulie 2009

Frenezia schimbării are la bază ideea inadecvării mecanismelor Statului faţă de nevoile societăţii. Această manie a schimbării este seducătoare pentru populaţie, dă iluzia că prin schimbarea Parlamentului, a puterii judecătoreşti, prin schimbări de legi în toate domeniile la un moment dat, printr-o minune, lucrurile or să meargă. E o iluzie seducătoare dar rămâne o iluzie.

Această iluzie ne-a adus la reglementarea reglementărilor, la legi stufoase şi contradictorii, la instituţii care se suprapun în atribuţii, la lipsa de responsibilitate instituţionalizată. După 20 de ani s-a trecut de la responsabilitatea unui grup minuscul reprezentat de Nicolae Ceauşescu la lipsa de responsabilitate generală. - 27 septembrie 2009

"Trebuie sa iesim din demagogia ca "presedintele trebuie sa uite de partidul din care a venit". Sigur, poti sa-i ceri neutralitate, e presedintele tuturor romanilor, dar in niciun caz nu-i poti sa-i ceri sa uite de partidul din care a facut parte, acolo unde are prieteni, are amici, pe unii i-a cununat, pe altii i-a nasit. Nu este posibil, este neomenesc."- Traian Băsescu

Cam aşa judecă şi procurorii, şi judecătorii, şi angajaţii Statului din diferite structuri, şi serviciile secrete. Unde e noţiunea de egalitate în faţa legii? De obiectivitate?

Despre ce reformă a Statului vorbeşte Traian Băsescu? - 28 octombrie 2009


Doar împreună în opoziţie PSD şi PNL pot rezista partidului-stat care tocmai se naşte. Iar acest partid-stat este fără doctrină şi fără viziune. O să ia măsuri în toate domeniile, pe care le va prezenta ca reforme, dar toate aceste "reforme" nu vor schimba nimic în viaţa oamenilor. Iar Emil Boc, dacă "interesul naţional" o cere, se transformă şi în pinguin. Pentru că nu te poţi opune acestui interes.

Lecţia pentru partidele politice e să nu mai pună pe listă toţi imbecilii care şi-au plătit locul. Că nu le foloseşte. - 19 decembrie 2009

Globalizare şi preţurile la energie

Lumea începe să revină la normal. Globalizarea e pe sfârşit.




Pozele sunt de aici.

Cu cât importurile energetice sunt mai mari, cu atât situaţia economică este mai grea şi datoriile mai greu de plătit.

PS Un grup de cititori spune ca un pret al energiei mai mare nu face ca datoriile sa fie platite mai greu. Ei au dreptate, nu eu.

Este peak oil un subiect real

Peak oil este un concept care s-a transformat în timp de la teoria conspiraţiei şi sfera teoriilor aberante, de tip catastrofic, în lumea reală, la un fapt acceptat ştiinţific şi pe care-l simţim toţi în buzunare.

Ce este peak oil?

Peak oil este momentul în care producţia de petrol obţinută pe o anumită suprafaţă (ţară, continent, regiune) este maximă, după care urmează o cădere mai lentă sau mai rapidă a producţiei. Acesta apare, în principiu, atunci când este extrasă aproximativ jumătate din întreaga cantitate (în limitele tehnologiei momentului).

Este peak oil un concept teoretic?

Nu. Peak oil a avut loc pentru majoritatea ţărilor producătoare, este un lucru discutabil dacă a avut loc pentru întreg globul. Orice om raţional înţelege că planeta este finită şi că există un moment în care producţia este maximă, după care aceasta scade gradual.



Conceptul vine de la geologul Hubbert, dar expresia este a lui Colin Campbell, din 2001, se poate spune că este omul care a convins lumea că peak oil există. Nu toată lumea, există şi păreri diferite, cele mai multe fără niciun temei ştiinţific ci mai mult politic şi ideologic. Aveţi aici un articol care explică, oarecum, de ce subiectul e evitat de politicieni.

Realitatea subiectului este dată de "raportul Hirsch" al Departamentului pentru Energie al Statelor Unite (asta e o variantă prescurtată) - 2005, raportului Bundeswehr (armata germană) - 2010, sau acest raport, care stă la baza cărţii Peeking the Peak Oil. Pentru o informare rapidă şi constantă asupra domeniului energetic există site-ul The Oil Drum.

În abordarea subiectului, în ultima vreme, tema s-a schimbat de la negarea totală a fenomenului la aruncarea acestuia într-un viitor foarte greu de precizat. De asemenea, o tehnică de evitare a subiectului este prezentarea unor tehnologii "minune", salvatoare, care practic fac discuţia inutilă.

Hubbert a prezis în 1956 că maximul producţiei de petrol în US (fără Alaska) o să fie la începutul anilor 70 (a fost în 73), Campbell a prezis că peak oil-ul mondial o să aibă loc în 2007. O să vedem cât de aproape a fost de realitate.

Care este subiectul discuţiei?

Subiectul este crude oil (petrol), nu intră, pe moment, în discuţie ceilalţi combustibili lichizi (gaze lichefiate - GPL, biocombustibili, alte tipuri de combustibili). Pentru a ascunde realitatea, în ultima perioadă, s-a trecut de la petrol l-a combustibili lichizi, vom vedea că este o amestecare a "merelor" cu "perele" în scopul menţinerii aparenţelor.

Pentru a înţelege de ce nu trebuie să amestecăm diferitele tipuri de combustibili trebuie să aducem în discuţie noţiunea de EROEI (raportul între energia obţinută şi energia investită). Fiecare tip de combustibil are un EROEI diferit.




Acesta este primul motiv pentru care biocombustibilul, cu un EROEI între 1 şi 3, nu trebuie pus lângă petrolul uzual, care are un EROEI în jur de 15. Un al doilea motiv este că la volume egale energia conţinută este diferită. Un litru de GPL are doar 70 de procente din energia conţinută într-un litru de petrol.

Aceste două diferenţe nu sunt niciodată expuse publicului, păstrându-se astfel impresia unei substituiri perfecte între petrol şi alte tipuri de combustibili lichizi.

Pentru a avea o viziune corectă asupra evoluţiei producţiei ar trebui să folosim ca măsură energia netă conţinută în producţia combustibilii lichizi. Asta ar presupune scăderea energiei consumate pentru obţinerea combustibililor şi înlocuirea volumului cu energia conţinută.



Această ultimă imagine nu ţine cont de EROEI, doar de conţinutul de energie. Se poate spune că suntem pe un platou al producţiei de energie sub forma combustibililor lichizi.

În concluzie, este foarte greu de estimat dacă peak oil a fost atins, cel mai probabil da, cândva în perioada 2005 - 2011. Este mult mai puţin importantă producţia efectivă (cea care apare în toate graficele) decât energia netă obţinută, aceasta din urmă fiind aproape imposibil de aflat.

Ceea ce este indiscutabil este că producţia de energie din combustibili lichizi per capita este în scădere. De partea cealaltă a balanţei este folosirea mai eficientă. Aceşti doi factori; creşterea populaţiei şi a eficienţei putem considera că se anulează. Avem o creştere a populaţiei de 1,1 procente anual şi o creştere a eficienţei de 1,2 procente anual (ambele cifre sunt aproximative). E destul de greu de prevăzut care din cele două creşteri o să prevaleze în anii care vin.

De ce este atât de importantă producţia de petrol, care e legătura cu criza economică şi alte poveşti în episodul următor.

Procente, PR, economie

Economiştii, politicienii şi presa, în majoritatea cazurilor, evită să vorbească normal, ca oamenii, folosirea "afacerezei" este o bună metodă de a minţi populaţia în faţă. Pentru etapa de azi, folosirea procentelor.

Prima regulă a mistificării realităţii, vorbesc despre procente, dar nu le calculez din ce trebuie.

Exemplul tipic, deficitul bugetar raportat la PIB, păi eu, Stat, am bugetul cât PIB-ul? Nu, doar o fracţiune, şi atunci? Atunci, cam cum arată ,spus cinstit?

Deficit bugetar de 3 procente din PIB la o colectare de 30 de procente din PIB reprezintă o acoperire a cheltuielilor din venituri de 90%, o gaură de 10 procente din cheltuieli. Sună mult mai bine un deficit de 3 procente din PIB decât un deficit de 10 procente din cheltuieli. Nu?

Aici mai e o şmecherie, cu cine mă compar, dacă eu am un deficit de 0,5% din PIB la o colectare de 10% din PIB am o gaură de 5 procente din cheltuieli. Dacă am un deficit de 2% din PIB la o colectare de 40% din PIB am acelaşi deficit din cheltuieli, de 5%. Care variantă arată mai bine? Economic arată mai bine prima variantă, Statul mai are de unde să ia, creşte impozitele.

Acelaşi deficit, exprimat în procente din PIB, poate să însemne situaţii foarte diferite. Dar, în general, folosirea procentelor din altceva are ca scop mascarea realităţii.

Folosirea procentelor fără a se preciza din ce sunt calculate este o altă metodă de a ascunde realitatea. "Creştere economică de 5%" este o expresie greşită, 5% din ce? Corect ar fi o "creştere anuală de 5% a PIB-ului faţă de PIB-ul anului anterior" sau, măcar, "o creştere anuală de 5% a PIB-ului", ştim la ce ne raportăm.

Sub această folosire a procentelor, fără a se preciza din ce sunt calculate, se ascunde funcţia exponenţială. Să dăm un exemplu.

O creştere anuală de 5 procente din PIB presupune ca în fiecare an PIB-ul să fie 105% din PIB-ul anului anterior.

O creştere anuală de 5% din PIB conduce în 40 de ani la o creştere de peste 7 ori a PIB. În 100 de ani ajungem la o creştere de peste 130 de ori. Mult, nu? Că e mult e una, ideea este că e nerealist, e imposibil, nimeni şi nimic din domeniul economic nu poate creşte cu 5 procente anual timp de 100 de ani. În afară de datorii şi inflaţie, bineînţeles. :-)

Procentele pot fi folosite pentru a ascunde realitatea şi altfel. Avem o ţară cu un PIB per capita de 40000 de euro şi o alta cu venitul de 10000 de Euro. Prima are o creştere de 1% a PIB-ului per capita anual, a doua de 4%. În cât timp se egalează veniturile? În 47 de ani. Pot să spun că noi avem o creştere net superioară? Nu, doar o creştere procentuală net superioară. A treia metodă este compararea procentelor calculate din cantităţi diferite.

Şi ultima metodă, presupun că mai sunt, este o derivată din cea de mai sus, dar procentele sunt calculate din aceeaşi entitate la momente diferite de timp. Cazul tipic, salariile bugetarilor. Se taie 25% din salariul actual, se creşte salariul cu 15% tot din salariul actual, care nu mai e cel original. Nu se ajunge la 90% din salariul original ci la 86,75% din acesta.

O altă greşeală tipică este calcularea din ce nu trebuie. Dacă întrebi populaţia României câţi bani ia Statul ca TVA din 100 de RON o să spună, o mare parte, 24, greşit, e ceva în jur de 19,5 RON. Din 124 de lei ia Statul 24. Asta e greşeală, nu manipulare.

Metodele sunt, se calculează procente din altceva decât trebuie, se calculează procente fără a se preciza din ce, se compară procente din cantităţi diferite, nu se leagă procentele de realitate, se calculează procente din aceeaşi noţiune dar la momente diferite de timp. Cine mai are e binevenit. Cea mai folosită este folosirea procentelor fără a se preciza din ce sunt calculate.

PS M-a enervat o tanti, mai demult, l-am găsit neterminat :-)

Viaţa şi epoca Preşedintelui Richard Nixon

Titlul este o parafrază a titlului filmului "Viaţa şi epoca judecătorului Roy Bean", personaj real şi atât de diferit în film faţă de realitate, Paul Newman face un rol genial. E făcut în 72, în plină epocă Nixon.



Lumea şi-l aduce aminte pe Richard Nixon ca fiind singurul Preşedinte american care şi-a dat demisia, îşi aduce aminte doar de afacerea Watergate, de premiul Pulitzer luat de Bob Woodward şi Carl Bernstein, poveste descrisă, romanţat bineînţeles, în "Toţi oamenii Preşedintelui".



Preşedintele Richard Nixon a avut cea mai mare influenţă asupra lumii dintre toţi preşedinţii americani de după război, la concurenţă cu Ronald Reagan. Să încercăm să dovedim această aserţiune. Pentru asta trebuie să facem, ca de obicei, niţică istorie.

Compensaţiile cerute Germaniei după Primul Război Mondial au condus la hiperinflaţia din Germania, căderea Republicii de la Weimar şi ascensiunea lui Hitler. După cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a evita repetarea istoriei, chiar înainte de sfârşitul războiului câştigătorii războiului, mai puţin URSS, au semnat acordul de la Bretton Woods.

Atunci au apărut FMI şi Banca Mondială, dar, mai important, un sistem monetar internaţional. Ratele de schimb între diferitele monede erau fixe în limita a 1%, şi, mai important, dolarul a devenit moneda "de referinţă", sau de rezervă, dolarul era convertibil în aur la o rată de 35 de dolari uncia, posesorii de dolari puteau să ceară aur în schimbul dolarilor.

Totul a fost frumos până când cealaltă parte a câştigătorilor războiului, URSS şi aliaţii, au dorit să-şi extindă aria de influenţă. Punctul central a fost războiul din Vietnam.

"Containment doctrine" a fost răspunsul SUA dat politicii expansioniste a URSS. Preşedintele Johnson, urmaşul lui Kennedy şi predecesorul lui Nixon a escaladat implicarea US în război folosindu-se de containment doctrine. Dar, ca orice război, şi războiul din Vietnam a cerut sume enorme de bani. Cei care cred că libertatea se obţine uşor să privească filmul, pentru cine s-au bătut americanii atunci? Cu curaj.



Deficitul bugetar al US a crescut. Preşedintele Johnson, ales ca urmaş al lui Kennedy, a pus în practică "Războiul împotriva sărăciei", "food-stamp". Medicaid, Medicare. La acestea se adaugă cheltuielile pentru programul Apollo.

Simultan cu războiul din Vietnam a avut loc şi peak-oil pentru US, undeva între 1965 şi 1970, vârful producţiei de petrol. Era începutul importurilor petroliere pentru US.

Pe plan extern Razboiul de 6 zile între Israel şi ţările arabe, acestea din urmă sprijinite de URSS, puneau presiune asupra surselor de petrol americane.

Cam aceasta era atmosfera intrării în scenă ca preşedinte a lui Richard Nixon la începutul anului 1969 din partea Partidului Republican, prima campanie prezidenţială o pierduse în 1960 în faţa lui Kennedy.

Influenţat de Henry Kissinger, primul lucru pe care l-a făcut a fost să încerce o apropiere de blocul comunist. Aici intră şi Ceauşescu în ecuaţie. O altă poveste, deşi ne influenţează mult e un subiect minor.



Pe plan extern a detensionat relaţiile cu comuniştii, vizite în China şi Rusia, şi a retras trupele din Vietnam, în 1973 rămăseseră doar voluntari. În 1975, după demisia lui Nixon, US au pierdut războiul. Pierderea războiului a avut o influenţă majoră asupra Americii, urmele acestei traume se manifestă şi azi.

Mult mai dramatice, pentru întreaga lume, au fost măsurile economice pe care le-a luat Nixon.

O explicaţie a situaţiei economice a US înainte de venirea lui Nixon găsiţi aici, iar aici e o scurtă istorie a evoluţiei economiei americane după război.



Deficitul comercial, imaginea de mai sus, deficitul bugetar, inflaţia şi lipsa de încredere în Guvernul US au condus la cererea schimbării rezervelor Elveţiei şi, mai ales, Franţei de dolari în aur. La sfârşitul anului 1970 dolarul mai era acoperit doar 22% în aur, la începutul anului era 55%. Germania, de frica inflanţiei, a părăsit sistemul Bretton Woods urmată de Elveţia. În 15 august 1971, Nixon a anunţat sfârşitul convertibilităţii dolarului în aur şi, implicit, sfârşitul tratatului de la Bretton Woods. Monedele fluctuau liber unele faţă de altele.



Dar acţiunile lui Nixon nu s-au limitat la eliminarea aurului şi la eliberarea imprimantelor. Pentru că dolarul a rămas moneda de rezervă. Şi ne întoarcem la peak oil.



În 1973 Preşedintele Nixon, aflat la cel da-al doilea mandat, l-a convins pe Regele Faisal al Arabiei Saudite să pretindă doar dolari pentru petrolul exportat, iar dolarii obţinuţi să fie investiţi în datoriile Guvernului Statelor Unite, US se obligau să apere Arabia Saudită. Până în 1975 toţi membri OPEC aderaseră la folosirea dolarului ca monedă unică în comerţul cu petrol.

Ca un fapt, nu tocmai divers, în 1972 apăruse "Limits to Growth", o viziune cataclismică asupra lumii bazată pe terminarea resurselor, de la petrol la apă. S-ar putea ca pe lângă viziunea cataclismică să fie si reală, altă poveste.

Cert este că dolarul era acoperit de comerţul cu petrol şi sprijinit de armata americană. De aici numele petrodolari. Statele Unite erau, practic, posesorii întregului petrol mondial, dolarii tipăriţi, fără acoperire în nimic, cumpărau energia necesară mersului lumii înainte.

Prin intermediul dolarului lumea trecea de la stabilitatea aurului la efemeritatea energiei.

Mai rămân de spus ultimele cuvinte ale lui Nixon din poziţia de Preşedinte.



Sistemul pus la cale de Nixon la începutul anilor 70 a rezistat mai mult decât Bretton Woods. Acum începe să se destrame.

PS Nu contează ce ştii, doar ce poţi dovedi. Cred că am fost destul de convingător asupra influenţei lui Nixon asupra lumii.

Piesa de 8 reali

Povestea începe în secolul XVI pe teritoriul Cehiei actuale, pe vremea aia în Sfântul Imperiu Roman, în oraşul Jáchymov. Pe vremea aceea purta numele Sankt Joachimsthal sau Joachimsthal, în traducere Valea Sfântului Ioachim, Thal înseamnă vale. Aici, în secolul XVI, a fost descoperit un zăcământ destul de bogat de argint.

Nobilii locali, conţii Schlick, au început să bată monedă, de precizat că încă se putea bate monedă locală. Numele monedei era Joachimsthalers sau, pe scurt, Thaler.

Primii Thaler-i au fost bătuţi ]n 1518. Până la apariţia acestei monede situaţia din Europa era destul de tragică. Monedele de aur, ducaţii veneţieni şi florinii bătuţi în Florenţa, erau moneda forte în marile schimburi comerciale dar monedele uzuale, de argint, erau devalorizate, îşi pierduseră mai mult de jumătate din cantitatea de argint iniţială (se devalorizau mult mai încet decât hârtiile noastre).

Principalul motiv al lipsei de argint în Europa era deficitul comercial cu Asia. Europa cumpăra de la porţelan la piper şi plătea în argint, care nu se mai întorcea niciodată pentru că Asia nu cumpăra nimic din Europa. Parcă seamănă.

Thaler-ul a devenit oficial moneda imperiului sub numele de Reichstaler şi avea la vremea respectivă, 1566, greutatea de 27,2 grame din care aproape 26 de grame argint pur.

În Olanda a purtat numele de daalder, cu nume asemănătoare au apărut monede de argint în Scandinavia. Toată povestea e aici. De aici vine şi numele de dolar, 23 de ţări au ca monedă dolarul. Dar nu Thaler-ul a fost prima monedă universală ci dolarul spaniol.

Dolarul spaniol, piesa de opt reali (peso de ocho) a fost o monedă de argint, cu un diametru de 38 de mm şi a fost bătută după 1497.

Descoperirea argintului în Lumea Nouă, în Peru şi Mexic, a condus la o abundenţă a argintului în Europa. Potosi, în Bolivia actuală, era printre cele mai mari oraşe din lume şi, la vremea aceea, oraşul situat la cea mai mare înălţime. Amestecul manual al minereului de argint cu mercur şi evaporarea acestuia din urmă prin încălzire, cu eliminarea vaporilor toxici, munca brutală, condiţiile inumane şi lipsa de imunitate la bolile europene au condus la moartea a milioane de localnici. Moartea acestora a dat un impuls decisiv comerţului cu sclavi africani.



Abundenţa dolarilor spanioli a făcut din aceştia, graţie comerţului mondial, prima monedă universală. Mai sus, poza e din Wikipedia, e imaginea unui dolar spaniol bătut în Mexic. Povestea primei monede universale acum începe.Pentru cei mai tineri, în Piraţii din Caraibe cele nouă piese de opt reprezentau conclavul piraţilor. De fapt toată povestea, cea reală, e o poveste cu piraţi, de felurite soiuri.



S-ar crede că odată cu abundenţa argintului, şi implicit a banilor, din coloniile spaniole, Dumnezeu a pus mâna pe capul spaniolilor. Istoria ne spune că nu e chiar aşa. Oricum, secolele XVI şi XVII sunt cunoscute ca "epoca de aur a Spaniei". Spania, sub conducerea Habsburgilor, a creat primul imperiu în care nu apune soarele.

În secolul XVI, la paritatea din 1990, Spania a primit, în aur şi argint, din colonii, fenomenala sumă de 1500 miliarde dolari. Vorba proverbului epocii"în Spania totul e scump, mai puţin argintul", odată cu argintul a venit şi inflaţia.

Ce au făcut spaniolii bogaţi cu averile uşor dobândite? Le-au investit în datoriile statului spaniol, acestea din urmă garantate de importurile de argint. În consecinţă, producţia manufacturieră şi agricultura au stagnat, nu s-a investit în aşa ceva, şi Spania a devenit dependentă de bunurile de import. Plus o perpetuare a unei societăţi aristocratic - medievale strictă şi închistată.

Dar ce au făcut Habsburgii, conducătorii Imperiului Spaniol, cu banii? Războaie, şi în urma lor au tot dat faliment. Şi odată cu ei au dispărut şi averile băgate în datoriile Statului Spaniol.

Primul pas al poveştii este că, pe lângă inflaţie, argintul a condus la înapoierea economică a Spaniei şi la o societate rămasă în urma Europei.

Unde s-a dus argintul spaniol? Într-o primă fază în Olanda şi în Anglia, statele cele mai dezvoltate economic din Europa şi în China şi India, de unde veneau porţelanuri, mătase şi condimente.

Standardul argint a fost direct legat de piesa de opt, spaniolă. Dolarul spaniol a fost moneda schimburilor internaţionale aproape 400 de ani. Imperiul Britanic, prin Newton, a trecut la standardul aur, iar argintul a încetat să mai sosească din Americi odată cu revoluţiile de independenţă. Acesta a fost sfârşitul primei monede universale.

În China, dolarul spaniol a ajuns în urma comerţului cu portughezii şi spaniolii. Chinezii au impus argintul ca monedă în care se plăteau impozitele. China şi-a bătut propria monedă de argint în 1890, monedă la paritate cu peso mexican şi implicit piesa de opt. În India rupia (numele vine de la argint în sanscrită) a rămas stabilă până când Marea Britanie şi Europa, în general, a trecut la standardul aur, după care s-a prăbuşit.

Statele Unite au avut ca standard monetar argintul, bazat pe dolarul spaniol, din 1785. Mai mult, dolarul spaniol era acceptat ca mijloc de plată. În 1873, US au enunţat la standardul argint şi au trecut la aur. Şi în ziua de azi Monetăria americană mai bate monedă de argint.

Mai trebuie spusă povestea argintului ajuns în China.

Până la Războaiele Opiului China era o economie închisă. Exista un singur port, Canton, deschis pentru comerţul cu ţările din Occident. Mărfurile chinezeşti, ceai, porţelan şi mătase, erau vândute contra argintului, singura formă de plată acceptată de chinezi.

Dar Imperiul Britanic a găsit o breşă în închistarea Chinei, consumul de opiu. Între 1816 şi 1836 exporturile de opiu din India, colonie britanică, spre China au crescut de nouă ori.

Astfel, direcţia banilor s-a schimbat. China a interzis consumul şi importurile de opiu. Imperiul Britanic a declarat război, armata chineză prost echipată şi drogată, la propriu, a pierdut ruşinos şi China a fost nevoită să deschidă alte cinci porturi, a cedat Hong Kong şi a permis importurile de orice fel. China a devenit producătoare de opiu (după cel de-al doilea război din 1856-1860) şi şi-a pierdut mult din suveranitate.

În faţa mărfurilor ieftine din import producţia chineză s-a prăbuşit, a generat şomaj, prăbuşirea monedei şi introducerea banilor de hărtie. Intelectualii chinezi au ajuns la concluzia că trebuie să înveţe de la Occident ca să-l poată învingă. Atunci, dependenţa populaţiei pentru opiu a dus China la dezastru.

De ce toată povestea asta interminabilă? Pentru că istoria e un demn profesor. Şi pentru că e una din cele mai fascinante poveşti din toate timpurile, în care apar toate calităţile şi defectele oamenilor. De la spiritul de aventură şi curaj la cele mai adânci slăbiciuni ale oamenilor, de la spiritul antreprenorial, care a făcut din Civilizaţia Occidentală liderul lumii, la josnicia comerţului cu sclavi.

Dar putem spune clar că inflaţia şi banii obţinuţi uşor nu înseamnă viitor, şi e plină lumea de ţări care trăiesc doar din exploatarea resurselor, că mercantilismul nu a murit nici azi, doar forma e mascată, şi cam asta înseamnă criza Euro, mercantilismul german, şi multe alte lucruri pe care le înţelege fiecare cum vrea.

PS E foarte actual subiectul. :-)

6500 de dolari în 2,5 milioane de ani

Prima perioadă pentru care a fost estimabil un PIB anual per capita este perioada când omenirea era constituită din vânători culegători, acum 15000 de ani, iar acest PIB per capita era de 90 de dolari, la valoarea dolarului din 1990.

Ca să ajungem la această cifră ne-a luat cam 2 milioane şi jumătate de ani de când un strămoş de-al nostru a făurit primul topor de piatră, ăsta fiind începutul economiei.

PIB-ul per capita s-a dublat la 180 de dolari până în 1750. Iar în ultimii 250 de ani l-am adus la peste 6500 de dolari.

Cetăţeanul de acum 15000 de ani avea la dispoziţie sute de produse şi servicii, cetăţeanul actual are la dispoziţie zeci de miliarde de produse şi servicii, complexitatea economiei a sărit cam 8 ordine de mărime.

Toate datele sunt din "The Origin of Wealth EVOLUTION, COMPLEXITY, AND THE RADICAL REMAKING OF ECONOMICS" de Eric D. Beinhocker.

Ce trebuie înţeles din cifrele astea? Că majoritatea istoriei omenirii este dominată de o sărăcie extremă vis a vis de standardele actuale, că trăim o epocă specială faţă de aproape toţi oamenii care au trăit pe acest pământ. Iar copiii noştri, dacă o să aibă energie, o să trăiască în cu totul altă lume decât trăim noi.

Şi ca să înţelegem ce înseamnă asta. Energia consumată de un american este echivalentul muncii a 100 de sclavi, un european din EU are, în medie, la dispoziţie munca a 50 de sclavi şi aşa mai departe.

Ce nu prea înţeleg economiştii este ideea de scală, o problemă foarte cunoscută inginerilor, a face un pod de 10 metri e una, un pod de 100 ridică alte probleme iar unul de 1000 cu totul altele, nu e liniară afacerea şi nu înseamnă acelaşi lucru, nu e de 10 ori mai greu să faci un pod de 10 ori mai mare, e altceva.

În decursul ultimilor 250 de ani PIB-ul per capita a crescut cam de 35 de ori, complexitatea economică a crescut cu câteva ordine de mărime. Suntem în altă lume, cu alte probleme decât cea pe care o descriu cărţile de economie. Am citit undeva că "în cărţile de economie se vorbeşte despre oameni foarte inteligenţi puşi în situaţii foarte simple, economia reală este despre oameni obişnuiţi în situaţii foarte complicate", de asta nimeni nu înţelege nimic din ce se petrece.

Şi e natural să fie aşa. Aşa cum evoluţia biologică e un algoritm, un algoritm genetic, aşa funcţionează şi economia. Ceea ce s-a schimbat în economie este faptul că un tip de economie nu a mai fost adaptat şi trebuie să se schimbe sau să moară.

Reaşezarea lucrurilor o să dureze, nu ştim dacă suntem pe drumul cel bun, adaptarea se face prin încercări repetate. Ceea ce nu ştiu, şi e de înţeles că nu ştiu, decidenţii, este că mişcările prea bruşte sunt într-o proporţie covârşitoare greşite, extremismul în algoritmi genetici conduce la dezastru. Iar când schimbi prea multe simultan, de obicei, măsurile rele le anulează pe cele bune şi nu se întâmplă nimic. Decidenţii sunt politicieni şi economişti.

Societatea românească nu este mai bună sau mai rea decât altele, este rezultatul adaptării la mediul în care a fost nevoită să trăiască. România nu trebuie judecată prin comparaţie, e ca şi cum ai compara o balenă cu o girafă şi ai spune că balena e mai frumoasă, nu e, e altceva pentru că a trăit în alt mediu.

Ca să rezumăm şi să începem anul optimist. Trăim nişte vremuri minunate, habar nu avem încotro mergem, nu aşteptaţi nimic de la politicieni, nici bun, nici rău, societatea românească, ca oricare alta, se adaptează la condiţiile externe. Noi să fim sănătoşi.



Nu speraţi că se vor întoarce vremurile "bune" de altădată, nu există aşa ceva, e doar un truc al creierului nostru.

Despre creioane mecanice

De ceva vreme încerc să înţeleg ce se întâmplă în lume. Am un creion mecanic de 30 de ani, creion mecanic făcut în vechea Cehoslovacie, metalic, negru cu partea de jos albă. În afara faptului că i-am pierdut agăţătoarea şi că s-a mai dus vopseaua e la fel de bun, funcţionează perfect.

Jucându-mi rolul de Moş Crăciun am găsit, anul ăsta, creioane mecanice făcute de aceeaşi firmă, exact la fel, acelaşi design, simple, solide. Am cumpărat şi am împărţit. Nimeni nu mai scrie de mână, tuturor le-a plăcut.

M-am întrebat, de ce oare? Pentru că, spre deosebire de creioanele comune, lăsând la o parte nostalgia, la copii nu există, par, şi sunt, creioane care nu se strică, pe care te poţi baza.

Ce au creioanele mecanice, neschimbate de 30 de ani, cu lumea în care trăim? Au. Păi ce creştere economică în domeniul creioanelor mecanice ar exista dacă toată lumea ar folosi un creion 30 de ani? Doar creşterea naturală, dată de creşterea populaţiei care le foloseşte şi scăderea naturală dată de folosirea noilor tehnologii.

Cine mai scrie de mână? Doar copiii de vârstă şcolară. Lupta e acerbă, cum să stai pe piaţă în faţa valului de chestii colorate, cu desene la modă, prinţese şi roboţi? Presupun că prin calitate. Copiii ştiu instinctual că unele lucruri nu contează şi că altele sunt "adevărate".

Cred că asta se întâmplă în lume, ne întoarcem la lucrurile de calitate, mai puţine dar mai bune.

PS Nu-i reclamă, dar aş face :-), merită.

Internet şi adevăr

"O bună guvernare nu mai poate exista...fără propagandă, aşa cum nici propaganda nu poate exista fără o bună guvernare."

Citatul de mai sus aparţine celui care a dus propaganda pe noi culmi, Joseph Goebbels, adevărul, spus chiar şi de cele mai sinistre personaje, rămâne adevăr. Atât timp cât rămân aceleaşi condiţii tehnice. Citatul e luat de aici.

Iar Joseph Goebbels are dreptate, nu poţi guverna bine fără propagandă, dar e la fel de adevărat că nu poţi avea o propagandă eficientă dacă nu guvernezi bine. Cine are urechi de auzit, aude. Dacă nu are urechile astupate de propagandă, de propria propagandă.

E o poveste, reală, din septembrie 1929, din Statele Unite. Pe 3 septembrie Dow Jones a avut cea mai mare valoare. Unul din cei mai mari jucători la bursă, Jesse Livermore, "Great Bear of Wall Street", paria pe căderea valorii acţiunilor, simţea când preţurile erau prea mari.

Pe 5 septembrie 1929, un economist obscur până în acel moment, Roger Babson a ţinut un discurs în care spunea: "Sooner or later a crash is coming, and it may be terrific.".

Era a treia oară când spunea aceste lucruri, prima şi a doua oară nimeni nu-l băgase în seamă. Un Roubini avant la lettre. De ce de data asta a fost un boom de presă? Pentru că Livermore a avut grijă să-l facă un boom. Şi acţiunile au început să scadă instantaneu, Livermore a făcut încă o avere, Babson a avut dreptate şi a rămas relativ celebru. Un bun început pentru o criză mondială.

Dar nu discursul lui Babson sau artificiile lui Livermore au prăbuşit piaţa, era, pur şi simplu, nesustenabilă (ca să folosesc un termen la modă).

În ziua de azi, a Internetului, e imposibil să mai faci propagandă dacă nu guvernezi bine, poţi să cumperi toată mass-media clasică. Iar Cassandre economice sunt la fiecare colţ de blog.

Am să sar peste mentalităţile ruso-iraniano-chineze, ştiu că plac multora din aşa-zisele democraţii, inclusiv la noi e un grup voios care vrea să astupe gura Internetului, şi o să spun că Internetul a adus adevărul pe masa fiecăruia.

Oferta e atât de mare că fiecare are de unde să aleagă. Mogulul a murit, în tastatura fiecărui blogăr stă bastonul de mogul. Presa a devenit un domeniu democratic, nu am spus mai bun, doar democratic.

De ce am făcut toată această lungă introducere? Pentru că anul care vine este, şi pe plan local, dar mai ales mondial, un an în care totul se va juca pe Internet, totul. De la salvarea zonei Euro la alegerile din USA, opinia Internetului va face diferenţa.

Nu prin propagandă o să se facă diferenţa, prin adevăr. Cine nu o să ţină cont de asta o să piardă. Internet şi adevăr.

Sărbători fericite!

Deficitul structural ca măgarul în ceaţă

În nemernicia mea, ca un câine turbat, am făcut mişto de ideea de a pune deficitul structural în Constituţie. Un domn s-a străduit chiar să-mi răspundă.

În renumita emisiune fără spectatori, Şleauri economice, Florin Cîţu a explicat de ce deficitul structural e o aiureală imposibil de calculat, şi mai ales imposibil de calculat de politicieni. Chiar la început emisiunii, după ce dau eu din mâini.

Primele semne de totală derută, confuzie, lipsă de metodă, lipsă de definiţie, vis a vis de acest concept aiuritor au apărut deja.

Avem, de pe blogul Andreei Paul - Vass, un grafic frumos cu deficitul structural pe perioada 1995-2011. Datele sunt de la Consiliul Fiscal şi Comisia Europeană.



De pe site-ul Curs de Guvernare avem doar un tabel cu deficitul structural pe perioada 2004 - 2016, făcut de FMI, ăştia sunt mai vizionari.



Nu vom lua decât datele unde cele două surse se suprapun, perioada 2004 - 2010. Să precizăm că vorbim despre trecut. Vom studia doar ca procente din PIB. Pentru doritori lăsăm temă datele absolute. Şi avem acest frumos tabel, totul este exprimat în procente din PIB.



Constatăm, unii cu surprindere, alţii cu furie, unii trişti, alţii veseli că diferenţele ajung şi la peste două procente din PIB. Media acestor diferenţe este de aproape 1,12% din PIB.

Şi noi băgăm în Constituţie o chestie care trebuie să aibă o valoare de sub 0,5 dar pe care nu ştim să o calculăm, iar minţile luminate au o diferenţă medie de 1,12 între rezultate.

Noi am vorbit acum despre trecut. Unde cifrele sunt clare. Dar Bugetul o să se facă după estimări iar deficitul structural după estimarea estimării.

Dacă se bagă o asemenea aiureală în Constituţie oricine e Prim Ministru este la mâna calculatorului de deficit, ăla o să conducă ţara, nu Guvernul. Se introduce, de fapt, un nou factor de putere, inexistent în orice teorie politică, calculatorul de deficit. Şi care poate folosi puterea sa pentru a da jos un Guvern. Presupun că dacă un Guvern încalcă regula din Constituţie cade. Sau facem româneşte, îi batem obrazul şi gata.

Poate încercăm să mai şi înţelegem ce ni se propune. Şi în ce ne băgăm.

Intrarea liberă

Cum să-ţi faci tractor acasă

De la TED. Planurile.

Între Paul Krugman şi Demi Moore

Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, ne oferă o mostră de gândire care contorsionează realitatea. Să cităm:

"For decades the story of technology has been dominated, in the popular mind and to a large extent in reality, by computing and the things you can do with it. Moore’s Law — in which the price of computing power falls roughly 50 percent every 18 months — has powered an ever-expanding range of applications, from faxes to Facebook." - The New York Times

Legea lui Moore ne spune cu totul altceva, că numărul tranzistorilor care se pot pune pe suprafaţa unui circuit integrat de arie fixă se dublează la fiecare 18 luni.

Putem spune că puterea de calcul se dublează la fiecare 18 luni, menţinând suprafaţa constantă. Aproape acelaşi lucru se poate spune despre consumul energetic al procesorului respectiv. Aflăm că, din punctul de vedere al consumului energetic, la fiecare 1,6 ani avem o injumătăţire a consumului energetic păstrând constantă puterea de calcul. Din acest punct de vedere putem spune că drumul miniaturizării continuă nestingherit, încă.

Fizic există limite. Nu o să putem trece sub dimensiunea atomilor, oricât ne-am dori, putem să trecem la calculatoare cuantice, mai avem şi este un alt subiect. O soluţie mai simplă este să trecem la circuitele integrate 3D, altă poveste. Discuţiile asupra subiectului sunt pline de vervă. Ca şi soluţiile.

Dar economic problema se pune altfel. Krugman ne spune ceea ce pare de bun simţ, că dacă pot să dublez puterea de calcul la 18 luni atunci preţul se înjumătăţeşte la 18 luni. Doar că trecerea de la o tehnologie la alta este capital intensivă, a dubla densitatea nu este acelaşi lucru cu a dubla lungimea unui fermoar.

Europenii se unesc, Intel şi Samsung sunt singurele companii care şi-au putut menţine propriile fabrici. Majoritatea producătorilor de chip-uri externalizează producţia în Asia. Fabricanţii de circuite integrate sunt în faţa sorţii la care niciun producător de tuburi vidate (lămpi, cum se numeau ele pe vremuri) nu s-a putut opune. Falimentul.

Şi cred că la asta trebuia să se refere Krugman. Economic situaţia e descrisă corect aici:

"Historically, the focus in the semiconductor industry was always how quickly you could move to the next geometry node, now the question is how to make money by sustaining a specific node." -



Nimic nu creşte indefinit. Nici aplicarea legii lui Moore nu este eternă, există limite fizice aşa cum există limite economice.

Cât despre aplicarea legii lui Moore în domeniul energiei solare, e mai curând legea lui Demi Moore, care tocmai a divorţat, ca să păstrăm toate subiectele fierbinţi într-unul singur (demi - jumătate, mi-ar fi plăcut să fiu eu autorul jocului de cuvinte). Aici este descris ritmul real al dezvoltării industriei energiei solare.

Trebuie să nu ne strângem de gât în următorii 20 de ani. Ca să nu mai ziceţi că sunt negativist :-). Doar că se pune problema limitelor fizice şi a randamentului energetic.

Ce înseamnă peak oil

Peak oil - vârful producţiei mondiale de petrol. A avut loc? Probabil da, de altfel în ultima vreme nu se mai foloseşte termenul petrol ci combustibili lichizi. În rândul combustibililor lichizi intră petrolul obţinut din nisipurile bituminoase, gazul lichefiat, cărbunele transformat în combustibil lichid, biocombustibilul, etc.

Momentul peak oil nu înseamnă că am rămas fără petrol. Petrol mai e o grămadă, înseamnă că nu mai putem să creştem producţia, înseamnă că producţia începe să scadă anual cu un anumit ritm. S-a mai întâmplat aşa ceva? Da, de foarte multe ori.



din Energy Watch Group.

Peak oil este un fenomen comun, singura diferenţă este că are loc la nivel mondial. Are loc acum?

Da, am atins vârful producţiei, deja funcţionăm pe avarie.



În momentul acesta suplinim o parte din cererea de petrol cu combustibili lichizi.



Şi atunci care e problema? Lăsăm deoparte problemele datorate poluării şi ne limităm la cele care ne afectează pe termen scurt. Poluarea o lăsăm copiilor.

Este în natura umană să consumăm resursele cele mai uşor de exploatat prima dată. Întâi mănânc cireşele de la baza pomului, după ce le-am terminat mă sui în pom, ultimele sunt cele din vârf, pentru ele depun cel mai mult efort, cea mai multă energie şi risc cel ma mult.

Nu este absolut nicio diferenţă principială între culesul cireşelor şi exploatarea resurselor de petrol sau resurselor energetice de orice fel.


Imaginea e de aici. Ce s-a întâmplat? Până în 2005 am reuşit să creştem producţia de combustibili lichizi, de aici am avut creştere economică la nivel mondial. Tehnologic, creşterea eficienţei este de 1 procent anual, în medie. Atât obţinem de la tehnologie. Creşterea cererii este de cam 3 procente anual. Economiştii cred, printre alte aiureli, că oricând energia este posibil să fie înlocuită cu capital.

Bagi bani şi tehnologie şi produci energie. Nu e aşa, anii de dinainte de 2009 ne arată că nu am mai putut să creştem producţia oricâţi bani am băgat. Practic, deşi ne-am suit în pom şi am cheltuit mai multă energie, ne-am asumat mai multe riscuri, nu am reuşit să creştem producţia în ritmul cererii. Moment în care a început haosul. Revin.

Populaţia creşte cam cu 3 procente pe an, avansul tehnologic ne creşte eficienţa cu 1 procent, avem deci nevoie de o creştere a producţiei de 2 procente sau o scădere a consumului cu 2 procente pentru a se atinge echilibrul.

În momentul când economia scade, veniturile scad şi simultan preţurile la energie cresc, atunci datoriile nu mai pot fi plătite. Că datoriile sunt plimbate de la persoane fizice şi juridice la bănci, la State, la BCE sau FED, când se alege austeritate sau printare şi se trimit datoriile înapoi la populaţie şi firme sau la chinezi e povestea pe care o trăim, nu creşte producţia de energie ieftină.

Ideea e simplă, când e scumpă energia nu se mai plătesc datoriile. O să vedeţi fenomenul la iarnă când o să vină facturile la întreţinere. Şi scade consumul altor produse şi servicii şi deci economia, suntem într-un cerc vicios. O să scadă iar preţul la petrol, iar o să avem impresia că începe economia să meargă, iar se ajunge la un preţ al petrolului care omoară economia, iar scade preţul. Am jucat sceneta asta de două ori până acum.

Suntem într-o capcană, cum funcţionează.

Găsirea de noi resurse, alternative, presupune schimbarea infrastructurii, nu e suficient să pui centrale nucleare sau panouri solare sau centrale eoliene, sunt inutile fără infrastructură. La noi deja fenomenul e vizibil, o să avem energie electrică şi nu o să avem ce să facem cu ea. Să sperăm că alţii sunt mai pregătiţi.

E absolută nevoie de investiţii pentru un plan de lungă durată, cu renunţarea la consumul actual. De ce cu renunţarea la consum? Simplu, pentru că e necesară energia pentru construirea infrastructurii. Căile ferate au viitor, autostrăzile, nu. Aveţi aici un exemplu despre ce înseamnă schimbarea infrastructurii.

Pe scurt, sunt necesari ani de scădere a consumului şi de direcţionare a energiei spre construirea infrastructurii noi în domeniile în care e posibil acest lucru. Care e politicianul care spune aşa ceva. Să nu vă închipuiţi că politicienii nu ştiu. Problema politică este că statele care mai au petrol încep să-l păstreze pentru ele, şi atunci trebuie "democratizate" pentru a împărţi petrolul tuturor. Libia merită o intervenţie, Siria nu merită. O să merite şi Iranul, trebuie găsită o motivaţie credibilă, făcut tam-tam-ul mediatic şi gata războiul. Pentru că investiţiile sunt mai ales energetice şi mai puţin financiare. Totul vine de la scăderea randamentului producţiei de energie. Nu mai avem surse de energie ieftină, asta e esenţa peak-oil.



Consumul de petrol este strâns legat de producţia agricolă, acolo este principala sursă de pericol, asigurarea securităţii alimentare. Fenomenala eficienţă agricolă care susţine cele 7 miliarde de ccetăţeni ai lumii este bazată pe petrol. Creşterea preţurilor la alimente s-a văzut ce consecinţe aduce, se vor petrece migraţii masive.

Ce urmează este ceea ce s-a întâmplat cu URSS după ce a avut loc peak oil-ul sovietic în 1988. Doar că, spre deosebire de URSS, reluarea creşterii producţiei nu o să se mai petreacă niciodată. Club Orlov este un site unde este descrisă prăbuşirea URSS din punctul de vedere al scăderii producţiei de petrol. Căderea URSS a fost relativ controlată. Acelaşi control este necesar şi acum.

Noi, românii, suntem relativ bine pregătiţi pentru acest viitor, suntem obişnuiţi, cei de vârsta mea ştiu ce înseamnă lipsa de curent electric, benzină, cartelele la alimente. Ne vom adapta natural.

PS Aveţi aici principalele 5 răspunsuri la întrebările comune despre subiect. Plus răspunsul vis a vis de tehnologie, îmbunătăţirile tehnologice nu reduc consumul cum se crede, îl cresc, se cheamă Paradoxul lui Jevons.

PPS Ultimul buletin energetic - IEA, confirmă spusele mele.