Despre şcoală, altfel

Constantin Gheorghe are o părere diferită despre reforma din şcoala românească.

"Situaţia sistemului educaţiei publice (pentru că în principal despre asta este vorba) generează nemulţumiri dintr-un punct de vedere care, paradoxal, nu-i poate fi imputat: anume că între educaţie şi poziţie socială, succes economic şi recunoaştere din partea celorlalţi NU mai există nicio legătură. Oricât ar părea de ciudat, dar perioada comunistă a făcut mai mult în această direcţie decât toate celelalte regimuri politice ale României moderne.

Frustrările tinerilor care vin pe piaţa muncii după ce au terminat o formă de educaţie: liceu, facultate, şcoală de arte şi meserii sau cum s-o mai numi acum, şi li se dă cu flit de către angajatori, sunt de înţeles, cum sunt de înţeles şi frustrările angajatorilor, care nu găsesc oamenii de care au nevoie printre absolvenţi. Nu mai vorbim de frustrările părinţilor, care plătesc preţul acestui tip de eşec.

Toţi au dreptate şi toţi greşesc. Au dreptate, pentru că fenomenul este real. Greşesc crezând că sistemul educaţiei este de vină. Sistemul nu are nicio vină, pentru că el şi-a demonstrat capacitatea de a răspunde nevoilor sociale. Acum problema este că societatea nu ştie ce să-i ceară, pentru simplul motiv că nu ştie de ce anume are nevoie.

Să mă explic: Occidentul a luat, în urmă cu circa patru decenii, din motive conjuncturale, care privesc cele două şocuri petroliere din anii '70, decizii care acum îi slăbesc influenţa în lume şi-l pun în stare de inferioritate, decizii care accelerează declinul său în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale. Rezumate, aceste decizii înseamnă dezindustrializare.

Şcoala românească a avut performanţe şi sens social doar în perioada industrializării, singura care permitea planificarea şi avea predictibilitate. Uităm că un inginer, sau un medic, sau un orice alt specialist este un "produs" cu ciclu lung de fabricaţie. Şi în Occident existau multe forme de planificare, chiar dacă aici piaţa juca un rol infinit mai important ca în comunism.

Pentru a răspunde nevoilor lumii industriale, şcoala s-a organizat astfel încât să dea elevilor un număr de cunoştinţe, care să le permită integrarea rapidă în structurile inteprinderii lumii industriale, sau, după caz, continuarea studiilor în institute de învăţământ superior foarte bine ancorate în realităţile economiei. Şi mai e ceva: acea şcoală îi forma ca piese ale unei structuri sociale proprii doar lumii industriale.

Renunţând la industrie, Occidentul a făcut inutilă şcoala în forma performantă a lumii industriale. Şi când spun performantă mă refer la calitatea marii majorităţi a produselor sale. Occidentul a decis că are nevoie doar de o mână de produse de elită, care să conducă entităţile financiare, cu care a încercat să domine în continuare lumea(şi am văzut ce a ieşit şi cum au condus-o, dar mai ales unde!). În rest, şcoala a ajuns un fel de sistem de protecţie socială, menit să ridice cât mai mult vârsta la care tinerii intră pe o piaţă a muncii extrem de comprimată, pentru că incompletă, lipsind din ea domeniile cele mai importante, cele ale producţiei de bunuri. Iar serviciile cu valoare adăugată mare, care cer calificări speciale, sunt fatalmente limitate ca posibilităţi de angajare. În rest, ca să înfigi cârnatul în chiflă nu trebuie să ai un MBA, deşi mulţi cu MBA ajung şi la asta, în lipsă de altceva.

Eu cred că Occidentul s-a lăsat păcălit de o viziune extrem de atrăgătoare: aceea a societăţii cunoaşterii, cea care urma să rezulte din trecerea la post-industrializare. Aşa ceva nu există, chiar dacă orice tâmpit poate avea acum un calculator şi o conexiune la Internet. Nu trebuie să fii un geniu să vezi că sociatăţile noastre sunt orice, numai unele ale cunoaşterii, nu! Înţelegând prin cunoaştere creativitatea, nu pălăvrăgeala pe net!

Muncitorul cognitiv, aşa cum îl vedea Peter Drucker, nu există. Şi mă tem că nu are să apară prea curând. Mai mult, mari inteprinderi, pe care lumea le vedea drept deschizătoarele de drum ale Noi Economii, economia cunoaşterii, nu sunt decât adaptări ale inteprinderii fordiste la producţia de bunuri simbolice în mediul digital. Cei care le-au fondat şi le conduc sunt produsele vechii şcoli, aparţinând lumii industriale. Asta explică de ce la începutul anilor 90 mulţi români cu studii superioare, tehnice în special, şi-au găsit repede un post la Microsoft, spre pildă. Este vorba de compatibilitate de cunoştinţe şi de atitudini, adică de similitudini, dacă nu identităţi, în modul în care au fost pregătiţi.

Asia a început procesul de recuperare a rămânerii în urmă, de dezvoltare accelerată, copiind modelul şcolii occidentale, a celei publice, pentru că despre asta vorbim, în principal, care este o şcoală de masă, şi perfecţionându-l, ducându-l până la limită. Noi am renunţat la model, crezând că este anacronic. Asiaticii, nu, mai mult, au făcut din el cheia succesului lor economic de-a dreptul insolent. Practic, suntem bătuţi cu armele noastre!

Revenind la oile noastre, vom înţelege mai bine de ce discuţiile pe legile educaţiei se cantonează în domenii care nu au legătură cu esenţa problemei: pentru ce fel de economie şi societate pregătim elevii şi studenţii? De aceea ne interesează cine îi numeşte pe directori, dacă să fie sau nu membri de partid, cine să dea banii, când să se dea examen, zece sau treisprezece clase, şi altele ca astea. Faptul că avem trei viziuni despre "reformă" nu înseamnă nimic: oricum ele nu au legătură cu realitatea socială, pentru că realitatea nu este deloc clară.

De fapt, economicul vrea din partea şcolii produse tipice societăţii industriale, pe care ea nu mai ştie cum să le producă, năucită de reforme ale căror principal crez a fost: oricum, numai ca înainte nu!

Aşa se face că' ei au nevoie de oameni cu abilităţi tehnice, cel mai adesea, care să se integreze în sisteme ierarhice, care să vină la timp la lucru, să respecte o anumită disciplină tehnologică şi ierarhiile, să lucreze în echipă, să aibă, între nişte limite, iniţiative, responsabili, altruişti, chiar. Şi ce primesc? Cel mai adesea nişte anarhişti care nu respectă pe nimeni şi nimic, care nu pot lucra în echipă, iresponsabili, mulţi semianalfabeţi funcţionali, fără iniţiative, leneşi şi obraznici.

Din păcate, nu mai avem instrumente nici pentru planificare economică, nici pentru construcţie socială. Deciziile economice se iau în afara ţării, deci sistemului educaţiei naţionale îi este greu să anticipeze cerinţele de forţă de muncă, structural vorbind, pe termen mediu şi lung ale economiei, şi nici minimul de cunoştinţe, necesar pentru o eventuală calificare în funcţie de nevoile de moment. Decizii sociale nu mai ia nimeni, pentru că nimeni nu vrea să mai producă proiecte de viitor, de fapt alternative de viitor.

De asta indiferent care dintre cele trei "proiecte" de reformă: Miclea, Andronescu sau Adomniţei(c'a lăsat şi ăsta un pachet pe birou!), nu se va întâmpla nimic în sistemul educaţiei publice. Aşa că singura miză a dezbaterii de azi a fost aceea de a-i mai face puţină campanie lui Traian Băsescu.

Nu cred că în Occident, respectiv şi în România, va mai exista, câtă vreme banul va fi singurul criteriu de valorizare socială, de statut social, o legătură directă şi evidentă între educaţie şi bunăstare. Este marea sfidare pentru şcoală, la început de secol 21" Şi articolul ăsta merită citit.

PS Regulile comentariilor sunt aici, încălcarea lor se pedepseşte cu ştergerea fără avertisment.