Drumul spre colaps

Avem o atitudine oarecum negativă pentru extremism, deşi omul este produsul extremismului, al extremei inteligenţe pe care evoluţia ne-a impus-o. inteligenţa umană este similară în extremismul ei cu coada păunului sau gâtul girafei. Ieşind din sfera biologiei putem trece în sfera politicii internaţionale.

Cele mai înfloritoare state sunt cele mici şi cele federale în care nu există un stat dominant. Ca o paranteză, UE nu face parte din acest club, Elveţia, da. Luxemburg, sau Singapore sunt exemple de bunăstare. Statele mari au tendinţa naturală de a creşte spre un maxim care să le asigure securitatea. Dacă există "spaţiu vital" limitele sunt doar cele geografice, niciodată graniţele vecinilor mai neajutoraţi care sfârşesc înglobaţi sau exterminaţi.

Dacă privim istoria ţărilor cu adevărat mari găsim acest pattern. Un exemplu este Rusia, sub toate formele ei statale, de la Rusia Kieviană la cea de azi, pentru detalii vezi Stratfor - The Geopolitics of Russia: Permanent Struggle.

Istoria Chinei este o lung luptă pentru asigurarea securităţii, Marele Zid este dovada supremă a necesităţii limitării geografice, în acest caz artificiale, pentru asigurarea securităţii.

Lipsa vecinilor suficient de puternici conduce la extinderea geografică până la întâlnirea unei bariere naturale sau până la confruntarea cu o forţă comparabilă. Problema Rusiei este că trecerea spre Europa, de la Munţii Carpaţi până la Marea Baltică nu oferă nicio graniţă naturală, de acolo au venit şi Napoleon şi Hitler şi polonezii care în secolul XVII au cucerit Moscova.

Dacă privim harta Franţei vedem o singură slăbiciune, graniţa cu Belgia, locul prin care au trecut toate războaiele cu Germania.

Aceasta din urmă are problema luptei pe două fronturi, neexistând frontiere naturale nici spre Vest cu Franţa, nici spre Est cu Rusia, forţele comparabile. Ultimele mari războaie din Europa au adus Germania, de fiecare dată, să lupte pe două fronturi. Necesitatea siguranţei face ca Germania să încerce continuu să se extindă.

O consecinţă a acestui fenomen este apariţia "statelor tampon", state care suplinesc lipsa barierelor geografice, state ale căror graniţe sunt garantate de forţe exterioare celor care constituie actorii conflictului. Dar nu ăsta e subiectul.

Extinderea unei entităţi de orice natură conduce la ceea ce se cheamă diminuarea "profitului", ca să folosim un termen economic. Cu cât o entitate este mai mare, cu atât eficienţa acesteia scade, complexitatea proceselor creşte şi viteza de reacţie scade. În domeniul social fenomenul e vizibil în educaţie şi domeniul sănătăţii, deşi cheltuielile cresc rezultatele şcolare scad iar morbiditatea creşte.

Motivul este dimensiunea sistemului, numărul incredibil de mare de reguli şi proceduri care trebuie urmate, încercarea, cu orice preţ, a evitării erorii. De aici un fenomenal consum financiar, uman, de timp, energetic în afara scopului principal al sistemelor: educaţie şi sănătate.

La acest proces se adaugă complexitatea tehnologică a societăţii, care produce la rândul ei noi şi noi entităţi şi procese care cresc birocraţia şi consumul, deşi apariţia lor dă impresia simplificării. Până la un punct acestea au un rol benefic, după acel punct conduc la rândul lor la diminuarea "profitului" sau chiar la pierderi.

Se poate spune că există o lege a scăderii productivităţii în relaţie directă cu dimensiunea sistemului respectiv. Fenomenala diviziune a muncii de azi conduce la apariţia unei specializări atât de stricte încât problemele "umanităţii", cele care presupun o viziune a întregului tablou rămân în mâinile cele mai nepotrivite - ale clasei politice, în general incapabilă şi mai ales neinteresată să le rezolve, scopurile acesteia, chiar bine intenţionată fiind, rezumându-se la termene mult mai scurte.

În acest moment tehnologia şi sistemul financiar au creat din umanitate un singur sistem, globalizarea face ca aproape toţi să fim parte a unui singur sistem, extrem de complex, ale cărui complexitate şi dimensiune cresc fără ca să existe vreo forţă capabilă care să se opună.

Avem aici două direcţii contradictorii, pe de-o parte ţările considerate acum dezvoltate aflate sub presiunea scăderii complexităţii sociale, cu un consum din ce în ce mai mic energetic, într-o deja perpetuă criză economică şi a căror osificare conduce la autoritarism pentru păstrarea status quo-ului.

Islanda este singura ţară care a scăpat din acest proces şi întregul "Occident" a hotărât că este un caz singular. Pieţele financiare aleg conducerile statelor iar UE crede, pentru siguranţa Germaniei, că doar o mai strânsă integrare este soluţia. Finalul o să fie o explozie socială sau dezintegrarea.

Cea de-a doua direcţie este cea a statelor în curs de dezvoltare, cu o structură socială mult mai simplă, cele pentru care tehnologia este o binefacere şi care mai au un drum lung în faţă până să se compare cu ţările dezvoltate. Acestea consumă din ce în ce mai multă energie şi într-un ritm lent, dar inexorabil, erodează şansele ca Occidentul să-şi poată păstra supremaţia pentru mult timp.

Dar, simultan cu acest transfer lent de putere cu efecte mai ales sociale, omenirea are în faţă două probleme contradictorii şi un curs inexorabil spre colaps.

Dacă în ţările Occidentale populaţia îmbătrâneşte şi scade, fluxul de imigranţi permiţând o continuare a funcţionării sistemelor sociale cu preţul tensiunilor sociale inerente ciocnirii între culturi diferite, în restul ţărilor populaţia creşte consumând tot mai multe resurse. Acest trend se suprapune cu cel al creşterii nivelului de trai în aceste ţări.

Nivelul mondial actual de consum energetic per capita, anual este de 80 GJ, aproximativ cel din China, jumătate din cel european şi un sfert din cel din Statele Unite. Se estimează o populaţie de aproximativ 9 miliarde în 2035, nu mai e mult, cam cât a trecut de la căderea comunismului. La un consum mediu de 120 de GJ consumul energetic global aproape se dublează.

Ideea atât de iubită a energiei regenerabile este o himeră, avem în acest moment o întoarcere la cărbune, cel mai poluant combustibil, cel care produce cea mai mare cantitate de dioxid de carbon eliminată în atmosferă. O dezvoltare bazată pe cărbune va conduce la schimbări climatice imposibil de evaluat, dar cu consecinţe catastrofice.

Scăderea emisiilor de dioxid de carbon conduce ţările în "dilema prizonierului", ori e globală, ori nu există. Încetarea unilaterală nu face decât să permită altora să consume mai mult. În consecinţă, aproape nimeni nu face nimic, eşecul protocolului de la Kyoto fiind dovada. O încetare globală ar conduce la subdezvoltare ţările care azi au o creştere explozivă sau la o redistribuire drastică spre acestea a consumului din ţările actual dezvoltate, lucru evident imposibil şi insuficient.

Creşterea populaţiei, creşterea consumului energetic în ţările în curs de dezvoltare, scăderea nivelului de trai în ţările dezvoltate, epuizarea resurselor energetice, de apă, de teren arabil, încălzirea globală nu pot fi depăşite simultan. Va trebui să se renunţe la o parte din ele dacă se menţine actualul sistem global.

Cine va pierde din această situaţie fără ieşire ne poate spune doar viitorul, din ce în ce mai sumbru.

Şi pentru că lucrurile sunt încă frumoase, să facem reclamă Florăriei Online Altfel.