Ceauşescu Nicolae

Am vrut să scriu şi eu despre imaginea lui Nicolae Ceauşescu, văzută prin ochii mei de copil. N-am avut talent. Dar domnul doctor Sebastian Corn are. O poveste spusă Lorenei Lupu, şi nouă.

NICU, CEAŞCĂ, PATROCLE…


Vă vorbeşte un ateu… Numai că sunt un ateu sceptic. O să vedeţi de ce am făcut această introducere.

Habar n-am avut cine e Niculae Ceauşescu până într-o dimineaţă de martie cam geroasă – pe bune, era negură afară şi era frig. Eram la mine acasă, fireşte, şi stăteam la o fereastră de la etajul patru care dădea înspre Sala Palatului. În stânga Sălii Palatului era un părculeţ (mai este şi acum) iar eu, habar n-am de ce, mă uitam exact la acel părculeţ când bunică-mea mi-a spus că a murit Gheorghiu-Dej.

Aveam cinci ani fără o săptămână şi ştiam cine e Gheorghiu-Dej – e una dintre cele mai vechi amintiri de-ale mele, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Pe vremea aceea copiii ştiau destul de clar cine le sunt şefii, chit că nu se dăduse drumul la cultul personalităţii.

Cu aceeaşi ocazie am aflat de Nicolae Ceauşescu, chestie care, pe moment, nu m-a impresionat cine ştie ce. Ce ţin minte cel mai bine e că pe vremea aceea, ca şi acum, eram extrem de năzuros la mâncare, motiv pentru care ai mei trebuiau să-mi cumpere parizer şi cremvurşti – singurele feluri care-mi plăceau. Pot să-ţi spun, Lorena, că şi parizerul şi cremvurştii din acei ani erau cu mult peste orice fel de naţie de mezelărie similară pe care o mâncăm în zilele noastre, fie că-i românească, fie că-i adusă de peste hotare. Pe bune că aveau gust, dom’le, aşa că parizerul şi cremvurştii aferenţi chiar că erau ceva bun pe vremea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Mă refer la anii 60, să ne înţelegem.

Tot pe vremea aia, visam să mă fac şofer. Visam să mă fac şofer din cauză că îmi adusese tata acasă un album care se intitula America – Azi. Acel album conţinea tot soiul de realizări americane ale anilor 60: autostrăzi, rachete, zgârie-nori şi, mai ales, maşini, tată! Maşini mari, maşini frumoase, maşini teribile. Eh, văzând eu pogonul ăla de maşini nemaipomenite, mi-a dat prin minte să mă fac şofer, că tare mult mi-ar fi plăcut să mă dau cu ele. Cred că albumul ăla apăruse prin republica sărbătorească română când cu vizita lui Lyndon Johnson la Bucureşti, care vizită, iată în ce hal m-a marcat.

Vreau să spun că, în anii 60, mai vedeai şi pe stradă maşini americane, nu numai la televizor. Tata le spunea „rândunici”, din cauza eleroanelor de la pupa. Aşa că, iată Lorena, un alt lucru bun din acei ani. Trebuie să recunosc, însă, că nu aveam nici o rudă închisă pe la canal sau pe la Periprava/Gherla, aşa că totul mi se părea frumos, mai ales dacă vedeam o maşină mişto pe stradă.

În afara maşinilor americane, mai circulau prin Bucureşti şi nişte măgăoaie mari, socialiste. Două dintre ele erau tare bazate: mă refer la Ceaika, sovietică, dar mai ales la Tatra, o limuzină cehoslovacă. Tatra era o chestie mare, neagră, cu tablă groasă ca de tanc, lucioasă, cu spatele unduit şi cu o aripioară majestuoasă, ca de rechin – era o maşină magnifică. Cred că, şi acum dacă pui o Tatra să se ciocnească cu un Hummer, Tatra o să îndoaie Hummer-ul sau o să-l dea peste cap, chestie care mi-ar provoca o satisfacţie neasemuită.

Tatra era o maşină mişto, Lorena, pe bune! Dacă ai fi fost născută în acei ani şi dacă eu aş fi fost mai mare, te-aş fi invitat la o plimbare în acea limuzină. Te-aş fi dus la Casa Albă, restaurantul de la Şosea, cel de lângă Grădina Zoologică şi, ce crezi că ţi-aş fi oferit ca să mă dau mare?

Coca-Cola! Coca-Cola ţi-aş fi oferit, căci se găsea la sticluţe din acelea cu formă caracteristică, le ştii, alea de 250 de ml. Nu ştiu dacă ăsta era un lucru bun sau nu. Mda… În anii aceia mai erau ceva lucruri bune, unul dintre ele fiind că bucureştenii încă îşi mai cereau scuze pe stradă dacă te jenau cu ceva şi, culmea, majoritatea le lăsau pe doamne să urce primele în autobuz. Ce să spun… Cred că şi hoţii erau îmbrăcaţi la patru ace în acei ani! Ca să înţelegi cam care era atmosfera, ar trebui să vizionezi un film uşor tâmpiţel care rula în acei ani, care film, nu ştiu de ce, mi-a obsedat câteva luni ale copilăriei: Dragoste la Zero Grade. Mă rog, oricât de tâmpiţel ar fi filmul, dacă tu ai avea răbdare să-l priveşti acum, ţi-ar oferi un insight asupra modului în care se distrau oamenii în acei ani. Ai mai afla şi ce-şi doreau şi cam ce erau dispuşi să pună la bătaie (mă refer la oamenii de rând) ca să obţină ceea ce doresc.

Vreau să spun că România era oarecum patriarhală – asta dacă nu aveai rude care să se fi pus rău cu regimul sau, care doar să se fi născut rău faţă de regim. Unchiul meu, de pildă, era foarte supărat pe regim, iar eu, pe vremea aceea, nu înţelegeam de ce.

Pe urmă am uitat de Ceauşescu. Încă nu-l dădeau aşa de des la TV. Asta, până într-o zi când…

Eh, eram la Breaza, în august. Stăteam la doamna Bondoc în gazdă împreună cu nişte veri de-ai mei – nu-i ştii. Pe vremea aceea, verişoară-mea, ca o reală fiică a unchiului meu ce era, înjura la comunişti cu o frecvenţă extrem de mare. Eu aveam 8 ani, deci eram în 1968. Verişoară-mea îmi tot povestea despre nişte miliţieni împuţiţi care îi opreau colegii pe stradă ca să-i tundă şi ca să le taie pantalonii evazaţi, la modă pe atunci. Mai îmi povestea despre Moody Blues, despre The Doors şi despre Beatles. Despre Phoenix şi despre Mondial. Odată, tot la Breaza, a cumpărat un MP vinyl cu o formaţie românească ce purta numele Sincron. Când se întâlnea cu vărul meu, se întrebau unul pe celălalt dacă era vreo legătură între Nowhere Man, al Beatles-ilor şi Nebunul cu ochii închişi al Phoenicşilor (scuză licenţa cu ics, Lorena, te rog…). Ea îmi spunea mereu că lucrurile erau cam naşpa dacă erai om mare… De fapt, ce spun eu… Nu trebuia să fii om mare: şi la liceu dacă erai, cică te trezeai cu tot soiul de interdicţii, cu unii care ţipau la tine, cu unii care-ţi explicau că asculţi muzică proastă etc. Eu nu ştiam în 1968 ce era aia muzică proastă: eu credeam că Los Paraguayos cântă frumos dar, când i-am zis verişoarei mele chestia asta, ea a râs de mine.


Cum-necum, însă, am reţinut că pletele şi blugii erau puşi la index. Ei bine, şi vine seara aia de august, la Breaza, la madam Bondoc acasă. I-am cam văzut eu pe ai mei că sunt cam negri la faţă, dar nu ştiam de ce. Pe la şase-şapte seara, au dat drumul la TV şi atunci am dat ochii din nou cu Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Stătea la un balcon faimos, ăla de la care avea să-şi ţină şi ultima cuvântare, ştii care, Lorena, şi tot vorbea ceva despre URSS care erau nişte oameni răi, despre nişte agresiuni armate, despre Pactul de la Varşovia, nah, chestii d’astea…

În anul acela, oricât de ciudat ţi-ar părea, eu ştiam că ruşii sunt şefii – aşa învăţasem, din aer, cred… Bănuiesc că toţi românii aflau chestia asta, fie şi numai bând apă de la robinet: ruşii erau şefii noştri. Aşa că, tare m-am mai mirat când am văzut ce zicea Nicu, Ceaşcă, Patrocle de la balconul ăla. Pe măsură ce vorbea, îi vedeam pe ai mei că se înnegresc din ce în ce – femeile, îndeobşte. Era linişte în cameră, era noapte, eram la ţară – nu se auzeau decât televizoarele vuind în toată Breaza, lansând cuvântarea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle peste livezi, curţi şi rânduri de porumb, îţi jur că aşa era, Lorena – cred că până şi câinii au tăcut în seara aia.

- Să vezi c-o să fie război, a zis bunică-mea şi, nu ştiu de ce, ceilalţi parcă abia atunci au răsuflat uşuraţi.

Eu tot nu pricepeam. La un moment dat, Ceaşcă, Nicu, Patrocle a încheiat discursul şi au început interviurile cu oamenii de pe stradă. Un pletos care purta jacă şi pantaloni evazaţi spunea că n-o să pregete nimic şi că era dispus să ia arma în mână ca să apere România chiar şi cu preţul vieţii, indiferent cine ne ataca – aşa a fost, mai întreabă-i şi pe alţii, Lorena, că nici eu, care am păstrat în minte imaginea asta cu o deosebită claritate, nici eu nu mai am curajul să cred că, nu mai departe de acum 40 de ani, românii puteau să fie şi aşa.

Vreau să spun că pletosul ăla really meant what he said, got it, Lorena?

Iar vară-mea:

- Bravo! Pe ei, pe ruşi, fir-ar ai naibii să fie ei!

Eu o iubeam pe verişoara mea, aşa că de atunci am rămas antirus – oricât de mult mi-ar plăcea filmele ruseşti, oricât de tare m-ar înfiora literatura şi teatrul rusesc, oricâtă emoţie m-ar năpădi când ascult Rachmaninov şi Ceaikovski – din ziua aceea şi până acum am rămas antirus. Aşa o să şi mor: tot un nenorocit de antirus. Chiar şi acum, când îţi scriu asta, Lorena, simt cum dau în clocot când mă gândesc la ruşi şi sper, oh, sper din tot sufletul să inventeze odată, dracului, occidentalii ăştia, să inventeze şi să pună pe picioare o economie bazată pe resurse de energie alternativă, numai ca să nu-l mai văd în veci pe unul ca Putin cum vine la reuniunea NATO de la Bucureşti, la spartul târgului, cu o mână în buzunar, păşind relativ grăbit, de parcă ar fi un dealer de heroină parvenit.

Şi acum aş vrea să-i văd jos, pricepi, Lorena? Spulberaţi, risipiţi şi întinzând mâna a îndurare, că numai belelele ne-au adus…

Dar, mă excit prea tare. În aceeaşi seară, verii mei erau, şi ei, lângă mine. Iar verii mei, fir-ar să fie, erau pe jumătate ruşi! Noi, ceilalţi, ne bucuram că românii ridică, în fine, capul, iar ei se uitau (sunt doi fraţi, din care unul discuta muzici cu verişoara mea), se uitau unul la altul, aşadar, nepricepând ce aveam noi, rudele lor de sânge, cu cei din neamul din care se trăgea mama lor, adică mătuşă-mea, care era rusoaică. Mătuşa mea tăcea mâlc şi era împietrită în timp ce bărbaţii, soţul ei inclusiv, se montau şi făceau strategii de seară, nah, cam ce fac bărbaţii de când sunt bărbaţi, mai ales când sunt departe de explozii şi când încă nu le urcă la nări mirosul sângelui scurs în pământ cu hectolitrii.

Pe urmă, Ceauşescu iar a intrat într-un con de umbră. Pentru mine, vreau să zic. El a intrat într-un con de umbră, iar războiul ăla, slavă domnului, n-a mai început niciodată. Am auzit că la graniţă a fost nasol – că ai noştri au făcut pregătiri de artilerie de la Huşi până la Vişeu, că ruşii au tot trimis la avioane spre frontieră şi au tras şi ei cu tunurile doar ca să ne dea ghes, dar nu s-a lăsat cu nimic, şi mai zic, încă o dată: slavă domnului!

Sau, mai bine se lăsa cu război? Habar n-am, Lorena, habar n-am cum ar fi fost mai bine: era preferabil să intre România într-un război pierdut dinainte doar pentru a-şi forja un nume în anul de graţie 1968? Să fi fost mai avantajos să moară mii şi mii de români, doar pentru ca numele ţării tale şi-a mea să capete o aură pe care, cel mai adesea, am scăpat-o şi noi, şi predecesorii noştri, în noroaiele istoriei?

Habar n-am, Lorena – spune-mi tu cum vrei să fi fost atunci şi-ţi jur că am să te cred!

Un lucru interesant legat de această problemă. Cunosc pe cineva care s-a întors în ţară din Cehoslovacia, chiar în acele zile. A intrat în România pe la Oradea şi, câtă vreme a trecut prin Ardeal, îi auzea pe români cum vorbeau de război, că trebuie să se apere, că vroiau să meargă voluntari etc. După ce a trecut munţii, i-a auzit, tot pe români, cum spuneau: cum să ne luptăm, domne, cu ruşii? Păi, tocmai cu ei să ne punem? Ne bat, domne, ne bat, ce rost are…

Lăsând la o parte războiul neînceput niciodată, am să-ţi mai amintesc de câteva lucruri bune din anii aceia. Frucade, de exemplu. Crede-mă, Lorena – în viaţa ta n-ai băut un suc mai gustos decât Frucade. Era românesc, eu l-am gustat prima oară într-un restaurant din Piteşti.

Bun, după ce a trecut şi faza cu Frucade, a început să se cam nasolească. S-a dus Nicu, Ceaşcă, Patrocle în China şi-n Coreea şi i-a dat prin cap să mâncăm şi să ne îmbrăcăm la comun, după cum văzuse pe acolo. Nu i-a ieşit figura, dar din clipa în care am aflat ce poftea, am început să-l urăsc şi pe el, la fel de mult ca pe ruşi. Deja aveam 11 ani, şi insul începea să mă agaseze, la fel cum mă agasau chestiile alea din care reieşea că suntem cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi cu istoria cea mai greuceană de pe pământ. Cred că din cauza propagandei lor deşănţate am ajuns eu cam cosmopolit, dragă Lorena, şi cam antinaţionalist, şi cam prea tolerant cu tot soiul de minorităţi – dar asta e altă poveste. O fi având ceva şi cu faptul că am crescut izbit în plin de ideile Flower Power, aşa cum răzbăteau ele până la noi, filtrate de sita cenzurii şi, totodată, adăugite şi îmbunătăţite cu idealurile localnicilor care sunt compatrioţii tăi şi-ai mei.

Iar după încă 9 ani, lucrurile s-au stricat rău de tot, ştiu că ai prins şi tu începutul anilor 80. Uite, eu îmi amintesc perfect, de pildă, de ultima zi când am mai avut apă caldă. Nu mai ţin minte data precisă – era prin noiembrie 1980, iar eu trebuia să mă duc la o petrecere. Era cam patru după-amiaza şi m-am dus şi eu, ca tot omul care se pregăteşte de chef, să fac o baie. Îmi amintesc până şi cum cădea lumina cenuşie prin fereastra cea îngustă a băii pentru că, lucru straniu, atmosfera din acea zi era la fel de neguroasă şi de ceţoasă ca în dimineaţa din 1965, când am aflat că există un ins pe nume Nick Ceauşescu. Ei, şi stăteam eu în lumina aia urâtă şi piezişă, stăteam cu mâna sub jetul de apă, Lorena. Stăteam şi mă tot miram că nu se mai încălzea apa odată. Aşteptam şi mă întrebam ce se petrece. După vreun sfert de oră de pândă, am renunţat, dar nu a fost o renunţare pur şi simplu – ştiam (pentru că pe vremea aia nu făceai altceva decât să te aştepţi la ce era mai rău), ştiam, aşadar, că apa caldă era kaputt! Cred că mai auzisem că se petrecuse aşa ceva prin alte oraşe, prin alte cartiere, că altfel nu-mi explic cum de-am realizat că gata, nu mai avem apă caldă.

În aceiaşi iarnă, ne-au luat şi căldura. Iar apoi, bunica a început să plece de cu seară la coadă la carne – avea un scăunel de pescuit rabatabil pe care îl căra cu dânsa, ca să aibă pe ce sta când băgau ăştia carne sau zahăr la BIG, care BIG este astăzi un Megaimage. Ţi-am spus vreodată că se întâmpla ca o coadă din astea să se perpetueze şi pe durata a două-trei zile? Nu? Ah, era tare simplu: se făceau bonuri de ordine şi, pentru mai multă siguranţă, se lăsau şi scăunelele la rând, ca să existe certitudinea că cel plecat, cel învoit să se ducă şi să doarmă, fusese acolo, la coadă, de la bun început, aşa că avea dreptul la carne, ouă, ulei, zahăr, portocale…

Fir-ar să fie, ia-uite cum era să uit! Ţi-am spus vreodată, Lorena, că verişoara mea, cea care îmi povestea despre Beatles şi despre pletoşi a murit? Nu, nu cred că ţi-am spus vreodată… Ei, bine, a murit la vârsta de 17 ani, călcată cu maşina de însuşi Nicu Ceauşescu, la Statuia Aviatorilor, într-o zi de duminică, pe la orele 13.00, iar Nicu Ceauşescu nu a fost judecat niciodată pentru asta.

Ţi-am spus că o iubeam. Sunt zile când cred că dacă scriu, o fac şi pentru că au rămas o sumedenie de lucruri pe care aş fi vrut să i le mai spun, numai că n-aveam cum, fir-ar să fie, n-aveam cum, pentru că nu sunt decât un blestemat de ateu care nu crede în viaţa de apoi… Asta o să te facă să pricepi, Lorena, cele ce o să le spun mai jos. Şi nu, nu-mi pare rău pentru că le voi spune.

În ultimii ani dinainte de 89, iarna, dormeam cu două rânduri de pijamale peste care trăgeam un combinezon din prosop. Ştii ce frig era în case şi mai ştii ca dacă te trezeai cu nişte cafea adevărată, nu prea aveai la ce s-o pregăteşti, că nici gaze nu erau. Ei, trebuie să-ţi mărturisesc că, în frigul ăla, singurul fel în care puteam să adorm era după ce mă gândeam, prosteşte, cum aş comite atentat după atentat împotriva lui Ceaşcă, Nicu, Patrocle.

L-am omorât în mii de feluri, Lorena. Am tras în el cu grenade. L-am împuşcat. Am intrat cu maşina în el. I-am dat foc şi l-am aruncat din maşină în mers. Învăţam să conduc maşini rapide, în visele mele, învăţam să fiu lunetist, în visele mele, doamne, făceam orice ca să-mi imaginez, fie şi pentru un sfert de oră măcar, cum îl termin pe Nicolae Ceauşescu, zis Ceaşcă, Patrocle. Într-un fel, aşa îmi manifestam solidaritatea surdă cu restul conaţionalilor mei. Un lucru ciudat, însă: nu l-am ucis niciodată în calitate de medic. Spun asta pentru că un coleg de-al meu l-a ucis şi aşa, dupa care s-a răzgândit, numai că s-a răzgândit în felul următor:

- Să presupunem că Ceauşescu ar avea un accident, şi să mai presupunem că aş trece pe lână el când chiar după accident, ţi s-ar părea o crimă dacă l-aş salva de la moarte? Ai mai fi prietenul meu?

I-am spus că da, i-aş rămâne prieten, dar l-am întrebat (ştii că sunt foarte curios!), l-am întrebat de ce l-ar salva, iar el mi-a răspuns:

- Mă gândesc că, dacă l-aş salva pe nemernic, ar scoate vreun post la concurs şi pentru mine…

Dialogul, ascultă-mă bine, Lorena, este absolut real. Teatrul absurd n-a fost inventat degeaba în România, chiar dacă l-a prefaţat pe Nicu, Ceaşcă, Patrocle.

Bun. Şi a venit înghesuiala din decembrie şi a venit şi noaptea de Crăciun din miezul înghesuielii. Noaptea aia am petrecut-o la Ministerul Transporturilor, clădirea aia mare din faţa Gării de Nord, unde am pus pe picioare un punct medical de urgenţă. Toată noaptea mi-am petrecut-o între cabinetul chirurgical improvizat la etajul II, parcă, şi cabinetul ministrului, unde ne tot chemau ori de câte ori se pregătea gaşca lui Ilici să difuzeze procesul lui Ceauşescu la chestia aia care se chema Televiziunea Română Liberă (mai ţii minte ce fraieri am fost?).

Nemernicii ăia n-au băgat filmul în timpul nopţii, iar dimineaţa m-a prins controlând personalul ministerului la intrarea la servici’ – deh, dacă se strecura vreun terorist printre ei? (ah, vezi tu cu ce fel de prost ai de-a face, Lorena?). Termin eu cu controlul şi mă car acasă – mărturisesc că în afară de nişte focuri de armă răzleţe, care nici măcar n-au fost îndreptate spre mine, n-am trăit nici o fază eroică în noaptea aia.

Ei, şi ajung acasă. Băh, şi dau ăia filmul. Eu eram obosit buştean după o noapte de nesomn şi abia dacă reuşeam să urmăresc acţiunea. Ca şi pe vremea când eram mic, erau nenumărate faze care mă depăşeau, sincer. Era acolo un avocat care urla, mai abitir decât procurorul, la cuplul pe care trebuia să-l apere. Se certau ca în mahala. Nicu, Ceaşcă, Patrocle băga nişte argumente care nu erau cu totul de lepădat, dar nu-l asculta nimeni. Voican se simţea Che Guevara amestecat cu contele de Saint Germain. Stănculescu îşi făcea manucura, iar Ilici – ei bine, Ilici aştepta un pic mai încolo: oh, ce să-ţi spun, Lorena, începuse rahatul pe media!

Iar după aia, l-au împuşcat. Aveam un televizor alb-negru Sport , pe vremea aia, aşa că pentru mine, Nicu, Ceaşcă, Patrocle a murit răsturnat (geometric vorbind) şi în tonuri alb-negru. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum, chit că am fost un ateu sceptic toată viaţa mea dar, în clipa când l-am văzut mitraliat după mizeria aia denumită proces, chit că l-am urât ani de-a rândul, mi-a venit în minte următorul gând:

„Sângele lui o să cadă asupra noastră.”

Propria remarcă m-a cam uluit, mai ales că am formulat-o în minte fără să vreau, înainte s-o gândesc, cumva. Aşa că, am stabilit cu mine însumi că am gândit astfel doar din cauza oboselii şi m-am culcat.

Între timp, mi-a trecut oboseala. Mi-a trecut de tot, dar încă mă întreb de ce mi-a venit acel gând despre omul pe care l-am urât, l-am urât, l-am urât…


Mulţumesc Don Doctor.